Apartenenţa operei la genul liric, specia literară idilă-pastel

Mihai Eminescu s-a înscris în romantismul european prin tema iubirii şi a naturii,
care este predominantă în lirica sa. La Eminescu, natura are două ipostaze, una
terestră şi una cosmică, interferate în mod armonios, în cadrul căreia îndrăgostiţii
oficiază un adevărat ritual al iubirii, „natura adesea – dacă nu primează – e pe
acelaşi plan cu dragostea” (Garabet Ibrăileanu).

Natura terestră apare cu elemente specifice ale spaţiului românesc – codrul,

izvoarele, salcâmul, teiul, lacul, trestiile – văzute în veşnica rotire a anotimpurilor.
Natura terestră este ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică, participând mereu la
frământările îndrăgostitului şi constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei şi
meditaţiei. Natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul nocturn, în care
luna, stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane.

Poezia Lacul, de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”

la 1 septembrie 1876 şi se înscrie în tema iubirii şi a naturii, temă fundamentală
în lirica „poetului nepereche”. Creaţia lirică Lacul este o idilă cu puternice note de
pastel.

Idila este o specie a liricii erotice (de dragoste), în care sentimentul iubim se
manifestă într-un peisaj rustic, într-o formă optimistă sau idealizată. Pastelul este
specia lirică, în care poetul descrie un tablou din natură, apelând la imagini
vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum şi la figuri de stil şi motive literare
care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic. Eul liric îşi exprimă
direct sentimentele faţă de peisajul conturat prin descriere.

Semnificaţia titlului

Titlul numeşte simbolic cadrul naturii feerice, printr-unul dintre cele mai întâlnite
elemente din lirica eminesciană, lacul. Toate celelalte elemente care compun
decorul în care urmează să se manifeste iubirea – trestiile, barca, luna, nuferii –
converg necontenit către lacul din mijlocul codrului. În viziunea lirică a lui Mihai
Eminescu, apa este un element al vieţii, al profunzimii trăirilor interioare,
sugerând intensitatea sentimentului de iubire ideală şi visul împlinirii acesteia în
cadrul unei naturi feerice, ocrotitoare.

Tema poeziei

Tema poeziei o constituie aspiraţia sinelui poetic pentru o iubire ideală, o

poveste de dragoste imaginată într-un cadru natural rustic, cu care se
contopeşte trăirea interioară a eului liric.
Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia Lacul este alcătuită din cinci catrene (strofe de câte patru versuri),

organizate gradat ca stare sufletească, de la speranţa împlinirii iubirii până la
tristeţea sfâşietoare din final. Compoziţional, poezia poate fi structurată pe două
planuri, unul real, exterior, care cuprinde tabloul descriptiv al naturii şi altul ideal,
interior, al visului de împlinire a iubirii absolute.

Prima strofă

Strofa întâi descrie cadrul naturii, decorul în care eul liric va exprima dorinţa
arzătoare de a simţi în profunzime sentimentul de iubire absolută. Imaginea
vizuală, construită prin epitete cromatice, a lacului „albastru”. Încărcat de „nuferi
galbeni”, este la început statică, apoi creşte în dinamism, în mişcare,
umanizându-se, deoarece tresare emoţional „în cercuri albe”. Tabloul naturii
anticipează, astfel, emoţia îndrăgostitului în aşteptarea nerăbdătoare a iubitei.

Strofa a doua

Strofa a doua compune spaţiul interior al trăirii, al visării eului liric la iubirea
ideală. Motivul aşteptării este relevat prin verbe ce exprimă nesiguranţa,
incertitudinea „parc-ascult”, „parc-aştept”, stare accentuată şi de repetiţia
acestora. Nerăbdarea îndrăgostitului de a-şi întâlni iubita este exprimată încă din
primul vers: „Şi eu trec de-a lung de maluri”.

• Mihai Eminescu

Folosirea verbelor la conjunctiv sugerează speranţa, visul de împlinire a iubirii,

posibila fericire fiind vizualizată prin gesturile tandre, mângâietoare: „să răsară”,
„să-mi cadă”. Eventualitatea împlinirii visului de iubire este în concordanţă cu
posibilul cuplu, realizat de poet prin două pronume personale, „eu” şi „ea”, care
sugerează, pe de o parte, confesiunea sinelui poetic, iar pe de altă parte,
unicitatea iubitei, pronumele fiind subliniat grafic. Iubita este, aşadar, „ea”, unică,
singura care ar putea să-l facă fericit.

