DORINTA

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri

literare”, face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars poetica” pentru lirica
erotică eminesciană.

Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar
cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.

Prima secventa poetica

Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ „Vino”, care
constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru
împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din
motive romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”. In această
secvenţă poetică natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire.
Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare,
sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora:
„prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Verbele la prezent sugerează permanentizarea
atitudinii prin care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.

A doua secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică (strofele II, III, IV) ilustrează posibila întâlnire şi gesturile
tandre, ca un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv – „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l
ridic” – sau la indicativ viitor – „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul
prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.
Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe
mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi
desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.

Eminescu alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul
galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet specific eminescian,
„dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci…”. Iubita este tandră,
şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii.

A treia secvenţă poetică

Ultima secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei
puternice a poetului pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină:
„Vom visa un vis ferice”. Natura este personificată, umanizată, deoarece participă la trăirea
sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-
vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Cuplul de îndrăgostiţi este, aşadar, într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând
prelungirea beatitudinii (fericire deplină) iubirii dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin
motivul visului: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri / Flori de tei deasupra
noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Personificat, codrul participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului

de dragoste: „Codrului bătut de gânduri”. În ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii
eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor
optimist, sugerat de timpul verbului, în formă populară: „Flori de tei deasupra noastră / Or să
cadă rânduri-rânduri”.

Registrul stilistic

Verbele aflate la conjunctiv ilustrează, în principal, concepţia lui Mihai Eminescu despre iubirea
ideală, pe care n-o împlineşte, dar o doreşte cu patimă: „să alergi”, „să-mi cazi”, „să ridic”, „să
desprind”, „s-o culci”.

Verbele la viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absolute,
într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se împlinească într-un viitor
neprecizat: „vom visa”, „îngâna-ne-vor”, „or să cadă”.

Sintagmele alcătuite din repetiţii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea
împlini numai în mijlocul naturii ocrotitoare: „singuri-singurei”, „rânduri-rânduri”, lăsând loc
speranţei meditative.

Metafora „Iar în păr înfiorate / Or să-ţi cadă flori de tei” sugerează emoţia puternică a celor doi
îndrăgostiţi, la care participă afectiv florile „înfiorate”.

Personificările prezente în poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trăirea

sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: „îngâna-ne-vor c-un cânt
/ Singuratice izvoare / Blânda batere de vânt”, „… armonia / Codrului bătut de gânduri”.

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are „fruntea albă”, „părul galbăn” şi „buze
dulci”, ilustrând concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi delicateţe al fetei.