Ion-Liviu Rebreanu eseu 1

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care se impune in constiinta literara prin specificul artei
sale, ce dezvaluie resorturile interioare ale creatiei. Acesta considera ca modelul suprem al artei se gaseste in viata ,
romanul copiaza viata si o transpune in cuvinte. Cartea este conceputa asemenea unui organism viu in toata
complexitatea lui asupra caruia autorul trudeste cu migala. In spiritul creatiei realiste Rebreanu isi gaseste inspiratia in
viata reala si cauta aspecte care pot deveni materie pentru roman pe care le transfigureaza artistic ajungand sa creeze o
noua realitate. In viziunea autorului, romanul este “o lume intreaga de la Dumnezeu pana la ultima ganganie, o lume
speciala cu viata ei proprie si totusi atat de apropiata de sufletul general omenesc incat oricine sa o poata reconstitui cu
fantezia » . Opera lui Rebreanu se bazeaza pe conceptul de mimesis potrivit caruia arta este o oglindire a vietii ,
asemenea perceptii lui Platon care considera ca arta este o copie a lumii reale care la randul ei este o copie a ideilor
eterne.

Geniul scriitor al lui Rebreanu se observa in romanul Ion aparut in anul 1920 in perioada interbelica. Aceasta este
perioada in care romanul romanesc este la maxima inflorire si literatura romana recupereaza carentele secolului
anterior in care romanul , ca specie literara ,era foarte slab reprezentat. Aceasta evolutie marcheaza sincronizarea cu
literatura europeana. Romanul Ion este cel care deschide larg calea literaturii romanesti moderne. Liviu Rebreanu sta in
linia intai printre prozatorii vremii, fiind cel care aduce ideea romanului obiectiv modern in spatiul romanesc.

Capodopera Ion apartine curentului realist acesta fiind roman de observatie sociala a satului ardelenesc de la inceputul
secolului XX surprinzand o veritabila stratificare sociala : pe de-o parte lumea taraneasca, pe de alta parte
intelectualitatea rurala. Liviu Rebreanu este preocupat de a scrie o epopee a vietii romanesti in care problematica
pamantului este epicentrul vietii rurale, spunand ca « problema pamantului este insasi problema vietii romanesti ». Prin
conceptul de mimesis, acesta transpune conceptia rurala intr-un roman cu propria sa viata. In acest sens geneza
romanului este extrem de importanta in intelegerea creatiei universului fictional dupa modelul realitatii. Cele trei surse
din viata reala, marturisite de catre autor in jurnalele sale, au inspirat crearea romanului Ion. Mai intai autorul
povesteste despre Rodovica, fata unui om cu stare din sat care s-a daruit unui sarantoc si care a fost apoi drastic
pedepsita de tata. A doua sursa este legata de discutia autorului cu un anume Ion Pop caruia i se citea patima pentru
pamant din privire. Ultima sursa este imaginea pe care a inregistrat-o autorul intr-o dupa-amiaza pe hotare :un taran
ingenuncheat saruta pamantul. Remarcam faptul ca de la cele trei surse realitatea s-a transformat in fictiune printr-o
rearanjare a evenimentelor si prin crearea unei legaturi aparte intre cele trei momente. Recunoastem destinul Anei in
povestea Rodovicai si patima pentru pamant ca zeu tutelar al lui Ion. Făcând legătura între cele trei momente trăite,
scriitorul şi-a conturat astfel un viitor schelet de roman, în care Ion al Glanetaşului, cel însetat de pământ, trebuia să-i
sucească minţile Rodovicăi, pentru a o lua de nevastă împreună cu pământul ei, pe care să-l sărute drept simbol al
posesiunii. Iniţial, scriitorul spune că a vrut să denumească romanul Zestrea.

Realismul necrutator al operei oglindeste viata rurala si toate problemele ei iar romanul este considerat primul
nostrum roman obiectiv , clasificat dupa criteriile lui Nicolae Manolescu ca un roman doric. In genere, romanul doric
reflecta clasicul roman realist care tine cont de reguli stricte de constructie. Este vorba de o perspectiva narativa
obiectiva , prin plasarea naratiunii la persoana a III- a si prezenta unui narator omniscient. De asemenea, planurile
actiunii sunt multiple, iar textul este structurat in capitole si subcapitole, volume etc. Se prezinta coordonatele spatiale si
temporale ale intamplarilor atunci cand naratorul este absent, astfel ca prezenta lui nu este obligatorie.

