Ion

de Liviu Rebreanu
Pentru a argumenta apartenenta unei opere literare la specia romanului realist
obiectiv selectez creatia lui Liviu Rebreanu Ion.
Realismul este un curent literar si artistic care apare ca reactie la idealizarea
romantica, punand accent pe reflectarea veridica a realitatii. Din punct de vedere
ideologic, acest curent este legat de ascensiunea burgheziei, iar din punct de vedere
filosofic de pozitivismul lui Taine care propunea cunosterea prin experienta.
Manifestul estetic al realismului il repreinta volumul de eseuri Realismul pe care
Champfleury il scrie in 1857 ponind de la picturile lui Courbet. De asemenea Prefata
lui Balzac la volumul Comedia umana pe care unii critici o considera semnificativa
pentru definirea esteticii curentului. Principiul estetic fundamental il reprezinta ideea
de veridicitate, iar la nivelul problematicii se remarca interesul pentru social,
psihologii, interdependenta om-mediu, culoarea locala. Balzac considera ca
romancierul trebuie sa fie secretarul acelui storic care e societatea insasi.
Personajul realist e tipic in imprejurari tipice.
Realistii opteaza pentru tehnica detaliului revelator, tehnica mediului cu
functie caracterologica, tehnica anticiparii. Stilul realistilor este impersonal, sobru,
anticalofil. Stendal propunea ca model Codul civil. El definea romanul realist drept o
oglinda in care se reflecta si azurul cerului si noroiul drumurilor.
In literatura romana se pot diferentia mai multe tipuri de realism: realism critic
Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon;in perioada interbelica realism obiectiv Ion de
Liviu Rebreanu, realism mitic Baltagul de Mihail Sadovanu, realism balzacian
Enigma Otiliei de George Calinescu, realism psihologic Ultima noapte de dragoste
intaia noapte de razboi de Camil Petrescu, romanul experientei Maitreyi de Mircea
Eliade si in perioada postbelica realismul postbelic Morometii de Marin Preda.
Pentru a argumenta apartenenta operei la specia realism obiectiv consider
necesar a porni de la definirea conceptiei de roman. Romanul este specie epica cu
amplitudine, are o actiune desfasurata pe mai multe planuri narrative, conflicte
puternice si personaje puternic individualizate.
In perioada interbelica, romanul devine specia predilecta. Romanul gen
burghez Thibaudet, specie epica de larga respiratie, putem reflecta particularitatile
unei epoci culturale fara precedent, epoca interbelica, perioada in care s-a produs
maturizarea estetica a romanului, dar si sincronizarea lui cu modelele occidentale prin
generatia 30. Nu numai criticii sa-au exprimat concetia despre roman, ci si autorii,
fapt ce a condos la constituirea unei poetici romanesti.
Scriitor interbelic, Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului modern
prin obiectivarea prozei in Ion si prin trecerea catre romanul psihologic cu opera
literara Padurea spanzuratilor. Romanul selectat raspunde imperativului de
modernizare impus de Lovinescu care cerea obiectivarea prozei, dar aceasta
obiectivare se realizaeaza paradoxal in formula romanului traditional.
Opera literara Ion este roman deoarece are un narator obiectiv, mai multe
planuri narrative, personaje bine individualizate si conflicte puternice. Actiunea se
structureaza pe momentele caracteristice.
Ion, baiat sarac, iubeste o fata de aceeasi conditie, dar se simte atras de Ana
doar pentru ca este bogata si casatorindu-se cu aceasta ar obtine pamanturile tatalui ei,
Vasile Baciu. Viitorul socru nu se arata deloc multumit de relatia Anei cu Ion , iar
tanarul pentru a-l determina sa accepte casatoria se foloseste de mijloace lipsite de
1

scrupule, neortodoxe seducand-o pe aceasta. Odata nunta facuta, Ion se indeparteaza

