Sunteți pe pagina 1din 3

Ion

de Liviu Rebreanu

Ca specie a genului epic in proza, romanul se defineste prin complexitatea planurilor narative, a
conflictelor, a actiunii si a personajelor, surprinse in evolutie. In structura oricarei opere epice,
incipitul si finalul au un rol foarte important, pentru ca sunt elementele compozitionale care asigura
relatia dintre lumea reala a cititorului si universul fictional al cartii. Incipitul este o secventa
introductiva care are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei. De regula, in incipit apar fixarea
timpului si a spatiului actiunii, descrierea mediului, dialogul care ne introduce in centrul evenimentelor
sau prezentarea unui episod reprezentativ. Finalul reprezinta formula de incheiere a operei literare,
care ilustreaza viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu coincide intotdeauna cu
deznodamantul si foloseste diverse strategii: descriere care reia datele din incipit; dialog sau replica
prin care se rezuma lumea fictiunii, prefigurare a unor evenimente care nu mai sunt relatate in opera.
El poate fi deschis (opera poate continua) sau inchis (totul este lamurit). Incipitul poate fi pus in
relatie cu finalul, ca in romanele lui Liviu Rebreanu.
O caracteristica a romanului ION de Liviu Rebreanu este constructia circulara sau de “corp sferoid”
cum o numeste chiar autorul. Impresia de intoarcere la punctual de pornire rezulta din descrierea
drumului cu care se deschide si se inchide cartea. Reluarea cu valoare simbolica a incipitului ca final
marcheaza aceasta structura circulara. Drumul care serpuieste printre coline si ajunge in Pripas
reprezinta calea care face trecerea de la realitate la fictiune ( in incipit ) si de la fictiune la realitate
(in final). Simetria dintre cele doua elemente se realizeaza prin prezentarea acelorasi elemente de
natura geografica, toponimica ( drumul, podul de lemn, Rapele dracului, Hristosul de tinichea etc).,
dar in ordine inversa.
„Din soseaua care vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta cand in stanga, pana la
Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul batran de
lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in
cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului.”
Astfel, se observa aici ca drumul este personificat, aparand in incipit ca o fiinta tanara, plina de viata:
„spinteca”, „alearga”, „drum alb”. Constructia discursului narativ al romanului isi are esenta in acesta
imagine de inceput.
In ceea ce priveste structura, romanul este alcatuit din doua mari parti complementare, avand in
centru pamantul, respectiv iubirea: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”, carora li se subordoneaza
cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Inceputul”, „Blestemul”, „Sfarsitul” etc. De aceea
romanul are o structura binara, in functie de cele doua glasuri de care asculta Ion. Intre cele doua
miscari (intrarea in sat – iesirea din sat) se aduna substanta epica a romanului al carui protagonist
este Ion al Glanetasului.
Pe de alta parte, Rebreanu foloseste tehnica planurilor paralele, prin care prezinta simultan viata
taranimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) si viata intelectualitatii (preotul Belciug si familia
Herdelea). Prin urmare, actiunea din romanul “Ion” este plasata in doua universuri sociale si psihologie
distincte:lumea taraneasca si lumea intelectualilor satului. Exista doua fire epice:unul avandu-l ca
protagonist pe Ion, urmareste problemele taranilor si ale satului, iar celalat avandu-l in centru pe
Titu Herdelea, urmareste viata intelectualitatii, problemele nationale, sociale si politice. Asistam
astfel la o ampla desfasurare a vietii, marcata de marile ei evenimente ca:nasterea, casatoria,
moartea sau de obiceiuri stravechi. De aceea cartea are si un caracter monografic.
O trasatura realista ce evidentiaza prezenta unui narator omniprezent si omniscient, cu statut
demiurgic, este aceasta prezentare veridica a oamenilor si evenimentelor, care se face inca din incipit.
Ca in orice roman realist modern planurile se interfereaza si se influenteaza reciproc, investigand
sentimente si relatii intre personaje din diferite medii sociale.
Dimensiunea simbolica a eroilor sai, Rebreanu o afirma prin intermediul mijloacelor curente ale
realismului. Ion este un taran ca toti taranii, dar mai reprezentativ prin insusirile si defectele sale.
Fapte, gesturi, reactii spontane pun in evidenta caracterul personajului conturat realist si obiectiv.
Monologul interior dezvaluie structura intima a eroului. Scena cositului si a sarutarii pamantului fac
din Ion o figura mareata, puternica. El are insusiri tipice lumii lui:”era iute si harnic ca ma-sa...” iar
pamantul ii era drag ca ochii din cap. In lupta impotriva lui Baciu, impulsul principal este setea atavica
