7.

Ion
Liviu Rebreanu
~roman modern obiectiv de factură realistă~

1. Realismul
2. Concepția lui Rebreanu despre literatură și specificul romanelor sale
3. Tematica romanului „Ion” și geneza operei
4. Structura discursului narativ
5. Construcția subiectului: acțiune, conflict, timp, spațiu.
6. Tipologii de personaje
7. Arta narativă și stilul

1. Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, ca reacție la subiectivitatea, exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic,
reacție determinată de marile descoperiri științifice. Principiul fundamental al realismului este
redarea în manieră credibilă, veridică a realității, cu obiectivitate și spirit de observație, pe un
ton impersonal, neutru.
Ca trăsături esențiale, realismul poate fi definit prin prezentarea moravurilor epocii,
prin preferința pentru o tematică socială, prin prezentarea individului în relație cu mediul
social și prin crearea unor personaje tipice în împrejurări tipice. De asemenea, caracterul de
monografie al lumii prezente, narațiunea la persoana a III-a și naratorul obiectiv, omniprezent
omniscient sunt alte caracteristici ale acestui curent literar.
2. În literatura română, Liviu Rebreanu impune romanul realist de tip obiectiv, cu
tematică socială („Ion”, „Răscoala”), dar și romanul de analiză psihologică („Pădurea
spânzuraților”)
Concepția despre artă a scriitorului se subordonează esteticii realismului, fiind
formulată în „Mărturisiri” și „Cred”, principalele sale texte cu caracter programatic.
Conceptul esențial pentru lumea romanelor este cel de viață, autorul mărturisind: „pentru
mine arta (…) înseamnă creație de oameni și de viață”. Astfel, romancierul optează pentru
fapte autentice, credibile, documentându-se și adunând material informativ înainte de a-și
construi operele. Realismul său devine sinonim cu viața însăși, romanele valorificând amintiri
și impresii personale, regăsite întâi în nuvele.
Tematica abordată este o sinteză a aspectelor semnificative ale existenței umane:
dragostea, moartea, pământul și războiul.
3. Romanul „Ion”, publicat în 1920, este considerat primul roman românesc modern,
prin care scriitorul se distanțează de clișeele și de viziunea idealizantă asupra lumii țărănești,
adoptând o atitudine obiectivă, impersonală. Apreciat de Eugen Lovinescu ca fiind „cea mai
puternică creație obiectivă a literaturii”, romanul prezintă viața satului sub toate aspectele ei,
conform viziunii realiste, substanța epică fiind construită simetric.
Tema principală a romanului o constituie lupta țăranului pentru pământ într-o
societate în care singura măsură a valorii omului o constituie întinderile de pământ. Dincolo
de aspectele vieții țărănești, bazate pe tradiții și mentalități străvechi, romanul transmite și un
mesaj etic, moral, referitor la faptul că patima posesiunii degradează ființa umană.
La un alt nivel tematic, se regăsește tema iubirii, anticipată de titlul metaforic „Glasul
iubirii”, dar și tema morții și concepția tradițională asupra ei. În plan secundar, romanul
tratează tema familiei prin raportare la stratificarea socială a satului: familia țărănească și
familia intelectualilor.

1
 Geneza romanului trimite atât spre surse livrești (nuvelele „Rușinea”, „Zestrea”,
„Răfuiala” și „Nevasta” devin nuclee epice în roman), cât și spre biografia scriitorului, acesta
mărturisind: „romanul are o viață de ficțiune, izvorâtă dintr-o viață adevărată: a mea”.
4. Structura romanului este bipolară, bazată pe două părți cu titluri simbolice, care
anticipează conflictul interior, constituind cele două drame ale protagonistului: „Glasul
pământului” și „Glasul iubirii”. Cele două părți includ 13 capitole cu titluri simbolice,
semnificative pentru diferite momente din viața personajelor („Iubirea”, „Nunta”) sau
referitoare la unele personaje („Vasile”, „George”).