de Ana si se intoarce la prima sa iubire. Florica esteacum sotia lui George Bulbuc care
ii va cauza moartea lui Ion. Celalt plan al romanului urmareste situatia familiilor
Herdelea si Belciug care fac parte din clasa intelectuala a vremii.
Romanul Ion reprezinta in evolutia speciei un moment de maxima
importanta subliniat si de Eugen Lovinescu. Pe deo parte aceasta creatie marcheaza
triumful speciei in litaratura romana, ra pe de alta maturizarea acesteia prin atingerea
de catre scriitor a maximei obiectivari. Astfel romanul poate f considerat obiectiv
datorita discursului impersonal, neutru, vicea naratorului neauzindu-se in text. Prin
acest element, Rebreanu depaseste samanatorismul si poporanismul, precum si
eticismul ardelenesc.
Nicolae Manolescu in studiul Arca lui Noe sublinia faptul ca intr-o astfel de
scriitura, autorul este pus in paranteza de catre narator. Criticul mentionat sustine
faptul ca Ion aparut la 1920 reprezinta varsta plenara a doriculu(romanul este de tip
traditional prin problematia si constructie, fiind descrisa o lume omogena careia
individul tinde sa i se integreze.)
In viziunea lui Ibraileanu este roman de creatie, balzacian ca tehnica narativa,
pastrandu-se astfel cronologia evenimentelor.
Tema romanului o reprezinta satul romanesc si taranul de tip traditional de
dinainte de Primul Razboi Mondial si de improprietarire. Satul si taranul sunt
prezentati in maniera realista intr-o monografie, autorul radiografiind societatea
sateasca aflata sub dominatie austro-ungara.
Orice tema genereaza o viziunea despre lume modelata de factori sociali,
culturali si filosofici ai timpului in care a trait autorul. Viziunea autorului despre lume
contureaza o fresca omogena in care morala societatii triumfa asupra moralei
individului care i se opune. Acest individ reprezinta lumea tipologica , in el se reflecta
trasaturile morale si umane ale timpului sau.
Aceasta creatie obiectiva pune in discutie problematica taraneasca, dar este
vizata si conditia tragica a intelectualitatii in Ardealul de sub dominatie austro-ungara.
Fiind specie epica, evenimentele sunt prezenate intr-o perspectiva temporala.
Timpul romanului se bifurca: putem vorbi de un timp evenimential si de un timp
simbolic care se refera la elementele de traditie si proiecteaza satul in atemporalitate.
Spatiul il reprezinta satul ardelenesc, cadru pentru elementele narrate, dar se poate
vorbi si de existenta unui spatiu symbolic prin rezonanta cu elementele traditiei:
nunta, botezul, nasterea la camp, moartea.
Din punct de vedere al constructiei, romanul are o arhitectura solida, generand
sentimental de masivitate: dupa cum autorul marturisea, fiecare capitol contine o
scena ce prezinta un eveniment colateral temei care amplifica actiunea romanului.
Cele doua parti glasul pamantului si glasul iubirii semnifica cele doua tendinte
care stapanesc sufletul personajului. La nivelul structurii pot fi identificate doua
planuri: planul taranimii reprezentat de Ion, Glanetasu cel batran, Vasile Baciu,
George Bulbuc, Ana, Florica si planul intelectualitatii reprezentat de invatatorul
Herdelea, Titus si avocatul. Cele doua planuri sunt legate prin tehnica contrapunctului
(hora are contrapunct balul, Glanetasu-herdelea si Titus, nunta lui Ion si nunta
Laurei). Astfel naratiunea evolueaza prin alternanta.
Intr-o astfel de scriitura, naratorul este omniscient, omniprezent, proza
caracterizandu-se prin ubicuitate. Naratorul este si obiectiv, relatarea efectuandu-se
din exterior la persoana a treia. Perspectiva narativa este din-darat fiind o specie
care lanseaza ipostaza naratorului demiurg care stie mai multe decat personajele sale.
Naratorul fiind omniscient, focalizarea este zero, dar se combina cu focalizarea

externa pentru ca naratorul este obiectiv, adica impersonal, neutru, nu se proiecteaza

