Ion

de Liviu Rebreanu
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

1. Realismul-
- a fost un curent literar și artistic care a început să se manifeste spre sfârșitul primei
jumătăți a secolului al XIX-lea ca o reacție împotriva romantismului, având ca
principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective si
caracteristice, denumește capacitatea literaturii de a crea lumi ficționale, pornind
de la realitate;
- reactualizează principiul de mimesis (redare completă, exactă a realității),
înfățișează un tablou cât mai cuprinzător și fidel, veridic al vieții sociale, creând
prin operă, efectul de iluzie a vieții;
- obiectivitatea perspectivei narative, cu narator extradiegetic, omniscinet și
omniprezent, narațiune la persoana a III a;
- cronologia evenimentelor, compoziție închisă, simetria și circularitatea;
- personajele sunt tipologice(arivistul, avarul, demagogul, senilul, parvenitul, labilul
psihic), verosimile, sunt prezentate în mediul în care trăiesc și sunt produse ale
societății din care fac parte;
- stilul sobru, precis, clar, impersonal;
- se utilizează tehnica detaliului semnificativ;
- teme specifice: monografierea unei societăți, a unei categorii sociale, familia,
averea, banul care dezumanizează, căsătoria, parvenitismul;

2. Romanul - este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune

complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase
a căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de
trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei. Structura narativă
este amplă și conturează o imagine bogată și profundă a vieții, principalul mod de
expunere este narațiunea, iar personajele se conturează direct, prin descriere și
indirect, prin propriile fapte, gânduri și vorbe, cu ajutorul dialogului și al monologului
interior.

3. Liviu Rebreanu – este considerat de critica literară cel mai mare creator de viață al
literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se
manifestă artistic în perioada interbelică;
- debutează cu volumul de nuvele Frământări, publică primul roman modern
obiectiv Ion și romanul social Răscoala, primele scrieri de factură psihologică
Pădurea spânzuraților , Ciuleandra, Adam și Eva;
- în articolul Cred (1926) romancierul formulează principiile estetice care stau la
baza conturării viziunii despre lume; pentru Rebreanu literatura este creație de
oameni și de viață, iar romanul este un discurs care fixează curgerea vieții, dă
vieții un tipar care îi surprinde dinamismul și fluiditatea; scriitorul se dezice de
realismul care copia sincer, fidel și fotografic lumea și își propune ca romanul să
se îndrepte spre un realism al esențelor;
4. APARIȚIE: Opera literara Ion este un roman realist de tip obiectiv aparținând prozei
interbelice. Acesta apare în anul 1920, fiind primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
 capodopera care expune universul rural fără urmă de idealizare, în stilul semănătoresc.
Romanul fusese anunțat anterior prin intermediul nuvelelor Zestrea și Rușinea.
5. Geneza:
- Geneza romanului se fundamentează pe o documentare atentă în ceea ce privește
problematica țărănimii;
- În Mărturisiri(1932) autorul prezintă faptele concrete de viață care au dus la
nașterea romanului: a) surprinderea unui gest pe care autorul l-a reținut ca o
ciudățenie țărănească: un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat și a
sărutat cu patimă pământul – în roman își regăsește corespondent în scena sărutării
pământului din capitolul IX; b)o fată bogată din satul Prislop este crunt bătută de
către tată fiindcă a rămas însărcinată cu cel mai bicisnic flăcău din sat; c)ample
discuții purtate cu un tânăr Ion Pop al Glanetașului despre absența pământului,
care și-a mărturisit necazurile și o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă;
- O parte din destinul familiei autorului se regăsește în evoluția soartei familiei
Herdelea din roman, autorul regăsindu-se în figura lui Titu Herdelea;

6. Tema romanului este

- prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul
secolului XX, dominat de supremația bunurilor materiale. Romanul prezintă lupta
unui țăran sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale.
- problematica pământului este particularizată în roman prin confruntarea devastatoare
dintre două pasiuni văzute ca două jumătăți ale aceluiași întreg: iubirea pentru pământ și
iubirea pentru o singură femeie; Ion trăiește apriga dorință de a ieși din cercul unui destin
pe care îl percepe nesubstanțial propriei ființe;
- Caracterul monografic al romanului orientează investigația narativă spre diverse
aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului (naşterea,
nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice sau culturale,
relații de familie. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii.
În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros şi
Thanatos.
- criticul Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe afirmă că în centrul romanului se află
patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiunei, acesta considerând centrală tema
destinului;
7.Semnificația titlului
Ion numește nu numai personajul eponim care este cel mai cunoscut din onomastica
română, ci alături de dedicația finală “CELOR MULȚI UMILI”, face trimitere la o întreagă
categorie socială, cea a țărănimii doritoare de pământ.

