Ion

-Tema și viziune-

Continuator al prozei ardelenești, Rebreanu rămâne creatorul care a desprins romanul românesc
din zodiac tradiționalismului și l-a propulsat către modernitate. A debutat cu genul scurt, prin nuvelele care anunță
marile teme ale creației românești: satul și țăranul („Dintele”, „Răfuiala”, „Nevasta) și războiul („Hora morții”,
„Coasa”, „Calvarul”). Aceste nuvele vor rămâne un fel de exercițiu stilistic dincolo de care se observă o nouă
viziune, ruptă definitive de ce semănătoristă și integrată mai curând celor europene, căci germenii realismului
fuzionau cu cei ai naturalismului, amintind de Balzac, Tolstoi și Zola. Dar Rebreanu a simțit foarte curând tentația
construcțiilor epice de amploare, astfel încât romanul devine speci către care se îndreaptă și pe care o exemplifică
prin câteva creații monumentale: „Ion”- un roman modern, social și realist, „Răscoala”- prin care va reprezenta
realismul dur, „Pădurea spânzuraților”- operă ce deschide drumul sondajului psiholoic obiectiv, „Adam și Eva”,
„Ciuleandra”, „Jar”.

Concepția artistică a autorului reprezintă, în linii mari, o manieră de potențare a realismului, privit
in primul rând ca expresie a raportului dintre artist și realitate, dar și ca valoare de cunoaștere și nu în cele din
urmă, ca stil. Rebreanu considera că arta „înseamnă creație de oameni și de viață”. Realismul este însă reformulate
în spirit propriu, căci opera artistică nu ppoate fi doar o simplă copie a realității, deoarece „artistul nu copiază
realitatea niciodată”. Așadar, Rebreanu definește realismul ca fiind viața eternizată în mișcări sufletești.

Prin marile sale romane, Rebreanu se dovedește a fi, înainte de toate, un architect, un constructor
de edificii monumentale, foarte atent la problemele de echilibru și perspectivă

Opera literară „Ion” este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice. Este, de
asemenea, un roman social cu tematică rurală, iar potrivit ideologiei lui N. Manolescu, este un roman de ”tip doric”.
Publicat în anul 1920, „Ion” reprezintă primul roman al lui L. Rebreanu, fiind o capodoperă ce înfățișează universal
rural în mod realist.

Tema romanului este reprezentată de problematica pământului, în timp ce caracterul

monographic al romanului orientează investigația narativă spre diverse aspect ale lumii rurale: obiceiuri legate de
viața unui om, relații sociala generate de diferențele economice sau culturale și relații. Tema centrala, posesia
pământului, este dublată de tema iubirii. Criticul N. Manolescu afirma că ”în centrul romanului se află patima lui
Ion, ca formă a instictului de posesiune”, de aceea, nu prolematica pământului o considera centrală, ci tema
destinului.

Din punct de vedere morphologic, titlul Ion este un substantive propriu, iar în relație cu textul
citat, titlul este sugestiv, întrucât numește protagonistul romanului pe care autorul dorește să îl transforme în tipul
generic al țăranului ardelean, sugerând totodată evoluția acestuia spre atipic, ca personaj puternic individualizat.

Romanul cuprinde două părți, subintitulate Glasul pământului și respective Glasul iubirii,
anticipând cele două opțiuni care marchează destinul eroului, cele două patimi de nestăpânt care îl macină și
cărora nu li se poate opune. Romanul însumează treisprezece capitol, cintre care primul se numește Începutul, iar
ultimul Sfârșitul, iar celelalte poartă titluri scurte, predominant nominale și având valoarea unor sentințe:
Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta, Vasile, Copilul, Sărutarea, Ștreangul, Blestemul, George.
 Opera este văzută ca un corp sfenoid, se termină precum a început, conducând lectorul dispre
realitate către ficțiune și aducându-l definitive în realitate, acest procedeu este supranumit procedeul cercului
inchis. Incipitul stă sub semnul formulei realiste, printr-o plasare în spațiu ce are ca bază motivul drumului, care
capătă un dublu rol: strict functional, el realizează trecerea de la planul real la cel al ficțiunii,iar in final închide
lumea romanului. Este în același timp o metaforă a destinului implacabil, căci viețile se împlinesc și se sfârșesc fără
ca voința umană să le poată modifica. În fragmentul de incipit drumul este personificat. El se desprinde mai sus de
Armandia „din șoseaua ce vine dinspre Cârlibaba, întovărășind Șomeșul când în dreapta, când în stânga, până la
Cluj și chiar mai departe”. Observăm abundența de toponimelor reale, ce imprimă romanului o puternică notă de
veridicitate și preponderența verbelor ce sugereaza o mișcare vioaie, specific vârstei juvenile. Finalul romanului reia
imaginea drumului, care acum realizează un traseu invers celui initial, de data aceasta este redată o mișcare
greoaie, sugerând parcă o vârstă a senectuții.

