Sunteți pe pagina 1din 5

Poezia a aparut in Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876.

Prin atmosfera, tonalitate, sentimente, poezia


apartine primei perioade de creatie, primei etape a liricii erotice.

Poezia respecta momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinerete. Sentimentul dominant este
dorinta, materializata numai pe planul posibilului, al ipoteticului.

Verbele la viitor sedea-vei, or sa-ti cada sugereaza faptul ca iubirea nu este o realitate ci o aspiratie spre
implinire.

Prima strofa fixeaza cadrul natural si cuprinde chemarea iubitei in mijlocul naturii:
Vin-o-n codru la izvorul,
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Verbul la imperativ vin-o exprima intensitatea chemarii, a dorintei.

Cadrul naural se constituie numai din trei e
lemente, dar sugestive: izvorul care tremura pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi
plecate (metonimie).

In urmatoarele trei strofe poetul exprima asteptarea infrigurata a iubitei, intalnirea si jocul erotic:
Fruntea alba cu parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci

Incepand cu strofa a doua se remarca o succesiune de verbe la viitor si la conjunctiv prin care jocul erotic este
proiectat in planul posibilului, al aspiratiei.

Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al intimitatii.

Strofa urmatoare prezinta cufundarea intr-o stare de reverie, de vis:
Vom visa un vis ferice,
ingana-ne-vor c-un cant.
Singuratece izvoare,
Blanda batere de vant.

Se remarca in aceasta strofa legatura stransa dintre sentimentul iubirii si sentimentul naturii.

Eminescu foloseste epitete putine, dar sugestive: blanda batere de vant, vis ferice, singuratice izvoare (epitete
tipic eminesciene).

Ultima strofa cuprinde desprinderea de realitate, cand eul poetic traieste sentimentul implinirii prin iubire. sI
in aceasta strofa este prezenta consonanta (acordul) dintre starea sufleteasca a poetului si natura:
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.

Interferenta planului uman cu cel natural se realizeaza printr-o personificare cu valoare de metafora: adormind
de armonia / codrului batut de ganduri.

Codrul batut de ganduri introduce o nota meditativa, reflexiva, astfel codrul pare o fiinta, care mediteaza
asupra povestii de iubire.

Ultima strofa sugereaza vesnicia naturii si dorinta omului de a gasi o cale de acces in eternitate, prin
contemplatie, prin trairea sentimentului de iubire, in stransa legatura cu sentimentul naturii.

Lexicul poetic este alcatuit din cuvinte si expresii obisnuite. Exprimarea poetica se caracterizeaza prin
naturalete si simplitate.

Ritmul este trohaic, iar masura de 7-8 silabe.


Prezenta motivului valului in strofa a doua, prin conotatiile dezvoltate in context, are functie anticipativa,
aratand unitatea si coerenta interioara a poeziei, dar si a lumii eminesciene. Motivul valului sugereaza modul
in care se produc echivalentele la nivelul simbolurilor poetice. El uneste, in semantica sa contextuala, doua
serii de conotatii, doua serii de echivalente simbolice: eu = celalalt (mitul armoniei paradiziace prin iubire) si
eros = thanatos.
Corelat cu pluralul dublului" din penultima strofa, prin care dualitatea se dizolva in unitate (vom visa",
ingana-ne-vor"), motivul desprinderii valului are semnificatia incercarii imaginare de a da la o parte insasi
suprafata care desparte eul de dublul sau", anticipeaza reveria contopirii cu dublul" prin scufundarea in
somnul-vis (Mircea Cartarescu). Gestul desprinderii valului ar echivala cu regasirea sinelui profund in iubire.
Femeia reflecta, prin cufundare in vis, fiinta celuilalt. Este vorba despre un narcisism al gandirii"
eminesciene in poezia erotica (Ioana Em. Petrescu). Imaginea cuplului nediferentiat adormind" acoperit de
flori de tei reda (idilei) semnificatia originara de expresie poetica a inocentei varstei paradiziace". Iubirea
apare () ca un rit de reintegrare in pierduta armonie cosmica, de repuperare a starii de farmec si a timpului
echinoxial" (Ioana Em. Petrescu).