in text ca personaj, acesta fiind auctorial.
Romanul are o constructie circulara, incepe si se sfarseste cu aceiasi imagine a
drumului, conform conceptiei autorului, romanul corp sferoid, sfarseste precum a
inceput. Constructia circulara a romanului devine o metafora a circularitatii existentei.
Incipitul este de tip descriptiv, un adevarat captatio benevolantiae. De
remarcat in incipit este tehnica realista a detaliului semnificativ , toponimele reale
coexistand cu cele fictionale si creeand sentimental de veridicitate, ideea estetica
fundamentala a realismului. Nicolae Manolescu sublinia faptul ca in incipit se poate
vorbi de o teroare a semnificativului prin existenta unui plan simbolic secund. Astfel,
Hristosul de tinichea, crucea stramba sugereaza intrarea intr-un spatiu al maleficitatii
de la care parca Dumnezeu si-a intors spatele. In incipit poate fi identificata tehnica
realista a anticiparii. Nici un detaliu nu scapa ochiului Creatorului, astfel ca inca de
la inceput se face simtita prezenta a oglinzii lui Stendhal. Drumul devine o metafora a
imaginarului avand functia de a ne introduce in fictiune, iar in final de a ne intoarce in
realitate.
Un alt element important la nivelul constructiei il reprezinta hora, scenanucleu a romanului in care parca personajele sunt convocate la centru pentru a ni se
prezenta relatiile dintre ele si a se configura conflictul exterior dintre Ion si Vasile
Baciu si dintre Ion si George Bulbuc. Tot acum acum este conturat conflictul interior
pe care il traieste personajul obsedat de doua glasuri: cel al pamantului si cel al iubirii.
Finalul romanului este inchis, specific romanului traditional, este reluata scena
horei, dar la aceasta participa alti protagoniti, fapt care sugereaza in viziunea autorului
ciclicitatea existentei. Este reluat motivul drumului, detaliile toponimice fiind reluate
in ordine inversa, semn ca lumea aceasta ramane undeva ca intr-un spatiu inchis si
cititorul trebuie sa iasa din fictiune.
La nivelul compozitiei, romanul este alcatuit din micronaratiuni care devin tot
atatea perspective de lectura. Astfel poate fi citit ca: un roman social( intelectualitatea,
taranimea, scoala, biserica, institutiile, lumea justitiei), ca un roman monografic (hora,
nasterea la camp, nunta, botezul, sunt elemente care contureaza o existenta ritualizata
proiectand symbolic satul in atemporalitate) roman cu structura epopeica prin
prezentarea detaliata a celor doua planuri ale creatiei (si prin supradimensionarea
personajului principal cum spunea Calinescu). Opera poate fi citita si ca roman
tipologic, conturand tipul arivistului ce aminteste de Julian Sorel al lui Stendhal asa
cum sublinia George Calinescu.
Opera se realizarea prin toate aceste elemente, in formula realismului obiectiv,
realistii mutand accentul de pe dimensiunea morala pe cea sociala a personajelor.

Caracterizarea lui Ion in relatie cu celelalte personaje

Personajul Ion reflecta conditia taranului roman de dnainte de Primul Razboi
Mondial, de improprietariea din 1921. La inceputul romanului este prezentat ca fiind
un taran sarac, dar harnic. Conditia sa este reprezentata de tatal sau in scena horei care
tacea ca un caine neindraznind sa vorbeasca cu cei bogati. Scena prezinta un
univers rural stratificat: la nivel social tarani-intelectuali si la nivel economic bogatisaraci.

