Dorința

de Mihai Eminescu

Poezia ”Dorinţa”, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista

„Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii.
În poezia ”Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste
de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul
visului, proiectată într-un viitor neprecizat.
Titlul, ”Dorinţa”, sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite. Dragostea este
proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment ideal, dorinţa
profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.
Tema poeziei exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o
atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia ”Dorinţa” este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt
delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea
tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.
Prima secvenţă poetică
Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III,
IV, iar cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”,
care constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru
împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din
motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.
În această secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului
de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii
ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat
prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a
îndrăgostiţilor este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată
de repetiţia „Vom fi singuri-singurei”. Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii
prin care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.
A doua secvenţă poetică
Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile
tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv – „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l
ridic” – sau la indicativ viitor – „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul
prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.
Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe
mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi
desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.

1
 În lirica eminesciană, ”teiul” este simbolul iubirii, iar motivul literar al florilor de tei, prin
imaginea olfactivă, amplifică intensitatea sentimentului de dragoste profundă, unică. Eminescu
alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar
jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, „dulce”, alăturat
sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci…”. Iubita este tandră, şăgalnică,
ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.
A treia secvenţă poetică
Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea
dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire
deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la
trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea:
„îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.
Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând
prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin
motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra
noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.
Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea
sentimentului de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei
specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează
într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra
noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Expresivitatea stilistică
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin personificarea
„codrului bătut de gânduri”, a izvoarelor „singuratice”, a florilor de tei „înfiorate”, precum şi
prin adresarea directă, ca marcp a lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.
Registrul stilistic
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verbelor „or să-ţi cadă”, „şede-
vei”, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv
ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o
împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să desprind”, „s-o
culci”.
Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii
absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un
viitor neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.
Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar
putea împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând
loc speranţei meditative.
Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a
celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.
2
Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea
sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un cânt
/ Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „… armonia / Codrului bătut de gânduri”.
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi „buze
dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.
Prozodia
Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este construită
printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei populare.
Mihai Eminescu sintetizează în poezia Dorinţa concepţia sa despre iubire, care poate fi o poveste
de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi ocrotitoare.
Poezia Dorinţa este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin intermediul
visului de fericire deplină, de aceea poezia este o idilă.

3
 Dorința
de Mihai Eminescu

Poezia ”Dorinţa”, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista

„Convorbiri literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii.
Titlul, ”Dorinţa”, sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite. Dragostea este
proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment ideal, dorinţa
profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.
Tema poeziei exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o
atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia ”Dorinţa” este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt
delimitate prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea
tablourilor de natură ce alternează cu scenele erotice.
Prima secvenţă poetică
Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Natura este umanizată şi
participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de
restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în
care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o
ascund”.
A doua secvenţă poetică
Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile
tandre, ca un joc al iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt
încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-
mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.
Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi
„părul galben”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se
integrează total ritmurilor naturii.
A treia secvenţă poetică
Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea
dorinţei puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire
deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la
trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea:
„îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.