Romanul are o structură simetrică, închisă, motiv pentru care criticul Constantin
Ciopraga l-a considerat „un corp sferoid”. Simetria dintre incipit și final se realizează prin
descrierea drumului care intră în Pripas și apoi părăsește satul. Metafora drumului constituie
pentru cititor o poartă de intrare, respectiv, de ieșire, din universul ficțional al operei. Nicolae
Manolescu consideră drumul un suprapersonaj al cărții întrucât, personificându-l, autorul
anticipează destinele celorlalte personaje („coboară”, „aleargă”, „dă buzna”) și accelerarea
gradată a ritmului narațiunii, a tensiunii epice.
Prin tehnica realistă a detaliului semnificativ se realizează și descrierea caselor care
ilustrează prin aspect și așezare condiția socială a locuitorilor și care anticipează rolul unor
personaje (învățătorul Herdelea și Alexandru Galentașu).
Descrierea din final închide simetric romanul și susține semnificația simbolică a
drumului prin metafora șoselei ce simbolizează viața („drumul (…) pe urmă se pierde în
șoseaua cea mare și fără sfârşit”). În prezentarea din final a drumului sunt folosite verbe de
mișcare lentă: „trece”, „se pierde”.
Simetria incipitului cu finalul este susținută și prin inserția altor detalii precum
imaginea lui Hristos pe o cruce strâmbă, cu „fața spălăcită de ploi” (în incipit), respectiv
imaginea „cu fața poleită de o rază întârziată” (în final). Satul se afirmă astfel ca un cronotop,
cu anumite caracteristici inițial, schimbate de evenimente, odată cu trecerea timpului.
5. La nivel compozițional se disting mai multe planuri narative, care evoluează paralel,
legătura dintre ele realizându-se prin intermediul personajelor. Acestea constituie, de fapt,
imagini ale aceleiași lumi, asamblându-se într-o realitate complexă, care dă impresia viziunii
totale. Astfel, prin tehnica planurilor paralele, se prezintă viața țăranilor, viața intelectualilor
și relația românilor din Ardeal cu stăpânirea austro-ungară.
Primul plan prezintă destinul lui Ion, un ţăran sărac din satul Pripas, care aspiră să-şi
depăşească statutul material şi poziţia în ierarhia socială, prin căsătoria cu o fată bogată.
Încercările eroului şi metodele prin care intră în posesia pământului sunt prezentate gradat, în
scene memorabile: hora satului, bătaia de la cârciumă, seducerea în etape a Anei, nunta,
trădarea învăţătorului Herdelea, cedarea tuturor pământurilor de către Vasile Baciu, moartea
Anei, moartea copilului, renaşterea iubirii pentru Florica, uciderea lui Ion şi înmormântarea
sa.
Al doilea plan narativ vizează intelectualitatea rurală, reprezentată de familia Herdelea
şi de preotul Belciug. Învăţătorul Herdelea este tipul dascălului cu vocaţie, preocupat să apere
cultura şi limba română, dominate de sistemul oficial maghiar, iar Belciug este tipul preotului
patriot.
Al treilea plan narativ constituie fundalul pentru primele două fire epice şi prezintă
relaţia dintre români şi administraţia maghiară prin acţiunile şi funcţia lui Titu, prin alegerile
la care participă români şi maghiari, dar şi prin problemele unor ţărani.
Primul plan se concentrează pe destinul tragic al lui Ion, romanul lui Rebreanu
asemănându-se cu romanul lui Thomas Hardy, „Tess” pe linia destinului tragic. Al doilea plan
narativ are aspect de cronică pentru că prezintă diferite scene din viața socială și lasă
impresia de continuitate a vieții, neafectată de dramele individuale, amintind de romanele lui
Tolstoi.

2
 Acțiunea operei este construită simetric, evenimentele începând și sfârșindu-se într-o
zi de duminică, prilej pentru scriitor de a prezenta imaginea întregului sat. Celelalte toponime
configurează spațiul real al Ardealului, iar scurgerea timpului este punctată prin sărbători
tradiționale (Crăciunul) sau prin muncile câmpului (arat, cosit).
