Ion (roman realist, social, obiectiv, modern)

de Liviu Rebreanu

1. Încadrare în epocă
În istoria prozei românești, se poate vorbi despre momentul Rebreanu (1885-1944).
Acesta s-a format la cenaclul “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, contribuind în mod decisiv
la modernizarea prozei românești.
Rebreanu este un scriitor obiectiv, reușind să redea viața prin toată complexitatea
socială și psihologică. Autorul scrie conform unei concepții estetice originale: scriitorul
trebuie să filtreze realitatea și să rețină semnificativul. El își exprimă concepția despre arta
pe care o slujește prin următoarele cuvinte: „pentru mine, arta înseamnă creație de oameni vii
și de viață. Creând oameni vii cu viața proprie, cu lume proprie, scriitorul se aproprie de
misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții.
Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai
prețioasă decât toate frazele frumoase din lume.”
Opera lui Rebreanu cuprinde: memorialistică, dramaturgie, eseuri, cronică și proză
(romane și nuvele). Acesta debutează cu volumul de nuvele „Frământări”, care sunt
considerate exerciții pregătitoare pentru marile creații romanești: Ion, Pădurea spânzuraților,
Adam și Eva, Ciuleandra, Răscoala, Crăișorul, Gorila, Jar, Amândoi (9 romane).

2. Încadrare în specia literară: romanul

Definiție: Romanul (< fr. roman, atestat în Franța, începând cu secolul XII) este o
specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai
multe planuri narative, care antrenează un număr mare de personaje surprinse în conflicte
puternice (exterioare și/sau interioare).
Trăsături:
-acțiunea este dominantă și se întinde pe o perioadă lungă;
-intriga este complexă;
-dezvoltă o problematică gravă;
-permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
-prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi.
Romanul Ion este unul: realist (prin încadrarea în curentul literar: realismul), social
(pentru că se urmăresc raporturile sociale din Pripas: bogați și săraci), obiectiv (este scris la
persoana a III-a) și modern (aduce noutăți la nivelul formei și a conținutului).

3. Încadrarea în curentul literar: realismul

Mare parte a operei lui Rebreanu se încadrează în curentul literar realism (se
manifestă începând cu secolul al XIX-lea și continuă, în diverse forme, de-a lungul timpului,
până în zilele noastre). Principalele trăsături sunt:
-prezentare veridică a realității (reflectarea ca într-o oglindă a tuturor aspectelor
realității, inclusiv răul și urâtul, printr-o observație lucidă);
 -obiectivitatea, imparțialitatea scriitorilor realiști;
-prezența tipurilor umane specifice (Ion – țăranul sărac, harnic, inteligent, dar hotărât
să-și depășească condiția);
-reliefarea individului ca produs al societății în care trăiește;
-prezentarea amănuntelor semnificative și alcătuirea unor descrieri minuțioase;
-evaluarea etică a faptelor și a personajelor;
-stilul impersonal, sobru și concis (stilul anticalofil).

4. Apariție
Prima variantă a romanului „Ion” datează din 1913, fiind intitulată „Zestrea” și
rămânând la stadiul de proiect abandonat, dar reluat ulterior, în urma unei documentări
elaborate. Romanul este anticipat de o serie de nuvele, printre care se numără: „Nevasta”,
„Răfuiala”, „Ofilire”. Imediat după publicarea variantei finale, în 1920, romanul, considerat
prima creație realist-obiectivă de valoare din literatura română, s-a bucurat de aprecierea
criticii literare, Rebreanu primind marele premiu al Academiei Române. Scriitorul a ținut
cont, în conceperea romanului, de un principiu de bază enunțat de Eugen Lovinescu:
sincronismul cu literatura universală.

5. Geneza
La baza romanului stau trei elemente care l-au impresionat în mod deosebit pe
Rebreanu:
-imaginea unui țăran din Prislop, îmbrăcat in haine de sărbatoare, sărutând pământul;
-rușinea unei fete din Prislop, care a cunoscut un destin asemănător cu cel al Anei;
-concepția despre pământ a țăranului transilvănean (a fi=a avea pământ).

6. Tema
Liviu Rebreanu prezintă problematica țăranului român reprezentativ pentru satul
transilvănean de la începutul secolului XX (dominat de supremația bunurilor materiale), fără
simpatii printe personaje.

7. Semnificația titlului
Titlul este dat de numele personajului principal (eponim), surprins în involuție,
calitățile sale degenerând treptat în defecte.

