1.

Ion este îmbrăcat în straie de sărbătoare, deși este o zi de luni, deoarece obținuse ceea ce a
așteptat de atât de mult timp. În sfârșit Baciu îi cedase toate pământurile sale și, deși, Pentru
Vasile era o zi de doliu, pentru Ion era o sarbatoare, o zi specială, pentru care s-a chinuit toată
viața sa. Iar bucuria acestui s-a reflectat asupra vestimentației sale, astfel s-a îmbrăcat în straie de
sărbătaore anume în acea zi de luni, când plecase să își vadă averile: ,,Ieși singur cu mâna goală,
în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai
bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de
zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.”
2. Acum, după toate cele întâmplate, Ion vede pământul cu alți ochi. Acum este stăpân asupra lui și,
deși înainte se simțea mic și slab, când era sărac și fără de pământ, acum în schimb, după ce a
pus stăpânire pe averile lui Vasile Baciu, este în culmea fericirii și se simte atotputernic: ,,Se
vedea acum mare și puternic cu un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri
îngrozitori.”
3. ,,Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu
cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care
și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.
Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai rânvea nimic și nici nu mai era nimic în lume
afară de fericirea lui. Pământul se închina în fața lui, tot pământrul… Și tot era al lui, numai al
lui acuma…
Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le,
atrăgându-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o
sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze huma, să o crâmpoțească în
sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și
roditor îi aprindea sângele.
Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșaată. Mâinile
îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frcându-și palmele.
Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborâ fruntea și-și lipi
buzele cu voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece , amețitor…
Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zâmbea de o
plăcere nesfârșită.
Își încrucișa brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața
amară a pământului.”