Strofele a treia şi a patra

Strofele a treia şi a patra imaginează, în continuare, eventuala poveste de iubire,

idila, care se manifestă ca un ritual încărcat de emoţia posibilei întâlniri: „Să
sărim în luntrea mică / Îngânaţi de glas de ape, / Şi să scap din mână cârma, / Şi
lopeţile să-mi scape;”. Verbele sunt tot la conjunctiv, pentru că întâlnirea nu este
reală, ci ea se petrece numai în imaginaţia îndrăgostitului, ca dorinţă arzătoare a
eului liric de contopire a cuplului de îndrăgostiţi, într-o iubire ideală: „să sărim”,
să scap”, „să-mi scape”, „să plutim”, „foşnească”, „sune”.

Imaginile vizuale se împletesc cu imaginile auditive

Imaginile vizuale se împletesc cu imaginile auditive natura fiind participativă la

sentimentele profunde de iubire în eventualitatea împlinirii cuplului, idee sugerată
prin personificarea „îngânaţi de glas de ape”. Vizual, natura este dominată de
„lumina blândei lune”, care este şi ea personificată prin epitetul „blândă” şi care
la Eminescu este astrul tutelar, care veghează evenimentele ce se petrec pe
pământ.

Elementele auditive

Elementele auditive sunt exprimate prin sintagme sugestive pentru ipostaza

naturii de participant activ şi sensibil la zbuciumul interior al eului liric, în dorinţa
de împlinire a cuplului de îndrăgostiţi: „îngânaţi de glas de ape”; „vântu-n trestii
lin foşnească”, „unduioasa apă sune!”. Din aceste strofe se desprinde şi ideea
armoniei perfecte între planul real, al naturii şi planul ideal, al visului de iubire
absolută, dintre planul exterior, al decorului natural şi cel interior, al
sentimentelor.

Ultima strofă

Ultima strofă exprimă tristeţea sfâşietoare a eului liric, provocată de neputinţa

împlinirii visului erotic şi de solitudinea (singurătatea)dureroasă şi încărcată de
suferinţă. Dezamăgirea îndrăgostitului este marcată de punctele de
suspensie,aşezate după cuvintele ce exprimă decepţia posibilei întâlniri cu
iubita: „Dar nu vine…”. Se face astfel trecerea de la starea de vis, plină de
farmec, la realitatea tristă şi solitară, iubirea rămânând numai o dorinţă, un ideal
neîmplinit.

Poetul exprimă la persoana I, printr-o confesiune lirică, durerea profundă, starea

de deprimare pe care o simte şi rămâne tot singur în mijlocul naturii: „Singuratic /
În zadar suspin şi sufăr / Lângă lacul cel albastru / Încărcat cu flori de nufăr”.
Natura este aici numai cadru, Lacul nu mai tresare, fiind în armonie desăvârşită
cu melancolia din sufletul poetului.

Limbajul artistic

Poezia Lacul, fiind o idilă-pastel, îmbină elementele de trăire interioară a

sentimentului de iubire cu cele ale naturii, cu care intră în concordanţă deplină.
Elementele de idilă

Elementele de idilă sunt exprimate de verbe cu o mare încărcătură emoţională:

„parc-ascult”, „parc-aştept”, „să răsară”, „să cadă”, „suspin”, „sufăr”.

Elementele de pastel

Elementele de pastel se compun din îmbinarea imaginilor vizuale cu cele

auditive, natura eminesciană fiind în armonie desăvârşită cu sentimentul de
dragoste. Imaginile vizuale aparţin atât naturii terestre – lacul, trestiile, nuferii –
cât şi celei cosmice, luna, vântul. Natura este personificată, participând
emoţional la trăirile profunde ale îndrăgostitului: „Lacul […] / Tresărind în cercuri
albe / El cutremură o barcă”; „glas de ape”; „lumina blândei lune”.

Planul real şi ideal

Planul real al poeziei este ilustrat de verbele la prezent – „îl încarcă”,

„cutremură”, „trec”, iar planul ideal, al visului de iubire este sugerat de verbele la
conjunctiv, care dau sensul de fericire posibilă, în situaţia în care cuplul s-ar
constitui: „să răsară”, „să sărim”, „să scap”, „să plutim”, „foşnească”, „sune”.

Epitetele

Epitetele sunt cromatice – „lacul albastru”, „nuferi galbeni”, „cercuri albe” – şi

completează tabloul coloristic al naturii.

Muzicalitatea interioară

Muzicalitatea interioară a versurilor degajă o atmosferă de vrajă, de farmec şi

este dată de accentuarea vocalei a – „unduioasa apă”, „galben”, „barcă”, „parc-
ascult”, „parc-aştept” – ori a consoanei s – „să sărim”, „să scap”, „să răsară”.

Prozodia

Ritmul este trohaic, rima este una singură în fiecare strofă şi încrucişată (versul 2
cu versul 4). Măsura versurilor este de 8 silabe.

Deoarece este o operă literară în versuri, în care este descris un tablou din
natură în cadrul căruia poetul îşi manifestă dorinţa de împlinire a iubirii ideale,
poezia Lacul este o idilă – pastel.