Particularități de construcție a unui roman realist, obiectiv

ION- de Liviu Rebreanu

roman realist, obiectiv, social, circular, monografic, cu tematicărurală, interbelic, apărut în 1920

1.INTRODUCERE

Realismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacție
antiromantică. Termenul denumește concepția artistică, literară care are ca preocupare reprezentarea obiectivă, veridică
a realității. Aceasta ia naștere ca o reacție împotriva romantismului, deoarece respinge idealizarea, fantezia,
subiectivismul excesiv al acestuia. Apariția, cristalizarea și evoluția realismului a fost generată de evenimente sociale și
politice din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar și de ideile științifice și filosofice ale aceleiași perioade.
Principiul de bază a realismului este reflectarea credibilă, verosimilă a realității, cu obiectivitate și spirit de
observație, pe un ton impersonal, neutru. Daca romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilității, urmărind să
emoționeze, să impresioneze, realismul se adresează rațiunii, având drept țintă adevărul, cunoașterea, înțelegerea lumii
și a raportului dintre individ și societate. Imaginația nelimitată a romanticilor este înlocuită cu observarea și analizarea
atentă a realității. De asemenea, se identifică plasarea unor personaje tipice în situații tipice, personajele realiste fiind
complexe și având dinamică interioară.
Curentul impune supremația dramei și a romanului, respectiv modelul scriitorului laborios, astfel, în literatura
universală îi avem ca reprezentanți pe: Balzac, Dostoievski, Tolstoi, iar în literatura română pe: Ion Creangă, George
Călinescu, Marin Preda, Liviu Rebreanu.
Apariția lui Liviu Rebreanu în literatură îl situează între tradiție și inovație. Liviu Rebreanu încheie epoca
literaturii sămănătoriste și poporaniste dominată de idilism și compasiune, și deschide un drum nou, în care scriitorul a
asimilat și s-a integrat viziunii europene dominante a timpului. Romanul românesc modern începe sub auspiciile lui
Liviu Rebreanu, a cărui operă stă sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonată fundamentală a creației sale și
dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
După cum mărturisește în articolul doctrinar „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura este „creație de oameni și viață”,
iar romanul este un discurs ce „fixează curgerea vieții”, dându-i „un tipar care îi cuprinde dinamismul și fluiditatea”.
Primul roman publicat de Liviu Rebreanu este „Ion”, în anul 1920, fiind un roman realist de tip obiectiv,
încadrat de Nicolae Manolescu printre romanele „dorice” cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Romanul se înscrie în estetica realismului prin obiectivitate, veridicitate, ancorarea în viața socială, prezența
unor personaje tipice, reprezentative pentru anumite categorii umane. „Ion” este un punct de referință în istoria
romanului românesc modern, Liviu Rebreanu aducând o viziune obiectivă, fără sentimentalism, astfel, romanul fiind
considerat de Lovinescu „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii romane”.

2. ÎNCADRAREA ROMANULUI ÎNTR-O TIPOLOGIE, CURENT LITERAR+ 2 trăsături

În primul rând, caracterul realist al operei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic al scriitorului
de a realiza o literatură de tip mimetic. Universul fictional creat de Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea
satului transilvănean Pripas, de la începutul secolului al XX-lea. Spațiul rural este surprins prin elementele sale de
detaliu, astfel încât romanul dobândește caracter monografic, aspect de frescă socială.
În al doilea rând, romanul „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care
întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru universul rural al epocii. Protagonistul, Ion,
întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească.
Modernitatea romanului constă în realizarea unui personaj complex, sufletul său fiind scindat între două chemări
contradictorii: glasul pământului și glasul iubirii.

3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME + 2 scene reprezentative

În aceași ordine de idei, discursul epic abordează o tematică realistă, socială și înfăţişează viaţa ţăranilor şi a
micii intelectualităţi din Transilvania la începutul secolului al XX-lea, în care demnitatea și locul omului în
colectivitate se măsoară în funcție de avere și de pământ. Pe acest fundal se conturează, prin tehnica basoreliefului,
destinul țăranului Ion. Dincolo de încercarea lui de parvenire (prin zestre, motiv tipic realist), el reprezintă condiția
țăranului român în lupta pentru pamant.
 Viziunea asupra lumii este realistă, obiectivă, urmărește un destin determinat de condițiile sociale și economice.
Însă, Rebreanu nu rămâne la suprafața fotografică a realității, ci caută esența profundă, deschizând romanul spre un
realism al esențelor.
O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerate cea a horei
duminicale, surprinse în expozițiunea discursului narativ. Mai întâi, scena horei aruncă o lumină asupra vieții sociale
rurale din satul Pripas. Este o societate tradițională, de tip patriarhal, fapt sugerat de imaginea tinerelor fete și a
nevestelor care așteaptă să fie invitate la joc de către bărbați. În această societate a satului Pripas, relațiile interumane
sunt dictate de avere: primarul îi are adunați în jurul său doar pe țăranii fruntași, în vreme ce Alexadnru Glanetașul stă
abandonat „ca un câine la ușa bucătăriei”. Intelectualitatea satului se bucură de un respect deosebit din partea țăranilor
și, de aceea, jocul se oprește când la horă își face apariția preotul Belciug și familia învășătorului Herdelea. În plan
simbolic, hora poate fi interpretată ca un joc al destinului cu atât mai mult cu cât în satul transilvănean al vremii hora
reprezenta un bun prilej pentru întemeirea viitoarelor familii. Jocul energic al dansatorilor evidențiază bucuria și
vitalitatea tinerilor aflați la începutul traseului lor existențial. Alegerea lui Ion de a parasii, împreună cu Ana, hora poate
sugera intenția celor doi de a forța limitele unui destin prestabilit. Nu în cele din urmă, tema erosului este prefigurată tot
în scena horei. Ion alege să o joace pe Ana, fata urâtă, dar bogată, deși o iubește pe Florica, fata frumoasă, dar săracă,
astfel se evidențiază destinul pe care și-l va alege tânărul.
O alta scenă reprezentativă este scena nunții țărănești a lui Ion cu Ana, scenă seminificativă pentru viziunea
despre lume a autorului, în măsura în care se observă amestecul de tradițional și modern. Nunta țărănească este
prezentată în premierea tradițională, după tipicul nunților țărănești: ospățul durează trei zile, sunt prezenți călăreții care
trag din pistoale, tinerii care chiuie, jocul miresei de la miezul nopții. Pe plan exterior, naratorul sondează în continuare
conștiința celor doi miri, recurgând la tehnica modernă a stilului indirect liber. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu
diminutivul Anuță, impulsivitatea, nepăsarea și răceala iau locul falsei afecțiuni de la începutul relației lor. Văzându-l
pe Ion dansând cu Florica, Ana conștientizează, pentru prima dată, faptul că Ion nu o iubește, profitând de bogăția
tatălui ei.

4. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE

PERSPECTIVA NARATIVĂ
Caracteristic prozei realist-obiective, naraţiunea are loc la persoana a III-a, perspectiva narativă fiind una
extradiegetică. Perspectiva obiectivă presupune prezența unui narator obiectiv și detaşat, care analizează din
exterior faptele relatate. Astfel, naratorul romanului este unul omniscient, regizând evoluţia personajelor cu
obiectivitate. Prin perspectiva obiectivă se produce impresia de obiectivitate și o detașare maximă a naratorului, iar
cititorul nu este deloc implicat sau influențat. Personajele dobândesc, astfel, statutul de marionetă, ce acționează
automat, după voinţa unui narator-regizor. De asemenea, naratorul este heterodiegetic, extradiegetic, focalizarea zero,
elemente specifice naratorului demiurgic. Omnisciența se dovedește și prin prezența monologului interior sau a stilului
indirect liber (elemente moderne care prefigurează proza psihologică, de ex, în scena în care preotul îl ocărăște pe Ion
la biserică, urmărindu-se trăirile lui Ion)

INCIPIT-FINAL
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect „corp sferoid”, se reflect artistic în
structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea durmului care intră și iese
din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat, drumul are semnificație simbolică a destinului. Descrierea
initială a drumului, supusă convenției realiste a veridicității (prin detalii toponimice) îl introduce pe cititor în viața
satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Descrierea caselor lui Herdelea și Glanteșu ilustrează condiția lor
socială. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginit, anticipează destinul tragic al
protagonistului.

TITLUL
Titlul operei este semnificativ, „Ion” fiind un nume generic, reprezetativ pentru țăranul român. Personajul este
un exponent al catgeoriei din care face parte, prin felul în care își trăiește drama și, mai ales, prin trăsătura sa
dominantă, iubirea pentru pământ.

COMPOZIȚIA ACȚIUNII
Construcția acțiunii reflectă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Materialul epic este împărțit în două
mari părți, ale căror titluri metaforice, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, esențializează chemările lăuntrice între
care trebuie să aleagă protagonistul. Fatalitatea destinului, ca trăsătură definitorie a viziunii naturaliste a autorului este
sugerată prin cifra 13, corespunzătoare numărului de capitole ale romanului. La nivelul planurilor narative se disting
cele doua „lumi” care sunt tratate alternativ: lumea țărănimii cu lumea intelectualității. Acest procedeu e denumit
tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan narativ la altul realizându-se prin alternanța, succesiunea secvențelor
narative valorificând înlănțuirea. La nivel microtextual se remarcă utilizarea tehnicii contrapunctului (prezentarea
aceleiași teme în planuri diferite). Astfel, unei situații din primul plan îi corespunde o situație asemănătoare din celălalt
plan: hora-balul din Armandia, conflictul central Ion-Baciu – conflictul central preot-învățător, căsătoria din interes
Ion-Ana – Laura-Pintea. De asemenea, exista și antiteze în aceste corespondențe, în sensul că finalului tragic dintr-un
plan îi corespunde un final fericit în celălalt plan. Intenția este de a arăta viziunea totalizatoare a vieții, în care
contrariile se reunesc.

PERSONAJ
Galeria de personaje a romanului este impresionantă, personajele realiste fiind tipice pentru o categorie socială,
luând rolul de „exponenți ai clasei și generației”(G.Călinescu), fiind condiționate de mediul în care trăiesc.
Ion al Glanetașului, protagonistul și personajul eponim al romanului, este un personaj realist, tipic, monumental
și simbolic prin tragismul său, consumându-se între iubire și patima pentru pământ, fiind realizat prin tehnica
basorelieafului și a contrapunctului. De asemenea, în construcția personajului se regăsesc mai multe tipologii realiste,
precum: tipul țăranului sărac, tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și
ambițiosul dezumanizat de lăcomie. „În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”
(N.Manolescu).

6. CONCLUZIE
În concluzie, prin viziunea originală a scriitorului asupra lumii, prin modernitatea construcţiei protagonistului
dar şi a acţiunii, prin gradul înalt de obiectivitatea, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu poate fi considerat o veritabilă
frescă socială a vieții românești, un punct de referinţă pentru începuturile modernităţii din perioada interbelică.