8. Modernitarea romanului. Elemente de structură. Simetria incip-final

Modernitatea acestui roman vizează forma și conținutul. Astfel, nu mai întâlnim un
prolog și un epilog (Filimon), nici începuturi moralizatoare (Slavici), ci un sferoid, formă
geometrică apropiată vieții fără început și fără sfârșit. De aceea, romanul începe și se sfârșește
cu imaginea drumului, dobândind o construcție simetrică/circulară/sferoidă. Astfel, pe baza
tehnicii literare a simetriei, cititorul este introdus în lumea ficțiunii, dar și proiectat înapoi,
în realitate.
Cele 13 capitole, fiecare cu titluri sugestive: “Zvârcolirea”, “Rușinea”, “Nunta”,
“Blestemul”, “Sfârșitul”, reușesc să surprindă monografic viața unui sat din Transilvania, la
începutul secolului al XX-lea. Câteva nume geografice fixează acțiunea în Transilvania, pe
valea Someșului. Satul Pripas (în realitate, numindu-se Prislop) pare neînsemnat, dar el va
deveni spațiul unor adevărate drame, până când vremea va trece peste toate și îi va reda
înfățișarea inițială liniștită.
Problematica acestei opera este de natură socială (bogați și săraci), dar și de natură
etnică (raporturile români- unguri). Aceste relatii sunt urmărite de autor și prin ele se justifica
acțiunea,conflictele și destinele personajelor.
În structura de suprafață, romanul se reduce la lupta pentru a avea pământ. În afara
lui, omul nu se poate împlini, nu poate depăși statutul de “sărăntoc” și “fleandură”. Ion este
simbolul tânărului sărac, însă destul de inteligent pentru a înțelege că valoarea lui este
condiționată de posesia pământului.
Lumea prezentată de Rebreanu este guvernată de reguli si legi seculare, iar omul nu
este decât un zbucium pe scena vieții, fapt demonstrat în cele două părți ale romanului:
”Glasul pământului“ și ”Glasul iubirii“. Pripasul devine scena unor confruntări aprige, în
care pasiuni și ambiții, dureri și bucurii se contopesc, iar, pe deasupra tuturor, tronează ca o
zeitate: pământul. ”Ion“ este romanul unei ambiții, al unei energii dezlănțuite, al luptei unui
țăran pentru pământul, ce-i conferă valoare umană.
În interiorul acestui roman, acțiunea acoperă două mari părți sau glasuri: al pământului
și al iubirii.

9. Construcția subiectului
Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele. Planului
dominat de Ion, țăranul tânăr și sărac din Pripas, îi corespunde un alt plan: al intelectualului
de tip rural, în care accentul cade pe Zaharia Herdelea și Ioan Belciug. Subiectul este construit
prin alternanța planurilor narative, iar secvențele narative se succed pe baza înlănțuirii.
Convins că simetria planurilor și a destinelor sunt atribute ale romanului modern,
care a chemat să redea viața autentică, autorul introduce nuclee epice corespondente între cele
două planuri.Astfel:
-sărăcia lui Ion, opusă bogăției lui George Bulbuc, are corespondent în sărăcia lui
Zaharia Herdelea, opusă bogăției lui Belciug;
-tânăra pereche Ion-Ana seamănă până la un punct cu perechea Pintea-Laura;
-iubirea nelegitimă dintre Ion și Florica are corespondent în relația interzisă dintre Titu
și Roza Lang;
-hora duminicală își găsește corespondent în balul tinerilor din Armadia.
Prin utilizarea tehnicii literare a anticipației, acțiunea capătă un caracter previzibil;
toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului (Râpele Dracului, Cișmeaua
Mortului), conflictul de la horă (dintre Ion și George), dar și prezența personajului Savista
anticipează răfuiala tragică din final.
Conflictul principal al romanul este generat de dorința de parvenire a lui Ion, de lupta
pentru o poziție socială, dar și de confuziile generate de iubire (conflict exterior: Ion – Vasile
Baciu, George; conflict interior: între glasul pământului și cel al iubirii, care macină sufletul,
conștința și îl dezumanizează pe Ion).