8.Elemente de structură compozițională

a) Perspectivă narativă – instanțele comunicării narative – ca roman realist, Ion
propune o lume ficțională creată în concordanță cu mecanismele realității pe care nu o
copiază, ci o reface prin analogie=realitate preconstruită, naratorul obiectiv,
extradiegetic, detașat,omniscient și omniprezent cunoaște destinele personajelor și
plasează indici, semne, simboluri care le anticipează devenirea, naratorul plăsmuiește
 traiectoriile existenței personajelor conform unui destin prestabilit și legii
cauzalității=textul conține semne prevestitoare ale sfârșitului fiecărui personaj care
este o victimă a fatalității, nu poate ieși din destinul lui-roman al
destinului=veridicitate
b) Tehnici narative:
 -tehnica planurilor paralele: acțiunea romanului este dispusă pe două planuri
narative care constituie imaginea aceleiași lumi complexe care generează aspectul
de monografie a satului transilvănean = viața țărănimii (Ion ax principal) și viața
intelectualității ( reprezentată de familia învățătorului Herdelea și de preotul
Belciug); trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar
succesiunea secvențelor se redă prin înlănțuire (respectarea cronologică a
evenimentelor); interferența planurilor este evidentă în scena horei, dar ea se
produce în sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan prin
gesturi care par a fi dictate de hazard(drama lui Ion și a altor personaje din planul
țărănimii este dictată de o vorbă aruncată inconștient de Titu Herdelea Dacă nu
vrea el să ți-o dea de bună voie, trebuie să-l silești , după cum drama învățătorului
Herdelea este declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a redactat scrisoarea care l-a
scăpat de temniță în urma conflictului cu Simion Lungu);
 Tehnica contrapunctului-realizează la nivel microtextual, funcția epică de
interpretare, se pun în evidență secvențe narative/episoade simetrice și antitetice =
prezentarea aceleiași teme în planuri diferite(nunta țărănească a Anei corespunde
în planul intelectualității cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion și Vasile
Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului, învățătorul și preotul);
 Tehnica literară a simetriei compoziționale – concepția autorului despre roman
înțeles ca un corp geometric perfect, corp sferoid se reflectă în structura circulară
a romanului, incipitul și finalul constând în descrierea drumului care asigură
intrarea și ieșirea din planul ficțional; întreaga acțiune se desfășoară între două
coordonate precizate prin titlurile capitolelor Începutul și Sfârșitul;
 Tehnica cinematografică=surprinderea scenelor semnificative care alcătuiesc
viziunea monografică, realiste asupra lumii descrise în roman; în roman există
secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scenă
simbolică este hora de la începutul romanului, “o horă a soartei" (N. Manolescu).
c) Modurile de expunere - îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ.
Descrierea ințială are, pe lângă rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și
temporale, funcție simbolică și de anticipare. Narațiunea obiectivă își realizează
funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității, dând
impresia de stil cenușiu. Dialogul contribuie la caracterizarea indirecta a
personajelor, susține veridicitatea relațiilor dintre personaje și concentrarea epică.
d) Relații temporale și spațiale: cronotopul conferă veridicitate;
-nivelul macrotemporal este destul de vag conturat, dar indică plasarea acțiunii pe
durata câtorva ani, la început de secol XX; acțiunea debutează vara, într-o duminică, la
horă; ritmarea evenimentelor care se succed uneori lent (horă), alteori alert, alteori se
precipită către deznodământ, se realizează prin indici temporali care dau cititorului
reperele necesare constituirii cronologiei: toamna bătea la ușă, două săptămâni după
nuntă, într-o joi; ritmul narativ se aceelerează spre finalul romanului, după
 consumarea dramei lui Ionși moartea lui, când timpul se comprimă, iar celelate
evenimente sunt prezentate rezumativ;
-spațial -universul ficțiunii este plasat în imediata vecinătate a lumii reale din zona
Bistriței, marcată prin toponime ce au corespondent în realitate: Armadia, Jidovița,
Cluj, Sibiu;
e)tipuri de conflict: -conflictul central =lupta pentru pământ în satul tradițional unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate
(principalul conflict exterior, social se dă între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu.
Adversarii care își dispută pretențiile la posesiunea pământului, Ana fiind doar
pretextul neglijabil al confruntării);
-conflictul interior-este anticipat din titlurile celor două părți componente ale
romanului Glasul pământului și Glasul iubirii;

