Liviu Rebreanu – scriitor interbelic

- caracteristică: structura narativă de tip sferă sau circulară; romanele încep și se sfârșesc cu aceeași imagine.
- cultul țăranului: discurs la AR Laudă țăranului român, pământul dădea valoare omului (Transilvania). Acesta
genera atât poziție în comunitate dar și invidie.

Creatorul romanului modern românesc.

După primul război mondial viziunea scriitorilor asupra romanului se schimbă; în primul rând romanul va fi scris pe
baza documentelor. În perioada interbelică se diversifică și romanul ca specie, apar primele romane psihologice, romanul-
eseu, romanul-fluviu, romanul-polițist, romanul-epistolar, etc.
Liviu Rebreanu deschide un drum nou prin adâncirea realismului și prin obiectivarea romanului (s-a integrat viziunii
europene). Rebreanu se apropie de literatura europeană (Balzac, Tolstoi, Zola) și prin construcția epică de amploare. Însuși
Rebreanu simțea chemarea către cpnstrucții “masive” “ample” în care să se simtă “pulsația vieții”. Referindu-se la contribuția
lui Liviu Rebreanu la evoluția romanului românesc, Dumitru Micu afirmă că scriitorul ardelean “... a dat literaturii române
romanul. Într-adevăr cu Liviu Rebreanu începe romanul românesc modern, deci romanul în înțelesul deplin al cuvântului”.
Înspirându-se din literatura universală Rebreanu aduce ca noutate în literatura română prin Ion și Răscoala, romanul
social obiectiv, respectiv realismul dur. Prin aceste romane se realizează demitizarea imaginii satului românesc față de
imaginea idilică, sămănătoristă și poporanistă. Scriitorul ardelean este deschizător de drum Hortensiei Papadat Bengescu și
lui Camil Petrescu prin romanul psihologic Pădurea spânzuraților unde întâlnim sondajul psihologic obiectiv sau prin
romanele Adam și Eva, Ciuleandra, Jar, în care întâlnim formula modernă de tip rustian (prăjitura=madlene. O simplă
prăjitură amintește un eveniment din trecut) de sondare a stărilor interioare.
Influențat în mod special de naturalism și de realismul secolului XX, Rebreanu pune accent deosebit pe rerezentarea
veridică. Din această cauză el nu scrie fără o documentare minuțioasă și fără schițarea conflictelor și planurilor de texte. De
pildă, pentru a da naștere romanului Răscoala i-au trebuit peste douăzeci de ani de documentare. Inițial și-a imaginat o piesă
de teatru, proiect pe care l-a abandonat. Pentru personajul colectiv din roman a tradus Război și pace de Tolstoi și a scris
romanul Crăișorul (care a constituit un exercițiu în vederea realizării personajului colectiv). Tot pentru a scrie romanul
Răscoala s-a documentat din presa vremii, a purtat discuții cu țăranii din satele de pe Valea Teleormanului. Discuțiile,
excursiile sunt consemnate de către autor pe fișe de localități, fișe de nume, fișe de limbaj propriu muntenilor, fișe de
obiceiuri și tradiții, fișe din ziare.
Romanul Ion este inspirat din viața prietenului și vecinului său, un țăran foarte arătos, inteligent, dar sărac. O altă
secvență care l-a inspirat este gestul sărutării pământului de către un țăran din satul Prislop. Satul Prislop apare în roman sub
denumirea Pripas. Descrierea șoselei făcută în amănunt ne face să-l considerăm pe Rebreanu un cartograf, care a urmărit să
ne convingă de existența în realitate a acestui drum.
Obiectivitatea scriitorului o observăm din modul de a privi lucrurile ficțiunii sale ca și cum ar exista independent de
cel ce le privește. Pentru autorul lui Ion lumea ficțiunii nu este decât o altă lume reală. Locurile și oamenii ce populează
romanul există din prima clipă cu numele lor cu tot. Această simultaneitate este una din conențiile centrale ale narațiunii
omnisciente. La naratorul omniscient eroii sunt predestinați, semnele predestinării sunt pretutindeni în jurul eroului: în
biografia, în faptele sau în trăsăturile lui. Nimic nu este întâmplător, totul devine necesar, totul anticipează, avertizează. Nu e
lume a oamenilor, ci una a semnelor, fiecărui erou “i se fac semne”.
În viziunea lui Rebreanu romanul trebuie să însemne o secvență reprezentativă din viața unei colectivități sau
societăți. Viața este văzută ca o curgere permanentă care din când în când este tulburată, ceea ce pentru un individ sau o
colectivitate devine o stagnare în mersul cotidian al existenței: de exemplu, în satul Pripas viața trecea liniștit până în
momentul în care Ion se decide să-și forțeze destinul căsătorindu-se cu Ana. Viața lui Ion a însemnat pentru colectivitatea
satului o perturbare a mersului banal și obișnuit. Viața revine la normal doar când Ion moare.