Prima imagine a satului Pripas este static, dând impresia unui loc lipsit de viață. Peisajul este
aproape inanimate, cufundat de zăpușeală și tăcere. Acest răgaz solictat de un narrator omniscient, omnipresent,
dar foarte atent la detalii este semnalul că s-a pătruns în lumea fictivă, care mimează realitatea , redând imaginea
unui sat mitic. În acest context crucea strâmbă din incipit devine o emblem a unei umanităâi situate sub semnul
tragicului.

Acțiunea romanului e dispusă în două planuri principale, realizate prin inlanțuirea unor episoade
narrative ce intersecteaza printr-o tehnică a contrapunctului, descriind două gospodării și implicit două categorii
sociale: familia Herdelea (intelectuali) și a Glanetașilor ( țarani).

Prima scenă relevantă pentru caracterul monographic al romanului este hora (scena nucleu) unde
este prezentă tot satul, prilej al autorului pentru a surprinde o ierarhizare a acestei colictivitati. Stratificarea are o
natură dublă: în funcție de vârstă și stare civilă, dar și în funcție de averea măsurată în pogoane de pământ. Dansul
specific descries în elemente definitorii este Someșana, o descătușare a unor energii clocotitoare, asemănătoare
unei dezlanțuiri dionisiace. Figura ce întruchipeaza hora este cercul, semnificând grupul, comunitatea, destinul.

Din acest roman nu lipsesc nici ceremonialurile, cum ar fi nunta, nașterea și înmormântarea.
Nunta este surprinsa contrapunctic, pe de o parte în lumea țăranilor (Ana-Ion, George-Florica), dar și în lumea
intelectualității prin măritișul Laurei și al lui Ghighi.

Nașterea devine un prilej de incursiune mitică, fiind un eveniment în care miracolul vieții
copleșește pe toți cei prezenți. Faptul că Ana va naște pe pământ nu este întâmplător, evenimentul fiind legat de
fertilitate,căci apariția vieții este un mister al lumii.

Înmormântarea este un alt pretext pentru o incursiune în zona semnificațiilor mitice. Sunt
descrise înmormântarea Anei, care s-a sinucis, nemaisuportând o viață de umilințe și neazuri, apoi cea a lui Ion, ucis
de George Bulbuc.

Prin Ion Pop al Glanetașului, Rebreanu a realizat de fapt un prototip al țăranului dintr-o cu totul
altă perspectivă, renunțând la viziunea idealizatoare.Imaginea sa devine compleză,caracterul nu este unilateral,
neavând doar calități, ci exprimând o latură primitivă. Astfel, Lovinescu vede în Ion „expresia de stăpânire a
pământului”.

În capitolul intitulat „Sărutarea”, scena cheie, este trasată o dimensiune importantă a eroului.
Toată disponibilitatea afectivă, neconsumată pentru că pe Ana nu o iubește, iar la Florica tocmai renunțase, se
îndreaptă asupra pământului, o substituire a femeii iubite. Atracția este acum profund pasională, în conformitate
cu o viziune naturalist, luând forma aproape patologică a patimii. Gestul de a săruta pământul denotă o pornire
atavică, iar senzațiile organice reflectă o oarecare întunecare a umanului în favoarea primitivismului instinctual:
„Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de
pământul ud. Și-n sărutarea asta grăbită simți un fior rece, amețitor.”

În concluzie, apreciat la apariție de critical Eugen Lovinescu drept „cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române”, romanul Ion este o capodopera a literaturii romane, ce are in centru patima lui Ion,
ca formă a instinctului de posesiune.