Câteva scene din roman au caracter simbolic pentru evoluția protagonistului și
anticipează destinul acestuia.
Scena horei este importantă din mai multe puncte de vedere și are valoare etnografică
pentru că descrie portul popular, un joc tradițional (Someșana), pașii dansului și figurile
pitorești ale tinerilor și ale lăutarilor. În plus, hora asigură coeziunea satului și facilitează
întemeierea noilor familii, cu respectarea statutului social. Ierarhia satului și stratificarea
socială este vizibilă în curtea văduvei lui Maxim Oprea, sătenii fiind organizați concentric: în
centru se află tinerii care dansează, urmează nevestele și fetele care privesc hora și apoi
bărbații, preotul și învățătorul, primarii și bogătașii satului. Ion se impune ca lider încă din
această scenă, iar oscilația sa între Ana și Florica anticipează conflictul interior dezvoltat
ulterior în roman. Criticul Nicolae Manolescu consideră această scenă „o horă a soartei” în
care se prezintă atât aspecte ale destinelor individuale, cât și o imagine de ansamblu a satului
ardelenesc.
Scena horei marchează începutul relației dintre Ion și Ana, care „avea locuri și case și
vite multe” și care, prin averea ei, l-ar fi ajutat pe Ion să depășească un complex psihologic cu
rădăcini sociale. Ideea seducerii Anei, nu-i aparține, fiind o sugestie a lui Titu Herdelea, iar
urmările acestui fapt o validează pe Ana ca „personaj pacient” (Henry James), întrucât suportă
consecințele actelor altor personaje.
În cadrul romanului, un alt eveniment specific comunității rurale este nunta prezentată
de autor prin tehnica contrapunctului, întrucât scena nunții apare în două planuri narative: în
viața țăranilor și în lumea intelectualilor. Nunta Anei cu Ion, prezentată detaliat în capitolul
șase are semnificația unui ritual de intrare în posesie a zestrei și a pământurilor pe care Vasile
Baciu i le cedează lui Ion. În plus, scena accentuează conflictul interior trăit de protagonist,
cele două glasuri fiind simbolizate de personajele feminine complementare: Ana și Florica.
Pentru Ana, propria nuntă înseamnă conștientizarea nepăsării lui Ion și a faptului că
doar a folosit-o pentru averea ei. Alungată de tată, batjocorită și chinuită de Ion, ea nu-și mai
găsește rostul și „atunci gândul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită!”. Astfel, Ion
poate fi considerat autorul moral al sinuciderii Anei, având un rol nefast în destinul ei.
Romanul este un „mimesis” al realității, iar conflictul central al romanului este lupta
pentru pământ în satul tradițional în care averea condiționează statutul oamenilor în societate.
Astfel, drama lui Ion este drama țăranului sărac care încearcă să-și depășească statutul.
Conflictul interior de natură psihologică trăit de protagonist este anticipat de titlurile
simbolice ale celor două părți. Personajul este implicat într-o serie de conflicte exterioare
generate fie de lupta pentru pământ (conflictul cu Simion Lungu și Vasile Baciu), fie de
rivalitatea între flăcăi (George). În plan secundar, se conturează un conflict exterior, național,
între românii din Ardeal și austro-ungari, un conflict exterior între autoritățile din lumea
satului (învățătorului, preotul) și un conflict tragic, simbolic, între om și pământul-stihie
(scena sărutării pământului).
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice din lumea
satului precum marile evenimente din viața omului (nașterea, nunta, moartea), obiceiuri de
Crăciun, hora și portul popular, instituțiile satului (școala, biserica), autoritățile maghiare,
relațiile de famile, dar și câteva legi nescrise care au statutul de norme morale.