Corelat cu imaginea finala a revarsarii florilor de tei deasupra cuplului cufundat in somn, valul introduce
subtil, in text, conotatia thanatica, anuland prapastia intre erosul si thanatosul eminescian. Prezenta valului
accentueaza legatura neobisnuit de puternica in cazul lui Eminescu intre femeie si apa. El reprezinta () o
marca a unei semnificatii profunde, ascunse", marca a echivalentei simbolice eros-thanatos reluata in strofa
ultima. Vom vedea cum prin corelatii cu erosul moartea se eufemi-zeaza, capata un caracter benign", de
eternizare a iubirii, de recuperare a armoniei paradiziace, de refacere a unitatii sinelui (cf. Mircea Cartarescu).
Totodata, cuplul de indragostiti se hieratizeaza devenind parca simbol al perechii originare intr-un Eden mitologic.

Poezia "Dorinta" este o poezie de dragoste ce a aparut in revista Convorbiri Literare pe data de 1 septembrie,
1876. Prin atmosfera, tonalitate, sentimente, poezia apartine primei perioade de creatie, primei etape a liricii
erotice. Prima strofa incepe cu o chemare in codru, dupa care se schiteaza imaginea codrului doar prin cateva
elemente: izvorul personificat, metafora "prispa cea de brazde" si "crengile plecate", epitet metaforizat. Prin
folosirea singularului "izvorul" se creeaza o sugestie de unicitate a cadrului, iar aplecarea crengilor aduce note
de gratie, tonalitati delicate care indulcesc toate contururile.

De asemenea, verbul "a ascunde" sugereaza realizaqrea unei taine, de parca o vraja ar stapani acest cadru
pregatit la randul lui sa primeasca misterul iubirii. Personific area izvorului subliniaza transformarea naturii in
romanticul "etat d'ame" (stare de suflet), natura existand ca o prelungire a tremurului interior a indragostitilor.
Prin toate acestea, prima strofa realizeaza imaginea unei naturi de mare frumusete, o natura de mit, dar in
acelasi timp, calda, intima, familiara, ocrotitoare. In urmatoarele strofe este descrisa scena de iubire prin
intermediul unor gesturi care capata in poezia eminesciana valoare de ceremonial. Ca orice ritual, si ritualul
iubirii presupune o initiere marcata in poezia eminesciana prin ridicarea valului. Urmeaza un adevarat dialog
al trupurilor, un dialog de taina si de vraja, compus din putine gesturi care devin devin din ce in ce mai
senzuale. In strofa a treia, prin sintagma "singuri-singurei" se accentueaza sentimentul desprinderii de lume si
se subliniaza atmosfera de magie a iubirii, adapostita de imparatia tainica a codrului.

Tot in aceasta strofa reapare un element al naturii, devenit motiv frecvent in poezia lui Eminescu: florile de
tei. Prelungind sugestia din prima strofa, prin epitetul cu valoare de personificare "infiorate", se subliniaza
ideea transformarii naturii intr-o fiinta la fel de sensibila, la fel de emotionanta,ca si indragostitii. Se sugereaza
astfel prezenta unui fluid ascuns care circula in permanenta de la fiinta spre natura si din natura renascand in
fiinta. In strofa a patra, intr-un singur vers, prin epitetele "alba" si "galban" se schiteaza portretul fetei.
Alaturarea acestor epitete cromatice este destul de frecventa in opera eminesciana si ele sugereaza aici un
portret de mare delicatete, o frumusete luminoasa, inocenta.
Versul "lasand prada gurii mele" aduce o nota de senzualitate marcanta, atenuata insa prin prezenta epitetului
"dulci" prin care intreaga scena repusa in atmosfera de vraja a puritatii, de farmec mut. Ultimele doua strofe
marcheaza iesirea din real, iubirea fiind proiectata in zonele onirice. Daca pana acum predominau imaginile
vizuale, arhitectura poemului incepe sa se compuna predominant din imagini auditive. Se folosesc pentru
aceasta si aliteratiile sugerand toate o muzica de soapte, o muzica a glasurilor inganate, a armoniilor
murmurate, stinse, invaluitoare. Folosirea pluralului "izvoare" insotit de epitetul "singuratice" proiecteaza
scena pe dimensiuni cosmice, hieratizand cadrul.