Desfășurarea acțiunii pe două planuri principale în mediul țărănesc și în acela al intelectualității rurale (reprezentat
de familia învățătorului Herdelea și a cea preotului Belciug) prilejuiește romancierului revelarea unei lumi cu frământările,
dramele și asprațiile specifice.
Niciunde în literatura română viața satului n-a fost evocată cu atâta forță realistă, condiția lui Ion rezumă tragedia
istorică a țărănimii fără pământ și dacă parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar pentru o infimă parte a
acestei țărănimi, ambiția de care este devorat definește sufletul țărănesc în general, iar destinul său denunță întocmirea
inechitabilă ce condamna pe cei de seama lui, fie la sărăcie și umilință, fie la schilodire morală.
Deoarece generalul este ilustrat prin particular, îl face pe Nicolae Manolescu să considere romanul unul de tip doric
(în Arca lui Noe).
Viața satului, în toate înfățișările ei, alcătuiesc un amplu și magistral caleidoscop în cuprinsul romanului. Ion este o
densă monografie, o epopee a satului românesc, ceea ce-l face pe Călinescu să afirme că romanul cuprinde momente
importante din calendarul sempiter (veșnic) al satului.
Epopeea lumii românești începută în Ion se contnuă și se desăvârșește în Răscoala și în Pădurea spânzuraților.
În Ion, Titu Herdelea, personaj martor, ia parte la viața din satul eroului principal. În Răscoala, îl reîntâlnim la
București, ca ziarist și prieten al tânărului Grigore Iuga, a cărui moșie va fi locul în care va începe răscoala. Titu Herdelea ia
cunoștință de două manifestări: una individuală, alta colectivă, dar ambele drame ale pământului.
În Răscoala, eroul central este un Ion multiplicat în zeci și sute de ființe, care compun masa țăranilor săraci din
Amara.
Page 1 of 3
 Cu Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu s-a dovedit un analist dintre cei mai pătrunzători. Criza declanșată în
conștiința lui Apostol Bologa la primirea ordinului de a lupta ca ofițer în armata austro-ungară, împotriva celor de o limbă cu
el, prilejuiește romancierului atât dezvăluirea unei psihologii sociale, cât și analiza adâncă a a unui suflet.
Obsesiile lui Apostol Bologa, stările prin care trece în diversele împrejurări parcurse, sunt detectate cu un simț fără
greș al adevăratului psiholog. Ca tehnică modernă de analiză psihologică, apare introspecția, adică sondarea lumii interioare a
personajului până în cele mai intime gânduri. Apare și tehnica corespondențelor dintre psihologia, caracterul personajelui și
ambianța exterioară (peisaj din natură, locuință, închisoare).
Rebreanu nu face descrieri din natură, el schițează doar peisajele prin care va face trecerea spre lumea interioară a
personajului. Ploaia devine un laitmotiv al romanului din momentul în care Apostol decide să devină un răzvrătit, închizându-
se în sine. Când este dus la spânzurătoare, peisajul este mohorât, în concordanță cu starea eroului. Doar la sfârșitul romanului,
cerul i se luminează lui Bologa.
Preocuparea de a sonda profunzimi sufletești n-a fost accidentală, ci constituie o constantă a scrisului lui Rebreanu.
Interesantă este înfățișată în Ciuleandrai eclipsa spirituală a lui Puiu Faranga, cu subtila urmărire a alternării clipelor
de luciditate și de întunecime a minții.
Rebreanu, asemeni scriitorilor moderni, va realiza o concordanță între conținut și forma acestuia. În ceea ce privește
forma romanelor, putem spune că Rebreanu realizează prin creațiile sale, construcții monumentale, circulare sau sferice.
Structura sferică este marcată prin prezentarea aceluiași eveniment, lucru, atât la începutul romanului cât și la sfârșitul
romanului. Această structură este marcată și de titlurile primului și ultimului capitol. De pildă, romanul Ion începe și se
sfârșește cu descrierea unui drum. Primul capitol se intitulează Începutul, iar ultimul Sfârșitul.
Romanul Pădurea spânzuraților începe și se sfârșește cu imaginea spânzurătorii și a spânzurării cuiva. Romanul
Răscoala începe și se sfârșește cu observațiile lui Ilie Rogojinaru referitoare la țăranul român, în viziunea căruia acesta este
rău, prost și leneș. Structura sferică a acestui roman este susținută și de titlurile primului și ultimului capitol. Răsăritul –
Apusul.