de pamant si lacomia nascuta din saracie, dar cruzimea vine si din ura izvorata din trufia si cinismul cu
care Baciu il umileste mereu. Focalizarea asupra protagonistului se face din mai multe puncte de
vedere (pluriperspectivismul): familia Herdelea, preotul Belciug, Vasile Baciu, Ana, punctul de vedere
al satului etc. Ion se dezvolta caracteriologic intr-o inlantuire de contraste, de contradictii, fie cu
altii fie cu sine insusi. In cele din urma patima pentru pamant va fi invinsa de patima iubirii,
rasturnarea acestui raport complicand drama eroului. Moartea lui (ucis cu sapa de George) nu are
nimic tragic, pentru ca este un accident; tragica este insa confuzia in care a trait, pentru ca e prea
tarziu pentru el, cand intelege ca degeaba ai pamant, daca cine ti-e drag nu e alaturi.
Finalul romanului se afla intr-o stransa legatura cu incipitul si reprezinta descrierea aceluiasi drum,
parcurs in sens invers, dupa incheierea evenimentelor, drum care se pierde, de aceasta data, in
„soseaua mare”, inscriind destinul individual al personajelor in marele destin universal : „ drumul trece
prin Jidovita, pe podul de lemn acoperit, de peste Somes, si se pierde in soseaua cea mare si fara
inceput...“ Repetarea descrierii drumului, care de aceasta data apare marcat parca de intamplarile si
conflictele din roman, ofera simetrie operei si corespunde conceptiei lui Rebreanu despre roman,
inteles ca un „corp sferiod”.
Asadar, incipitul si finalul unui roman realist-obiectiv sunt elemente de structura cu semnificatii bine
determinate. Relatia dintre aceste doua elemente de constructie este evidenta si semnificativa, caci
opera incepe si se termina in acelasi punct, descriind un intreg univers circular si simfonic.
Introducere
Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al romanului realist obiectiv prin apariţia, în 1920,
a romanului Ion; alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu îl consideră un
iniţiator al romanului modern, pe lângă Ion remarcându-se şi alte capodopere ale romancierului precum
Pădurea spânzuraţilor (1922) sau Răscoala (1932).
Importanţa operei Ion:
Ion reprezintă un moment crucial în evoluţia romanului, deoarece este un pas înainte în procesul de
obiectivare a prozei româneşti la începutul secolului al XX-lea. Rebreanu suprimă excesele
moralizatoare ale prozei ardeleneşti şi tenta idealizatoare a romanelor sămănătoriste. Astfel, prin
Ion apare în literatura noastră primul roman realist obiectiv, a cărui
temă o constituie drama ţăranului însetat de pământ, proiectată pe fundalul vieţii unui sat ardelenesc,
înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Scris la persoana a treia, având un narator omniprezent,
omniscient, căruia îi corespund o perspectivă narativă auctorială şi o viziune naratologică „din spate",
Ion corespunde esteticii realiste şi prin caracterul de frescă a mediului rural ardelenesc, în
prezentarea căruia alternează capitolele ce prezintă viaţa intelectualilor cu cele care prezintă viaţa
familiilor de ţărani.
Conflictul este de esenţă socială, confruntarea dintre Ion şi Vasile Baciu având la bază dorinţa de
parvenire a protagonistului şi ca miză pământul, entitate care în lumea satului conferă individului un
statut important în ochii celorlalţi. Deşi geneza o constituie fapte reale, conţinutul romanului cuprinde
evenimente fictive, relatate pe principiul mimesisului, în manieră veridică, astfel încât să se refacă
iluzia vieţii reale.
Nu în ultimul rând, crearea unor personaje ce întruchipează exponenţi ai unor categorii sociale precum
ţăranul însetat de pământ sau intelectualul persecutat de autorităţi, produse ale mediului social în
care trăiesc, reprezintă o trăsătură individualizaztoare a esteticii realiste.
Prezentarea elementelor de structură alese, ilustrarea conceptelor incipit-final
La nivel structural, Rebreanu îşi creează operele ca un veritabil arhitect. Romanele sale sunt corpuri
sferoide, între incipit şi final putând fi identificată o relaţie de simetrie. În Ion, capitolul iniţial şi cel
final poartă titluri care îşi corespund: Inceputul-Sfârşitul, după cum şi Răscoala începe cu Răsăritul şi
se încheie cu Apusul.
Incipitul este formula de început a unei opere care are valoare de anticipare sau se reţine pentru
evoluţia ulterioară a firului epic. În romanul realist, incipitul renunţă la convenţii precum cea a
manuscrisului găsit sau cea a confesiunii unui personaj ce se regăseau, de exemplu, în literatura
franceză a secolului al XVIII-lea, preferându-se fixarea coordonatelor spaţio-temporale şi
prezentarea personajelor. În Ion, incipitul cuprinde descrierea unui suprapersonaj: drumul care
conduce către universul ficţional al cărţii, către satul Pripas. Tehnica detaliului sporeşte veridicitatea
descrierii, din care nu lipsesc toponime, unele reale (Someş, Cluj, Pasul Bârgăului), altele ireale