Daca in prima strofa era o atmosfera a unei frumuseti familiare, acum frumusetea aceasta, cuprinzand parca
structurile intregului univers, se innpbileaza, eternizandu-se. Totodata, cuplul de indragostiti se hieratizeaza
devenind parca simbol al perechii originare intr-un Eden mitologic. Ultima strofa accentueaza contopirea
indragostitilor cu infinitul etern al naturii prin personificarea codrului batut de ganduri si prin troienirea sub
florile aromatoare ale teiului. Repetitia "randuri, randuri" lasa parca poezia deschisa spre noi si noi contopiri
om-univers prin iubire.
Definitie: Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru rustic, fiind
ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie sentimentul
de dragoste.
Arta poetica (fr. "I'artpoetique"; lat. "arspoetica").defineste un ansamblu de trasaturi care compun conceptia
artistica a unui scriitor despre lume si viata, univers, conditia omului in lume, precum si viziunea despre menirea
artistului si rolul creatiei sale, realizate intr-un limbaj si o tehnica artistica proprii, care-l particularizeaza in intreaga
literaturci nationala.
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), "omul deplin al culturii romanesti" (Noica), a reflectat in creatia
sa lirico-erotica un ansamblu de trairi emotionale bine definite, ce se constituie intr-un spatiu imaginar al dorului, al
visului erotic manifestate in mijlocul naturii armonizate perfect cu starile interioare ale eului liric.
Poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu, publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare", face parte din
tema iubirii si a naturii, fiind o adevarata "ars poetica" pentru lirica erotica eminesciana. Alaturi de "Lacul", "Floare
albastra", "Sara pe deal", poezia "Dorinta" proiecteaza aspiratia unei iubiri posibile intr-un plan imaginar, intr-un viitor
nedefinit, constituind o poezie programatica pentru aceasta viziune erotica eminesciana, in care cuplul nu se
realizeaza. Prima varianta a acestei poeziei a fost conceputa sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o
adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des intalnit in creatiile lirice ale epocii.
In poezia "Dorinta", eul liric imagineaza o idila ce se manifesta in cadru rustic, o poveste de dragoste ideala ce are
loc in mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibila prin intermediul visului, proiectata intr-un viitor neprecizat, sub forma
lirismului subiectiv.
Titlul "Dorinta" sugereaza imaginea iubirii posibile, dar neimplinite. Iubirea este proiectata intr-un plan imaginar,
exprimand aspiratia poetului pentru un sentiment ideal, dorinta profunda a acestuia de a atinge perfectiunea trairii
acestui sentiment profund.
Tema poeziei. "Dorinta" este o idila romantica, ce exprima intensitatea visului de dragoste ideala, pe care poetul
aspira sa o atinga, posibila sa fericire, daca aceasta perfectiune a cuplului s-ar implini.
Structural semnificatii, limbaj artistic
Poezia "Dorinta" este alcatuita din sase catrene, dispuse in trei secvente lirice, care sunt delimitate prin alternanta
planurilor temporale prezent-viitor, precum si prin succesiunea tablourilor de natura ce alterneaza cu scenele erotice.
Prima secventa corespunde primei strofe, a doua secventa este alcatuita din strofele II, III, IV, iar cele doua strofe din
finalul poeziei compun ultima secventa.
Strofa intai este o chemare a iubitei, in mijlocul naturii. Verbul la imperativ "Vino", care constituie si incipitul poeziei,
sugereaza nerabdarea si dorinta puternica a poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemata
intr-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul si izvorul: "Vino-n codru la
izvorul".
In aceasta secventa poetica natura este umanizata si participa emotional la trairea sentimentului de iubire. Posibilul
cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc tainic al
iubirii, al visarii, in care sa se manifeste dragostea, redat prin metafora: " prispa cea de brazde/ Crengi plecate o
ascund". Dorinta de intimitate a indragostiti lor este accentuata si in continuarea poeziei, in versul din a treia strofa,
stare sugerata de repetitia "Vom fi singuri-singurei".
Urmatoarea secventa poetica ( strofele II, III, IV) ilustreaza posibila intalnire si gesturile tandre, ca un joc al iubirii.