Personajul are o evolutie logica, previzibila, este prezentat intre un context

social caruia tinde sa se integreze si se raporteaza la constiinta supraindividualaa lumii
sale. Este un personaj rotund din punct de vedere al constructiei(complex), tipologic,
intra in categoria arivistilor, iar din punct de vedere symbolic poate fi considerat un
arhetip al taranului traditional.
Interpretarea taranului a fost deferita de la o opera la alta. Eugen Lovinescu
vedea in Ion expresia instinctului de stapanire a pamantului in slujba caruia pune o
inteligenta ascutita. George Calinescu il definea drept fiinta redusa, bruta.
Critcul Paul Georgescu incearca o interpretare a personajului din perspectiva moderna
incercand sa il raporteze la lumea careia ii apartinea, in viziunea careia a avea pamant
echivaleaza cu a avea demnitate. Din aceasta perspectiva, personajul poate fi
considerat o metafora a dramai pamantului- Alexandru Sandulescu.
In incipit, este caracterzat indirect in maniera balzaciana prin tehnica mediuliu
cu functie caraterologica . Descrierea casei proaspat vopsita sugereaza harnicia, dar
gardul rupt saracia. Scriitorul nu recurge la un portret fizic detaliat, el insita pe
anumite aspecte care subliniaza drinta personajului de a avea pamant, de a-si schimba
conditia. Totusi, in maniera directa, schiteaza cateva detalii fizice care tradeaza
trasaturi morale: era iute ca ma-sa, ochi lucitori ca doua margele vii, voceputin
tremuratoare. In realizarea personajului se face apel la tehnica moderna numita
pluriperspectivism. Astfel Vasile Baciu il caracterizaeaza sarantoc, flendura.
George Bulbuc il vede flamand ca un lup infometat, doamna Herdelea baiat de
treaba. Invatatorul Herdelea il considera cel mai istet dintre elevii sai, iar Titus
considera ca Ion nu are in sat locul pe care il merita datorita intelegentei sale. Preotul
Belciug il va critica in fata intregului sat la slujba de duminica.
Scena horei are functie epica si monografica, element de factura realist, pentru
a ni se prezenta personajele si a se contura conflictele intre Ion si George Bulbuc.
Treptat accentul se muta de pe colectivitate pe psihicul personajului, conflictul intre
glasul pamantului si glasul inirii.
Paradoxal din perspectiva psihoanalitica, modelul pentru Ion este Vasile Baciu,
tipul de pierde-vara si nu Glanetasul cel batran, tatal sau. Vasile Baciu functioneaza
pentru el ca un fel de supra-eu. Drama personajului decurge din faptul ca nu poate sasi puna de accord sinele cu supra-eul. Din aceasta perspectiva, personajul se afla
mereu in situatia limita, intre glasul pamantului si glasul iubirii, fapt care ii
confera modernitate. Trasatura cea mai importanta o reprezinta obsesia posesiunii,
prin urmare personajul nu poate fi interpretat in afara categoriei obsesionalului,
element prin care realismul luneca catre naturalism asa cum observa si Nicolae
Manolescu in studiul Arca lui Noe.
In scena sarutului, cand Ion saruta pamantul, este considerat de critica a fi un
gest incadrat in paradigma a lui a avea, care este o obsesie a personajului. Criticul
Nicolae Balota il descrie pe Ion un obsedat al posesiunii, inlocuieste femeia iubita cu
femeia pamant. Scena traduce din subtext vibratiile unui mit htonian prin atractia
mamei pamant care te hraneste, dar te si ucide. Cele doua glasuri nu sunt consecutive,
cum arata constructia romanului, ele existand in sufletul sau numai ca intr-un anume
moment unul il domina pe celalalt.
Personajul poate fi acuzat de hibrys prin tendinta de a incerca sa-si schimbe
destinul sau aidoma celor care miturile si incalca traditia.
In viziunea criticului Nicolae Manolescu tema romanului nu ar trebui sa fie
pamantul, ci patima taranului de a avea pamant. Ion este un manipulat, victima ca si
Ana a destinului implacabil. Deziluziile personajului intra in estetica naturalismului.
Personajele sunt devorate de instincte: patima lui Ion pentru pamant, sinuciderea