9. Relația dintre incipit și final

-circularitatea este data de elemente care se repeta atât la începutul cât și la finalul
romanului. Rebreanu folosește tehnica cinematografică a focalizării și a
defocalizării, prezentând la început imaginea drumului vesel, neted, jucăuș până la
intrarea în satul adormit sub zăpușeala unei duminici și până la hora care se desfășoară
într-o zi de Duminica; pentru a relua la final în ordine inversă aceste elemente,
drumul fiind de data aceasta bătătorit, deplasându-se monoton, monoton ca însuși
mersul vremii, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele și
dramele la care a fost martor;
-drumul= intermediar între realitate și ficțiune, se constituie într-o metaforă simbol;
-imaginea drumului care duce către satul Pripas și utilizarea toponimelor rău-
prevestitoare(Râpele Dracului, Cișmeaua Mortului)au rol anticipator, concizând cu
imaginea existenței protagonistului-tehnica anticipației;
-sugestiile cromatice ale drumului reliefate de incipit(drum alb) și final(se îndreaptă
ca o panglică cenușie) evidențiază trecerea timpului peste un univers particular,
frământat de patimi și zguduit de conflicte puternice și bântuit de moarte=zădărnicia
zbaterilor vieții;
-crucea strâmbă, cu Hristosul care își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită
veghează, atât la început, cât și la final, o lume rău alcătuită, în care se macină destine
incapabile să se verticalizeze;