Romanul este construit pe conceptele de veridicitate si verosimilitate. Caracterul veridic este conferit și de folosirea
tehnicii detaliului în prezentarea mediului social, a conflictelor dintre clasele sociale, a mentalităților vremii, toate
acestea având consecințe asupra naturii umane, așa cum se întâmplă și în cazul lui Ion. Protagonistul își va schimba cu
totul caracterul pentru a intra în posesia averii, fără de care este disprețuit în lumea în care trăiește. Actiunea este
plasata intr-un spatiu veridic in care coordonatele spatio-temporale au echivalent in realitate si in geografia reala
precum Somesul,Sibiul, Armadia. Prezentarea satului românesc tradițional cu lux de amănunte conferă narațiunii
caracter monografic și verosimilitate, romanul putând fi considerat o adevărată frescă a societății rurale ardelenești de
la începutul secolului al XX-lea. Autorul prezintă relații de familie, obiceiuri și mentalități ale vremii, dar sunt prezentate
și tradiții legate de marile momente ale vieții : nunta, botezul, înmormântarea, obiceiuri de Crăciun, hora de duminică,
dansuri specifice locului, portul, muncile câmpenești. Clasele sociale reprezentate in roman ( bogatii , saracii,
intelectualitatea rurala) ofera de asemenea un caracter monografic a satului ardelenesc.

Specific realismului este si tipologia traditionala a personajelor care poarta valorile unor prototipuri umane : Ion este
tipul arivistului ambitios, Ana tipul victimei, si o serie de tipologii angrenate in mecanismele sociale : invatator, preot, om
politic, negustor.

Tema romanului surprinde in prim plan zugravirea universului satului transilvanean de la inceputul secolului XX si
ilustrarea problematicii pamantului , care este conturata evidențiind drama țăranului ardelean, constrâns să
supraviețuiască într-o societate în care pământul reprezintă atât un mijloc de trai, cât și un criteriu al valorilor
individuale. O serie de metamorfoze accentueaza tema : pamantul este intai un mijloc de trai dar devine o fiinta vie fata
de care taranul nutreste un sentiment straniu de adoratie si teama. Pentru Ion patima se incarca de conotatii senzual-
erotice, este un instinct vital ce ii carmuieste viata. Sesizam in plus tema iubirii si tema destinului percepute tragic prin
asociere cu moartea si in cele din urma, tema nationala (existenta satului transilvanean aflat sub dominatie austro-
ungara).

O prima scena semnificativa se regaseste in primul capitol. Scena horei are un rol de coeziune a satului pentru ca
uneste toate straturile sociale, este momentul de intalnire a tuturor satenilor si un obicei adanc inradacinat in mentalul
colectiv, perceput ca un principiu de viata al satului. Nimeni nu lipsea de la mic la mare duminica dupa-masa in ograda
cea mare de vizavi de biserica. Hora este o expresie a vitalitatii primare generata de bataia aprinsa a jocului, lauta
tiganilor si ritmul navalnic al jocului. In plan estetic, autorul realizeaza imaginea de ansamblu a satului. Aici se contureaza
si conflictul intern al lui Ion care trebuie sa aleaga intre pamant si iubire (Ana sau Florica) , acesta in urma alegand-o pe
Ana si intrand in jocul seductiei pentru a castiga pamanturile si averea ei desi nu ea era ce ape care el o iubea.

O alta scena semnificativa este scena sarutarii pamantului, emblematica pentru tematica romanului si in special pentru
« pasiunea organica a taranului roman pentru pamant ». descrierea pamantului aici dobandeste conotatii senzuale
astfel incat printr-o adevarata magie a viziunii artistice totalizatoare se produce o contaminare a planului naturii cu
planul uman sub zodia erosului, a patimii devoratoare si a instinctului de presiune. Pamantul aici este erotomorfizat : »il
cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma,s-o crampoteasca in sarutari. Isi intinse mainile spre brazdele drepte,
zgrunturoase si umede », »Incet,cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi,isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu
voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, amenintator. » astfel materia telurica vazuta
mai intai ca un stapan falnic si neindurator, ca un urias in fata caruia omul isi pierde demnitatea pare a se metamorfoza
in prezenta feminina seducatoare, aici este pamantul stihie care acapareaza toate energiile vitale ale omului. Ion este
aici mai mult o victima si se afla sub semnul fatalitatii tragice, destinul lui fiind anticipat de anumite secvente : « iubirea
pamantului l-a stapanit de mic copil », pamantul « mai drag ca o mama » si realizarea ca « impreuna cu pamantul
trebuie sa primeasca si pe Ana » care marcheaza sfarsitul in care Ana moare si Ion ajunge si el mort iar pamanturile lui
sunt date bisericii.