Anei. Drama taranului este generata de nevoia primordiala de a avea pamant obsesie
a elementarului stihie de care depinde iata, cum sublinia criticul Nicolae Balota.
Moartea personajului reprezinta un mod de a opri o ascensiune care nu mai
putea fi controlata.
Raportul realitate-fictiune
Pentru a prezenta raportul realitate-fictiune selectez opera literara Ion de
Liviu Rebreanu, scriere interbelica realizata in formula realismului obiectiv.
Fictiunea este un produs al imaginatiei creatoare care transfigureaza realitatea.
Pornind de la realitate, autorul concentreaza un univers independent care functioneaza
dupa legi proprii si nu se confunda cu modelul real, dar nu poate fi interpretat fara
raportare la acesta. Referentul se afla in universul fictional care are ca scop generarea
emotiti estetice. Pentru a plasmui acest nou univers, autorul seleacteaza fapte
disparate din realitate pe care le transfigureaza artistic pentru a transmite un mesaj
general valabil. Originalitatea fictiunii este data de viziunea asupra temei, precum si
de formula estetica utilizata.
Fictiunea selectata este realizata in formula realismului obiectiv, fapt care
presupune reflectarea veridica a realitatii intr-un stil impersonal, neutru, naratorul
neproiectandu-se ca personaj in text. Naratorul este omniscient, omniprezent, proza
caracterizandu-se prin ubicuitate. Naratorul este si obiectiv, relatarea efectuandu-se
din exterior la persoana a treia. Perspectiva narativa este din-darat fiind o specie
care lanseaza ipostaza naratorului demiurg care stie mai multe decat personajele sale.
Naratorul fiind omniscient, focalizarea este zero, dar se combina cu focalizarea
externa pentru ca naratorul este obiectiv, adica impersonal, neutru, nu se proiecteaza
in text ca personaj, acesta fiind auctorial.
Un prim argument interesant pentru a prezenta raportul realitate-fictiune intrun text realist reprezinta geneza romanului selectat. In Marturisiri 1932, autorul
confeseaza ca a vazut un taran sarutand pamantul, fapt transfigurat in scena sarutului
din Ion, gest pe care Calinescu l-a considerat lipsit de realitate. Satul Prislop in care
a copilarit autorul devine in roman satul Pripas, iar tatal sau, invatator roman din
Ardealul sub dominatie austro-ungara devine model de inspiratie pentru invatatorul
Herdelea. Titu Herdelea poate fi considerat un alter-ego al autorului prin: dragostea
pentru literature si dorinta de a pleca in Regat. C si autorul, personajul va trece in
Regat unde va fi gazetar. Prin urmare cunoscand biografia autorului putem intelege
mai bine relatie personajelor cu autorul ca instante narative.
In pasta epica a fictiunii este topita patima unei fete, Rodovica a carei
poveste va aparea in nuvela Rusinea.
Un alt element care contureaza raportul realitate-fictiune il reprezinta relatia
de simetrie dintre incipit si final sustinuta de denumirea primului si ultimului capitol.
Arhitectura fictiunii materializeaza conceptia autorului conform caruia romanul, corp
sferoid sfarseste precum a inceput.
Incipitul este de tip descriptiv, un adevarat captatio benevolantiae. De
remarcat in incipit este tehnica realista a detaliului semnificativ , toponimele reale
coexistand cu cele fictionale si creeand sentimental de veridicitate, ideea estetica
fundamentala a realismului. Nicolae Manolescu sublinia faptul ca in incipit se poate
vorbi de o teroare a semnificativului prin existenta unui plan simbolic secund. Astfel,
Hristosul de tinichea, crucea stramba sugereaza intrarea intr-un spatiu al maleficitatii
de la care parca Dumnezeu si-a intors spatele. In incipit poate fi identificata tehnica
realista a anticiparii. Nici un detaliu nu scapa ochiului Creatorului, astfel ca inca de
la inceput se face simtita prezenta a oglinzii lui Stendhal. Drumul devine o metafora a

imaginarului avand functia de a ne introduce in fictiune, iar in final de a ne intoarce in

realitate.
Motivul drumului-primul personaj al romanului este un element care leaga
realitatea de fictiune. Drumul care ne scoate din fictiune inchide opera care exista ca
un univers independent ce functioneaza dupa propriile legi, un cosmos nou, un
analogon al realitatii.
Un alt element important la nivelul constructiei il reprezinta hora, scenanucleu a romanului in care parca personajele sunt convocate la centru pentru a ni se
prezenta relatiile dintre ele si a se configura conflictul exterior dintre Ion si Vasile
Baciu si dintre Ion si George Bulbuc. Tot acum acum este conturat conflictul interior
pe care il traieste personajul obsedat de doua glasuri: cel al pamantului si cel al iubirii.
Rebreanu a optat pentru un realism al esentelor, pentru el literature este creatie
de oamnei di de viata, romanul ca opera de fictiune, fixand curgerea vietii. Fictiunea
lui Rebreanu este acea oglinda selectiva cu ajutorul careia se reda ciclicitatea
existentei.
Tema romanului o reprezinta satul romanesc si taranul de tip traditional de
dinainte de Primul Razboi Mondial si de improprietarire. Satul si taranul sunt
prezentati in maniera realista intr-o monografie, autorul radiografiind societatea
sateasca aflata sub dominatie austro-ungara.
Orice tema genereaza o viziunea despre lume modelata de factori sociali,
culturali si filosofici ai timpului in care a trait autorul. Viziunea autorului despre lume
contureaza o fresca omogena in care morala societatii triumfa asupra moralei
individului care i se opune. Acest individ reprezinta lumea tipologica , in el se reflecta
trasaturile morale si umane ale timpului sau.
Aceasta creatie obiectiva pune in discutie problematica taraneasca, dar este
vizata si conditia tragica a intelectualitatii in Ardealul de sub dominatie austro-ungara.
Personajul in fictiune este un produs al imaginatiei creatoare, fiinta de hartie
care nu fiinteaza decat in paginile cartii, fara corespondenta in realitate, chiar si atunci
cand porneste de la un model real. Pentru personajul Ion autorul a topit trasaturi ale
diverselor personaje cu existenta reala pentru a contura conditia taranului: taranul pe
care l-a vazut sarutand pamantul, dar si obsesia pamantului pe care taranul roman a
purtat-o toata viata.