Forma romanelor îl fac pe Nicolae Balotă să-l considere pe scriitorul ardelean un arhitect din categoria acelor
meșteri ardeleni care au zidit case-cetăți sumbre, dar înfruntând veacurile.
Prin romanele sale, Rebreanu a pus o piatră de temelie la nașterea romanului românesc modern. Valeriu Râpeanu
afirmă că: triada Ion – Pădurea spânzuraților – Răscoala rămân și astăzi arhetipuri, repere cu o valoare exemplară.

17.10.2012
Elemente de monografie a satului în Ion de Liviu Rebreanu
Niciunde în literatura română viața satului n-a fost evocată cu atâta forță realistă ca și în Ion a lui Rebreanu.
Romanul este inspirat din realitatea satului țărănesc de la începutul secolului XX, s.a. din viața prietenului și vecinului său, un
țăran arătos dar sărac și din gestul sărutării pământului de către un țăran. Desfășurarea acțiunii pe două planuri principale în
mediul țărănesc și acela al intelectualității rurale, interesurile și certurile, existența cotidiană, precum și evenimentele
tradiționale fac din acest roman o autentică monografie a satului. G. Călinescu apreia romanul drept un poem epic, care
cuprinde momente importante din calendarul sempiter al satului, mișcătoare prin calitatea lor elementară iar E. Lovinescu
spunea că obiectul de studiu al lui Ion este viața socială a Ardealului, care, deși închisă în celula unui sat este zugrăvită în
întreaga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești, o faună
bogată în exemplare variate. Rebreanu surprinde foarte bine stratificația socială a satului românesc; Ardealul din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea avea sate destul de dezvoltate din punct de vedere economic. Acestea erau organizate după
modelul civilizației capitaliste, cu țărani săraci și cu țărani înstăriți, dar toți posesori a unei bucăți de teren. Nu existau boieri
ca în orânduirea feudală, sau ca în Muntenia și Moldova, masa compactă a locuitorilor satului o reprezentau țăranii. Astfel,
pământul este obiectul muncii țăranului și totodată măsura valorii omului. Diferențierile sociale și conflictul de clasă sunt
foarte bine surprinse în roman. Sătenii se grupează și discută după rangul și greutatea dată de averea lor. Printre gospodarii
respectați din Pripas se numără Vasile Baciu, Toma Bulbuc – tatăl lui George, Ștefan Hotnog - un chiabur cu burta umflată
pe care și-o mângâie mereu parca ar avea junghiuri. De cealaltă parte se află tatăl lui Ion, Alexandru Glanetașu, care pe de
lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea, dornic să se amestece în vorba, sfiindu-se totuși să se vâre între
bogătași. Fiul Glanetașului își dă seama că pentru țăranul sărac, lipsa pământului era considerată incapacitatea omului de a
rezista vieții și că atitudinea colectivității față de individ este determinată de situația socială. Atitudinea față de cei săraci era
de compătimire, iar față de cei bogați era de respect și invidie. Această atitudine față de cei bogați se manifesta în condiții de
dublare: în public se manifestă respectul iar în intimitate țăranul sărac îl invidiază, chiar îl urăște pe cel bogat. Ion va învinge
sfiala tatălui său și încurcând cu premeditate firele unei ordini sociale prestabilite, va provoca o dramă de proporții, în care va
fi angrenată întreaga colectivitate sătească. Ion, deși iubește o fată săracă, pe Florica, se va căsători cu Ana pentru a obține
pământurile tatălui ei. Pentru acest țăran, numai pământul îi poate reda demnitatea umană râvnită, care poate să-l scoată din
rușine și umilință.
Viața sătenilor se desfășura după tradiții și legi bine statornicite; ei respectau legile statului iar dacă le încălcau,
suportau legile impuse de justiție. Astfel, Ion este pedepsit de lege pentru că a arat o brazdă în plus de la vecinul său.
Paralel cu intriga țărănească se desfășoară firul vieții intelectualității sătești. Intelectualitatea sătească era
reprezentată de învățătorul Zaharia Herdelea, preotul Belciug, primarul, notarul, avocați. Și intelectualii sunt surprinși în viața
lor obștească și intimă, cu apucăturile lor tipice. Învățătorul Herdelea era mereu amenințat de grijile familiei, de măritatul
fetelor, de afirmarea ca ziarist a lui Titu, de autorități, de teama să nu-și piardă casa construită pe pământul preotului. Preotul

Page 2 of 3
Belciug era un inamic de lucruri mărunte al lui Herdelea. Cei doi întrețin un conflict permanent și pitoresc al satului. Cei doi
se pârăsc reciproc, se ceartă de la mărunțișuri, dar în problemele esențiale, se împacă.