10. Structură
Romanul este structurat în 2 părți Glasul pământului și Glasul iubirii care indică cele două
patimi ale personajului principal și 13 capitole, cifra fatidică (predestinată) care indică
destinul tragic al personajului. Ultimul capitol Sfârșitul, este o forma de epilog, fiecare parte
având 6 capitole, simetric distribuite, cu titluri sugestive pentru desfășurarea acțiunii.
11. Interpretarea secvențelor+REZUMAT
HORA
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Aşezarea privitorilor reflectă relațiile
sociale. Cele două grupuri ale bărbaților respectă stratificarea economică. Fruntaşii satului,
primarul și chiaburii, discută separat de țăranii mijlocaşi, aşezați pe prispă. Intelectualii
satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea
poporului", fără a se amesteca în joc. In satul tradițional, lipsa pāmântului (averea) este
echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe
de laturi, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetaşu, dornic să
se amestece în vorbă, sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi." Fetele rămase nepoftite
privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre gospodărie. Copiii se
amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare
a veştilor rele în sat, înfățişată cu un portret grotesc. Rolul horei în viața comunității sătești
este acela de a-i asigura legatura și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu
respectarea principiului economic, de aceea în joc sunt numai flăcăi şi fete.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă,
marchează ănceputul conflictului. Aici apare în scena Vasile Baciu care îl umilește pe Ion în
fața întregii comunități numindu-l sărăntoc, calic, hoț și tâlhar. Neputând să se răzbune pe
Baciu deoarece este tatăl Anei, Ion îl ia la bătaie pe George, un alt reprezentant al clasei
sociale; în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua pe Ana de soție,
care se încheie cu victoria lui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Replica de la finalul
primului capitol M-am răcorit oleacă, indica faptul că lupta flăcăului este abia la început.
Conflictul central din roman este lupta pentru pamânt în satul tradițional, unde posesiunea
averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui lon este
drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conştient de calitățile sale, nu-şi acceptă condiția
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul
exterior, social, între lon al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,
între glasul pământului şi glasul iubirii, însă cele două chemări se manifestă succesiv, nu
simultan.
ZVÂRCOLIREA
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător
țăran) și o forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. În fond, destinul
personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi
domină, cât mai ales în relație cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea
pământ, iubirea lui pătimaşă îl fac monumental. Scena din capitolul II al romanului
evidențiază atitudinea lui Ion în fața pământului, a cărui forță și dimensiune îl copleșete, cu
atât mai puternic cu cât, din atâta hotar el stăpânește doar o parte. Ion dezvoltă încă de la
începutul romanului o acutizare a simțurilor care îi permit să înțeleagă mesajul pământului.
Muzicalitatea stranie a naturii în zorii zilei îi trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării
care culminează cu exclamația Cât pământ, Doamne! Resimțit inițial ca un uriaș, pământul
transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui de viață, prin firul de iarbă care îi înțepa
glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este capabil
să domnească peste tot cuprinsul.Stropii de transpirație care picură pe pământ înfrățesc parcă
omul cu lutul. Această observație conține unul dintre nucleele de sens ale destinului
personajului, al cărui traseu este definitiv marcat de împletirea dorinței sale de a trăi cu seva
vitală a pământului.
SĂRUTAREA PĂMÂNTULUI
Impresionantă este și scena în care Ion sărută pământul: „Se opri în mijlocul delniței [...]
Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi
buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grabită simți un fior rece,
amețitor." În psihicul omenesc, acest element primordial este perceput pe anumite trepte și
anume: pământul-mamă („lubirea pamântului l-a stăpânit de mic copil”), pământul-
ibovnică, pământul-stihie. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele
căruia se zbate un balaur. Îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte
fiorul rece, iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște mănuși de doliu.
Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență EROS-THANATOS și este concentrată
soarta eroului, prizonier al nefireștii patimi pentru pământ.
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bogotan, o seduce şi
îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământ,
simțindu-se înşelat, încep bătăile și drumurile Anei de la Ion la Vasile, biata Ana nefiind
“decat o victimă tragica". Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui lon regrete sau vinovăție, pentru
că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra
pământurilor. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui după Florica, măritată
între timp cu George. Atingându-și țelul suprem al vieții, Ion constată cu înțelepciune că
posesia pământurilor nu poate substitui iubirea adevărată Ce folos de pământuri, dacă cine ți-
e drag pe lume nu-i al tău. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l loveşte
cu sapa care nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui Ion revine bisericii, încheierea romanului fiind chiar sfințirea bisericii
preotului Belciug. Drama morții premature a eroului central al cărții este sporită de
constatarea medicului legist, chemat să confirme decesul A fost un om ca oțelul!..Putea să
trăiască o sută de ani.
În paralel cu planul destinului zbuciumat al lui Ion, naratorul prezintă viața intelectualității
rurale, reprezentată de preotul Ioan Belciug și de familia învățătorului Herdelea, exponenți a
două instituții respectate în cadrul colectivității rurale. Disputa pentru supremația în rândul
sătenilor se păstrează lent, ibucnind uneori prin reproșuri și amenințări, urmate de reconcilieri.
Intelectualii de la sate privesc căsătoria tot ca pe o afacere, în care rolul dominant îl are
zestrea . Fiica cea mare a lui Herdelea, Laura, deși este îndrăgostită de Aurel Ungureanu,se
mărită cu George Pintea, pentru că acesta nu pretinde zestre. Laura reface astfel, în linii
generale, destinul mamei sale, ca și sora ei Ghighi, care se mărită cu Zegreanu, tânărul
învățător din Pripas.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradițional: tradiții legate de marile momente din viața omului (nunta, botezul,
înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relații de familie, relații socio-economice, hora, jocul
popular, portul, gura satului, cârciuma, instituțiile (biserica, şcoala), autoritățile. Comunitatea
se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în
funcție de avere și cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-şi apere virtutea. Incălcarea
acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi disprețuită de toți.
12. ARTA NARATIVĂ
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile limbajul, prezentând relațiile dintre ele (caracterizare indirectă).
Fiind omniscient și omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor
(caracterizare directă).
Narațiunea la persoana a III-a şi obiectivitatea naratorului se realizează într-un stil
neutru, impersonal: “metoda fără strălucire artistică, fără stil" (E. Lovinescu). Stilul direct
alternează cu stilul indirect; în caracterizare este utilizat şi stilul indirect liber.
G. Călinescu constată autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc
e făcută cu foarte multă exactitate". Limbajul personajelor reflecta conditia sociala a fiecaruia,
facandu-se astfel diferenta intre mediul rural si cel urban.
In concluzie Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca
trăsături: specificul relației narator-personaj, intretine “iluzia realitatii”, utilizarea
narațiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero (viziunea „dindărăt"), atitudinea detaşată
în descriere, verosimilul întâmplărilor. Romanul Ion creează un univers dominat de iubire
și patimă, în slujba cărora se dezvoltă energii umane surprinse în diverse ipostaze. Astfel,
romanul se constituie ca o frescă socială a începutului de secol XX.
Dramă a pământului, Ion e în același timp un roman al iubirii tragice și al morții,
pământul singur rămâne indiferent, neclintit, mut, pe când erosul se încheie în
sânge și păcat, iar Ionși Ana dispar năprasnic. ( Constantin Ciopraga)