10. Caracterizarea lui Ion

 Ion este personaj principal (în jurul său se concentrează întreaga acțiune), realist
(prin raportare la curentul literar), eponim (dă numele operei) și rotund (evoluează, are o
complexitate psihologică), acesta întruchipând tipologia țăranului prin dorința de a avea
pământ. Este caracterizat direct (de narator, alte personaje, cunoscând mai multe perspective,
dar și autocaracterizare), dar modalitatea de caracterizare predominantă este cea indirectă,
reieșită din fapte, vorbe, comportament, atitudini și relația cu celelalte personaje.
El are conștiința valorii sale, fiind harnic și inteligent. Calitățile probate nu îl ajută să
depășească statutul tatălui său, însă îl propulsează ca lider în rândul tinerilor satului.
Lipsa pământului îi permite preotului Belciug să îl desconsidere și să își bată joc de
el în biderică. Din acel moment, Ion înțelege că fără pământ nu se poate impune într-un sat cu
reguli sociale stricte. Prin naștere, Ion face parte din categoria săracilor și până la urmă
înțelege că nu există nicio cale cinstită de a-și depăși condiția. Munca nu-i deschide nicio
perspectivă de salvare. Neputincios, însă hotărât să nu renunțe, Ion se revoltă și fură o parte
din pământul vecinului Simion Lungu, trăind cu ideea că destinul l-a nedreptățit și
considerând că totul i se cuvine.
Soluția salvatoare o afla de la Titu Herdelea, aceea de a-l obliga pe Vasile Baciu să
accepte căsătoria lui cu Ana, iar această dorință devine idealul său. Inteligența lui Ion se
transformă în viclenie, el își reprimă glasul iubirii pentru Florica, însă o seduce pe Ana, al
cărei pământ îl voia cu orice preț.
Obsedat de dorința de a avea pământ, care îi dă putere să aștepte și să nu renunțe, Ion
elimină toate preocupările care nu au legătură cu idealul său. Se schimbă foarte mult în sens
negativ: nu-l mai respectă pe Herdelea, rănește sufletul Anei, își bate joc de membrii familiei
sale. Nepăsarea lui față de lume se compensează printr-o relație specială cu pământul, uriașul
și D-zeul său, față de care Ion se simte un vierme. Obținut prin vânzarea sufletului și sărutat
ca pe-o ibovnică, pământul devine obiectul, iar el stăpânul. Ion se roagă lu Dumnezeu să-i dea
putere să-l muncească, însă acționează ca o brută sub comanda instinctului de posesiune a
pământului.
Liviu Rebreanu oferă o prezentare concretă a modului în care obsesia acumulării
materiale calcă în picioare sentimentele umane. Pentru Ion, dragostea filială nu există,
deoarece își bate fără milă parinții, dragostea pentru Ana nu a existat niciodată, aceasta fiind
doar mijlocul prin care s-a putut îmbogăți, chiar și iubirea pentru fiul său este una falsă,
existând doar teama că pierzându-l, își va pierde și averea.
Pentru Ion, ca și pentru Vasile Baciu, Ana încetează să mai fie o ființă omenească
(locul ei este zestrea, care o sustituie în totalitate), viața, aspirațiile și gândurile ei fiind ucise
de un om care nu mai simte pentru ea decât ură. În momentul în care descoperă că trăiește
într-o lume lipsită de iubire, se sinucide, însă nici măcar moartea Anei nu-l mai mișcă pe Ion.
Odată potolit glasul pământului, sufletul lui este luat în stăpânire de celalalt glas, al
iubirii pentru Florica. Dragostea năvălește acut atunci când flăcăul și-a recăpătat deminitatea
prin îmbogățire și libertatea prin sacrificarea familiei proaspăt întemeiate. Ion nu este pe
deplin conștient că își riscă viața prin întoarcerea la fosta iubită, devenită tocmai soția lui
George. Greșeala lui îi va fii plătită cu obiectul muncii pământului: sapa. Înainte de moarte, i
se derulează în minte întreaga lui existență, în care luptase zadarnic pentru pământul, care
acum avea să devină al nimănui.
11. Roman monografic
Scriitorul prezintă și aspecte ale asupririi naționale, resimțite mai ales de intelectualii
satului. Scriitorul transfigurează problemele pur politice în mare artă, redând puterea
spirituală a românilor din Transilvania, care au reușit să-și păstreze limba, credința și
obiceiurile în ciuda stăpânirii străine.
Rebreanu acordă o atenție deosebită elementelor de specific național, înfățișând
viața țăranului român în diverse ipostaze: în timpul muncii, în zilele de sărbătoare sau în
momentele esențiale ale existenței sale (naşterea, nunta, moartea).