Primul element de structura al romanului este reprezentat de principiile de constructie. In primul rand remarcam
principiul simetriei in structura romanului construit in doua parti cu titluri sugestive (Glasul pamantului- Glasul iubirii),
fiecare alcatuita din 6 sau 7 capitole cu titluri sintetizatoare pentru actiunea concentrata a capitolelor( Sarutarea ,
Nunta). Romanul are o structura arhitectonica, supraetajata în primul rând prin așezarea simetrică a celor două niveluri
epice, apoi prin urmărirea mai multor planuri narative, a mai multe destine. Se mai observa si tehnica simetriei
inverse (relatiile Ion/George-Ana/Florica si triunghiul lor amoros).Un alt principiu este cel al circularitatii unde Liviu
Rebreanu construieste romanul ca un « corp sferoid », imagine a unei lumi în care începutul se confundă cu sfârșitul,
determinată de relația incipit- final si de motivul drumului din incipit si final vare sugereaza drumul existentei „șoseaua
cea mare și fără de sfârșit”, care intră și iese din lumea ficțiunii reprezantand deschiderea si incheierea romanului,
marchate si de titlurile sugestive ale capitolelor : Inceputul-Sfarsitul. Incipitul are asadar valoare anticipativa pentru
atmosfera, personaje si destinul lor. Sensul tragic este simbolizat de toponime sugestive: Râpele Dracului, Cișmeaua
Mortului, o cruce strâmbă cu un Hristos de tinichea ruginită străjuiește intrarea în satul toropit de căldură. Casa
învățătorului cu ferestrele deschise tocmai către inima satului reprezinta rolul său în sat sau casa lui Ion, cu acoperișul de
paie ca un balaur gata s-o înghită reprezinta obsesia care îi va fi fatală. Finalul inchide destinul tragic și determină ieșirea
din universul romanului. Scena finală, a sfințirii bisericii (simetrie inversă față de hora duminicală din incipit) reunește
simbolic personajele, de data aceasta sub semnul Sacrului, într-un ceremonial al vieții care merge înainte, „câțiva
oameni s-au stins, iar alții le-au luat locul”.

Un alt element de structura este timpul ca durata bivalenta. Timpul romanului este impartit in doua spatii . primul este
real si obiectiv transpus in primul deceniu al veacului si marcat de indici temporali : duminica – in care incepe si se
termina actiunea , « mersul vremii » , ciclicitatea anotimpurilor care reprezinta vremea trecatoare. Iar al doilea este un
timp etern în care se înscrie matricea existențială a satului românesc și condiția omului.

Actiunea este întreținută de conflictele care determină destinul personajului și al comunității. Conflictul central este de
natura psihologica ,se declanșează în conștiința lui Ion și surprinde forțele celor două glasuri (pământului/iubirii). Soluția
este aleasă instinctiv, la horă, când Ion o alege pe Ana la dans, inhibându-și glasul iubirii pentru Florica. Momentul
determină intriga acțiunii. Glasul pământului reprezintă vocea rațiunii care se impune din ce în ce mai mult :„Ce să fac?
Trebuie s-o iau pe Ana! Trebuie!”. Conflictul exterior este unul de interese si conturat de opozitia personajelor Ion –
Vasile Baciu, Ion-George Bulbuc, învățător- preot, rezolvat inițial în favoarea lui Ion. Sesizăm chiar și conflicte etnice
(Herdelea în conflict cu autoritățile satului) alimentează desfășurarea acțiunii romanului. Conflictul moral presupune
incalcarea normelor etice ale comunitatii si conduce firul narativ catre dezumanizarea lui Ion si in final, pedeapsa lui.
Ultimul conflict este pe plan erotic marcat de triunghiul conjugal – Ion, Florica, George, strategia lui George de a dezvălui
intenția lui Ion, pânda lui George și uciderea lui Ion determină punctul culminant. Deznodământul este determinat de
arestarea lui George și hotărârea trecerii pământurilor lui Ion în proprietatea bisericii.

In concluzie, capodopera Ion de Liviu Rebreanu ofera adevarul lumii taranesti , fara de iluzii sau prejudecati ,in acorduri
de epopee tragica. Dupa parerea lui Lovinescu : „Obiectul de studiu al lui Ion este viața socială a Ardealului care, deși
înschisă în celula lui sat e zugrăvită în întreaga stratificație”