(Râpele-Dracului, Cişmeaua-Mortului), având rezonanţe ce prefigurează evoluţia faptelor.
Prin procedeul restrângerii perspectivei, naratorul focalizează la intrarea în sat o cruce cu aspect
deplorabil, „mâncată de ploi şi de cari", ceea ce prefigurează înstrăinarea de sacralitate a locuitorilor
satului. Urmează descrierea caselor, dintre care se insistă asupra celor a lui Ion Glanetaşul şi a
învăţătorului Herdelea, personaje principale ce vor anticipa şi cele două planuri narative ale cărţii.
Specific realismului, trăsături definitorii ale personajelor pot fi extrase din descrierea spaţiilor
locuite: casa lui Ion este sărăcăcioasă, dar prin spărturile gardului se văd pereţii proaspăt văruiţi, căci
Ion este un ţăran sărac, dar ambiţios şi harnic, iar casa lui Herdelea are nişte ferestre care privesc
„dojenitoare şi cercetătoare spre inima satului", învăţătorul fiind o autoritate morală în lumea satului.
Fiind duminică, „satul pare mort", lumea fiind adunată în ograda Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, la
horă. Descrierea acestui moment esenţial din viaţa rurală are multiple roluri în roman. În primul rând,
reprezintă o scenă care contribuie la realizarea caracterului monografic al romanului, fiind o pagină
etnografică din care nu lipsesc detaliile legate de vestimentaţia, atitudinile şi mişcările celor ce „bat
someşana" pe muzica viorii lui Briceag. Aglomerarea verbelor la timpul prezent („bat Someşana",
„poalele fetelor se bolbocesc", „colbul de pe jos se învâltoreşte"), preponderenţa imaginilor motrice şi
auditive („ţopăie, se învârtesc, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele") sporesc dinamismul scenei.
În al doilea rând, scena are rolul unui pretext narativ prin care sunt reunite toate personajele la un
loc, grupate pe categorii sociale: alături de dansatori stau fetele neinvitate, ce-şi ascund suferinţa,
mamele care îşi admiră odraslele, copiii jucăuşi, bărbaţii ce discută politică şi probleme obşteşti,
intelectualii, reprezentaţi de primar sau de fostul învăţător. Nu în ultimul rând, hora reprezintă şi
scena în care se declanşează conflictul principal al operei: Ion şi Ana „bat someşana", apoi Ilie, prieten
cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu.
Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc", Vasile Baciu stârneşte orgoliul
protagonistului de a intra în rândul celor preţuiţi pentru pământurile avute.
Astfel, incipitul romanului Ion fixează nu numai coordonatele spaţiale şi temporale (mediul rural
ardelenesc la începutul secolului al XX-lea), ci cuprinde şi prezentarea personajelor. Simetric, finalul
va prezenta lumea satului adunată, tot într-o zi de duminică, la un alt eveniment esenţial al
comunităţii, sfinţirea noii biserici clădite de preotul Belciug. Finalul nu coincide cu deznodământul
(care constă în rezolvarea conflictului prin moartea lui Ion), ci survine acestuia: cu excepţia Anei, a lui
Ion şi a lui George, închis pentru omor, toate personajele de la începutul cărţii sunt prezente la
praznicul bisericii noi, a cărei imagine contrastează cu cea a crucii abandonate, marcând o purificare a
spaţiului de forţele perturbatoare ale echilibrului. Drumul spre ieşirea din satul Pripas este parcurs
acum de herdeleni, în sens invers, aşadar, căci ieşind la pensie, învăţătorul se mută în Armadia. Finalul
este deschis: se reiau date din incipit, dar se realizează şi deschiderea spre lumea cititorului,
sugerând posibilitatea continuării acţiunii şi indiferenţa cursului general al vieţii faţă de elementele
relatate.
Exprimarea unei opinii argumentate cu privire la relaţia incipit-final

Incipitul si finalul, construite pe motivul drumului, evidentiaza aspectul de “corp sferoid” al


romanului, care inchide in sine un bogat univers rural, stratificat social si economic (saraci, bogati)
,dar si cultural (tarani- intelectualitatea satului).
Ca prim personaj al textului, drumul se constituie ca liant, ca intermediar intre realitate si fictiune.
”Soseaua cea mare si fara de sfarsit” marcata de o serie de toponime identificabile pe harta
(Carlibaba, Somes, Cluj, Bistrita, Bucovina, trecatoarea Bargaului) este un transparent simbol al
Realitatii. Din aceasta sosea,se desprinde un drum care conduce initial cititorul in fictiunea romanesca
si care il va inapoia la final realitatii.
Crucea stramba, cu Hristosul care “isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita” vegheaza, atat la
inceput, cat si la final, o lume rau alcatuita, in care se macina destine incapabile sa se verticalizeze.
Simetria dintre incipit si final, descrierea drumului care la inceput se desprinde, iar apoi se pierde in
“soseaua cea mare “, pare sa-i sugereze cititorului ideea (sustinuta si de soarta protagonistului)
zadarniciei zbaterilor vietii.