Rebreanu compune o veritabilă monografie a satului ardelean și prin arta care urmărește obiceiurile și îndeletnicirile
oamenilor. Meșteșugurile sătenilor erau cele legate de viața satului, singurul meseriaș care se apropia de lumea orașului era
cârciumarul. Concepțiile despre lume și viață ale țăranilor se asemănau cu cele ale intelectualilor, numai că cei din urmă
aveau și cultura cărților. Deosebirea dintre cele două categorii se făcea și prin îmbrăcăminte.
Hora, nunta, botezul, întâlnirea la crâșmă, slujba religioasă – toate sunt zugrăvite în culoarea lor adevărată, cu un
talent extraordinar de a face să vorbească orice amănunt. Evenimentele zilnice ale vieții satului se derulează prin fața ochilor
noștri firesc. Hora se desfășoară în fiecare duminică, fie în fața cârciumei, fie în curtea văduvei lui Maxim Oprea. La horă se
aduna întreaga suflare a satului. Rebreanu, cu o măiestrie deosebită, descrie jocul preferat al tinerilor, ș.a. “Someșana”: Cu
cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își infloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se
învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele
nădușite. Descriind modul de desfășurare a horei într-un sat din Ardeal, autorul recurge mai ales la cuvintele corespunzătoare
universului rural la care se referă. Folosirea cuvintelor populare corespunde concepției scriitorului, care era conins că
adevărata limbă românească poate fi găsită numai în vorbirea autentică a țăranilor: O caracteristică tot atât de importantă a
unui neam ca și comunitatea de sânge, este limba. La noi, și aceasta e opera țăranului. Limba românească e o limbă
țărănească. (discurs LR la Academia Română)
Călinescu susținea că romanul e opera unui poet epic, care cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieții,
nașterea, nunta , moartea. Astfel, și nunta Laurei (fiica dascălului) este descrisă cu lux de amănunte: În sfârșit mirii se suiră
în trăsură și vizitiul dădu bici cailor. Batiste multe fâlfâiră în vânt, noi valuri de lacrimi se revărsară... . Botezul este
asemeni nunții, un prilej de a aduna satul, iar din discuțiile oamenilor se pot desprinde concepțiile despre viață. Dintre
evenimentele esențiale din viața omului, botezului i se acordă puține detalii în roman (botezul copilului). Dacă botezul este
abia schițat, înmormântarea este bine descrisă. Celui care moare i se aprinde la cap o lumânare; cel care moare fără lumânare
era socotit un păgân. Mortul trebuia să fie scăldat și îmbrăcat, iar rudele decedatului se simt datoare să-l bocească. Scenele
legate de înmormântare au și elemente grotești: astfel, Paraschiva, după ce a bocit fără lacrimi, seoprește brusc și spune: Vai
de mine ce-am mai plâns. Ea nu se oprește aici; după ce-i caută prin buzunare mortului (Dumitru Morcăș) și găsește numai o
hârtie de cinci zloți, începe să blesteme mânioasă: Uitați-vă oameni buni cum și-a bătut joc de mine, care l-am strâns de pe
drumuri și l-am spălat, și l-am îngrijit ca pe un om de omenie ... . Înmormântarea Anei este descrisă mult mai amplu.
Credința în descântece și binefacerea descântecelor apare în fragmentul care se referă la boala copilului. Aceste
descântece aveau un întreg ritual, care se desfășura obligatoriu și prin rostirea unui text rimat, știut numai de anumite
persoane. Ceea ce observăm este faptul că aceste tradiții și obiceiuri nu sunt ținute numai de către țărani, ci și de intelectualii
satului.
Ca prozator obiectiv, Rebreanu a știut să prezinte viața satului prin cele mai semnificative manifestări ale țăranului
încadrat în colectivitate. Pentru a înțelege locul important pe care îl ocupă țăranul în concepția scriitorului, se cuvine să
amintim câteva cuvinte din discursul ținul la Academia Română (Laudă țăranului român): În viața altor națiuni, țărănimea a
putut avea și a avut un rol secundar, șters. Pentru noi însă, e izvorul românismului pur și etern. La noi, singură realitate
permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul (...) de fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici breasă, nici funcție, ci
poporul însuși, omul român.
Prin prezentarea tradițiilor, acțiunii pe două planuri în mediul țărănesc și acela al intelectualității rurale, romanul Ion
este o adevărată monografie a satului ardelenesc.

Page 3 of 3