“FLOARE ALBASTRĂ”

De Mihai Eminescu
Context
Poezia Floare albastră”, scrisă în 1872 si publicată în revista Covorbiri literare" in
1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerete,care anuntă
marile creatii ulterioare, culminând cu ..Luceafărul".

1.Incadrarea într-un curent literar

Romantismul reprezintă o reactie anticlasică, antirationalistă. Poezia se inscrie în
acest curent prin mai multe trăsături: tema iubirii valorificată ca ideal, motive
poetice (floare albastră), valorificarea antitezei, dar si prin amestecul speciilor
( eglogă, meditatie, elegie).

O trăsătură specifică romantismului o constituie asocierea mai multor specii

literare: eglogă (idilă cu dialog), meditatie, elegie (poezie în care sunt exprimate
sentimente de tristete, regret, melancolie). Poezia apartine romantismului prin
abordarea unui motiv romantic de circulatie europeană, într-o viziune proprie
lirică. ,Floare albastră" îsi are punctul de plecare în mitul romantic al aspiratiei
către idealul de fericire, de iubire pură, intâlnit si la scriitorul romantic german
Novalis sau la poetul italian Leopardi. in creatia eminesciană, albastrul este
culoarea infinitului, a idealului, iar floarea simbolizează viata, iubirea.

O altă trăsătură specifică romantismului o constituie compozitia romantică,

poezia fiind structurată în jurul unei serii de opozitii: eternitate-viată, vis-realitate,
masculin-feminin, geniu-fiintă, detasare apolinică - trăire dionisiacă, trecut-
prezent.

2.Tema +2 imagini
Tema poeziei o constituie conditia omului de geniu. Ca în lirismul cu măsti, eul
liric împrumută pe rând 2 ipostaze umane (masculin-feminin) sau portre te
spirituale (geniul - fiinta terestră), care se asociază celor 2 lumi.
La romantici, tema iubirii apare în relatie cu tema naturii, pentru că natura
vibrează la stările sufletesti ale poetului. „Floare albastră" aparține și acestei temei
şi reprezintă ipostaza iubirii paradiziace.

O imagine relevntă pentru temă este reprezentată de lumea geniului. Lumea lui
este rece, imaterială, cristalină, a ideilor si a adevărurilor abstracte. Ipostaza
acestuia este statuară, tonalitatea fiind elegiacă. Portretul acestuia se configurează
din elementele cosmicului (,,lar te-ai cufundat în stele/ Si în nori si-n ceruri
nalte?"), care este simbolizat de cotarea albastru.

O altă imagine specifică temei este reprezentată de lumea fetei. Lumea ei

reprezintă un avertisment, un monolog diluat cu un ton cald. Comunicarea ei este
sinceră, familiară. Portretul fetei, fiinta telurică, este perceput la început ironic
(,,mititica"), pentru ca în finalul poemului, prin abstractizare (metafora ,dulce
minune"), să fie proiectat în ideal, fiind desemnat prin simbolul “floare albastra”.

3. 2 elemente de compoziție și de limbaj

Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce
sugerează aspirația spre fericirea prin iubire. In viziunea romantica, se confruntă 2
ipostaze ale cunoaşterii: lumea cunoaşterii absolute, infinite, a geniului
(simbolizată de culoarea albastra") şi lumea iubirii concrete, a cunoasteri terestre
(simbolizată de floare").

Cele 14 strofe alcătuiesc 4 secvențe poetice, prin alternanța a 2 planuri, cosmic-

terestru, în dialogul celor 2 voci lirice: geniul și iubita. Simetria celor 4 secvente
poetice este potențată de monologul liric al fetei, care evidențiază opoziția dintre
cele 2 lumi, a geniului şi a omului comun.

Prima secvență (strofele 1-3) reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a
geniului. Poezia începe cu reproșul realizat prin adverbul,,lar". plasat la inceputul
poeziei. Termenii populari susțin adresarea familiară, iar cele 2 apelative,.,sufletul
vieții mele şi iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenții
a fetei, exprimă iubirea sinceră.

Meditația bărbatului din strofa 4 constituie cea de-a doua secvență poetică și
prezintă reacția îndrăgostitului la reproşurile fetei. Deşi recunoaște adevărul din
vorbele ei, se detaşează cu o anumită ironie:,,Ah! Ea spuse adevărul/ Eu am râs, n-
am zis nimica".

Secvența a treia (strofele 5-12) este cea mai amplă. De această dată, fata
adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru (..Hai în
codrul cu verdeață..."). Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este
cea care adresează chemarea la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în
paradisul naturii.

Ultima secvență poetică (strofele 13-14) conține a doua intervenţie a vocii lirice
masculine ce apare în strofa 4 şi reprezintă meditația bărbatului asupra iubirii
trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal şi amintire: .. Și te-ai dus,
dulce minune / Şi-a murit iubirea noastră”.

Figurile de stil şi imaginile artistice sunt numeroase: epitetul (..prăpastia

măreață,,,trestia cea lină"), personificarea (,,izvoare plâng în vale")," comparația
(,,roşie ca mărul"), inversiunea (albastra-mi, dulce floare"), metafora (..râuri în
soare"), simbolul (,,floare albastră"), repetiția (,,Floare-albastrăl floare-albastră...).

Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima

îmbrăţişată, ritmul tropǎie, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovațiile
prozodice: folosirea în rimă unor cuvinte rare (..gândire" -,,asire") şi a unor părți
de vorbire diferite (..dispare" -,,floare").

Concluzia
Poezia,,Floare albastră reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de
tinereţe, care anticipează marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în
poemul-sinteză,,Luceafărul”.