Verbele la conjunctiv - "sa aiergi", sa-mi cazi", "sa-ti desprind", "sa-l ridic" - sau la indicativ viitor - "sede-vei", "vom fi",
"or sa-ti cada" - sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Ele devin aici un timp al dorintei, al posibilei
impliniri a iubirii. Gesturile indragostitului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete
mangaietoare, de gingasie: "si in bratele-mi intinse/ Sa aiergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l
ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei sede-vei". In erotica eminesciana, teiul este simbolul iubirii, iar motivul literar al
florilor de tei, prin imaginea olfactiva, amplifica intensitatea sentimentului de dragoste profunda, unica. Eminescu
alcatuieste un scurt portret ai iubitei, care are "fruntea alba" si "parul galben", iar jocul dragostei sugereaza posibila
fericire printr-un epitet specific eminescian, "dulce", alaturat sarutului: "Lasand prada gurii mele/ Ale tale buze
dulci...". Iubita este tandra, sagalnica, ispititoare, iar cei doi indragostiti se contopesc si se integreaza total ritmurilor
naturii.
Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei puternice a poetului
pentru implinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplina: "Vom visa un vis ferice". Natura este
personificata, umanizata, deoarece participa la trairea sentimentului de dragoste, creand un fundal muzical ce
amplifica si inalta iubirea: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare,/ Blanda batere de vant". Cuplul de
indragostiti este, asadar, intr-o totala armonie cu natura personificata, sugerand prelungirea beatitudinii (fericire
deplina) iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin motivul visului. "Adormind de armonia/ Codrului
batut de ganduri/ Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada randuri-randuri". Personificat, codrul participa afectiv, ca
un prieten apropiat al poetului, la trairea sentimentului de dragoste: "Codrului batut de ganduri". In ultimele doua
versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care il proiecteaza
intr-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, in forma populara: "Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada
randuri-randuri".
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verhelor "or sa-ti cada", "sede-vei", care amplaseaza
povestea de dragoste intr-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustreaza, in principal, conceptia lui Mihai
Eminescu despre iubirea ideala, pe care n-o implineste, dar o doreste cu patima: "sa alergi", "sa-mi cazi", "sa ridic", "sa
desprind", "s-o culci". Verbele la viitor sugereaza optimismul eului liric privind posibila implinire a iubirii absolute, intr-
un candva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se implineasca intr-un viitor neprecizat: "vom visa", "ingana-
ne-vor", "or sa cada".
Sintagmele alcatuite din repetitii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea implini numai in
mijlocul naturii ocrotitoare: "singuri-singurei", "randuri-randuri", lasand loc sperantei meditative.
Metafora "Iar in par infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sugereaza emotia puternica a celor doi indragostiti, la care
participa afectiv florile "infiorate".
Personificarile prezente in poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trairea sentimentului de iubire, fiind in
deplina armonie cu cei doi indragostiti: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare/ Blanda batere de vant", "...
armonia/ Codrului batut de ganduri".
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are "fruntea alba", "parul galban" si "buze dulci", ilustrand concis
dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingasie si delicatete al fetei.
Prozodia. Versurile au masura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic si rima, care este construita printr-o
singura pereche in fiecare strofa, diminueaza tonalitatea poeziei populare.
Mihai Eminescu sintetizeaza in poezia "Dorinta" conceptia sa despre iubire, care poate fi o poveste de dragoste
ideala posibila, manifestata numai in mijlocul naturii participative si ocrotitoare. Poezia "Dorinta" este un mic poem
pastoral, o poveste de iubire posibila doar prin intermediul visului de fericire deplina, de aceea poezia este o idila.