Caracterul de frescă al romanului este evidențiat de criticul George Călinescu, care
sintetizează principalele evenimente cu caracter social: „hora-n sat, bătaia între flăcăi,
tocmeala pentru zestre, nunta (…), nașterea și moartea sunt momente din calendarul
sempitern al satului”.

3
 6. Romanul realist prezintă personaje tipice în împrejurări tipice și propune două
categorii de indivizi: învingătorii și învinșii (E. M. Forster, „Aspecte ale romanului”).
Complexitatea romanului Ion este dată și de numărul mare de personaje, considerate
de George Călinescu „exponenți ai clasei și ai generației”.
Protagonistul este Ion, un personaj eponim, complex caracterizat, al cărui caracter este
conturat prin tehnica basoreliefului, fiind un amestec de calități și defecte, și prin tehnica
pluriperspectivismului. Exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, el este o
individualitate prin modul în care îl obține. Inițial, dotat cu o serie de calități, personajul se
dezumanizează treptat din cauza goanei după avere, iar moartea lui este o consecință a
propriilor fapte.
Cele două personaje feminine sunt construite în antiteză, dar și complementar, ele
simbolizând cele două obsesii ale protagonistului: averea și iubirea.
Ana este tipul fetei bogate, dar urâte, prin destinul căreia autorul pune în evidență
statutul femeii care în societatea respectivă reprezintă „două brațe de muncă, o aducătoare de
zestre și o producătoare de copii” (George Călinescu).
Florica este tipul fetei sărace dar frumoase, interesată să-și întemeieze o familie pe
baza compromisului. Ea dă dovadă de imoralitate, acceptând relația cu Ion după ce se
căsătorește cu George.
Lumea intelectualilor este reprezentată prin cele două personaje, preotul și învățătorul,
autorități în viața satului, având ca trăsătură comună patriotismul și apărarea intereselor
naționale.
Celelalte personaje sunt figuri reprezentative, fie pentru lumea țărănească (Vasile
Baciu, George), fie pentru lumea intelectualilor (Titu, doamna Hedelea) și prin intermediul lor
se realizează o frescă a satului ardelenesc.
Modalitățile de caracterizare sunt variate, presonajele fiind construite atât în mod
direct, din perspectiva naratorului, a celor din jur, sau a lor înseși, dar și indirect, prin
comportament, limbaj, gesturi și mediul în care trăiesc. Elementele de portet fizic sunt
prezentate prin descriere, iar mentalitatea personajelor reiese din dialog. Monologul interior
este un procedeu modern de caracterizare, regăsit în construcția protagonistului (în scena
certării lui în biserică de către preot).
7. Stilul lui Rebreanu este impersonal, cenușiu, potrivit lumii descrise și susține
preferința scriitorului pentru anticalofilism: „prefer expresia bolovănoasă”.
Relatarea se face la persoana a III-a din perspectiva „par derriere” a unui narator
obiectiv, omniscient, detașat de acțiune și de personaje. Cunoscând dinainte destinul
personajelor, naratorul anticipează prin diferite semne evoluția fiecăruia. Evenimentele se
înlănțuie cronologic și cauzal, sunt veridice și oferă cititorului iluzia vieții.
Limbajul personajelor este predominant regional, specific zonei ardelenești și
corespunde cu statutul personajelor și condiția lor socială, remarcându-se „variațiile de
vocabular în trecerea de la mediul rural la cel orășenesc sau la cel intelectual” (Tudor Vianu).
Chiar dacă în ansamblu stilul romanului este cenușiu, în secvențele descriptive apar diferite
procedee artistice cu rol în plasticizarea ideilor (descrierea drumului, a brazdei). Dialogul
susține veridicitatea faptelor, concentrarea epică și pune în lumină relațiile dintre personaje.
Consider că viziunea realistă a scriitorului se reflectă în surprinderea obiectivă a lumii
țărănești în datele ei esențiale și în construcția personajelor care se înscriu în categoria
„învinșilor” (Forster). Destinul lui Ion este „istoria unui eșec” (Forster), iar cauza principală a
dezumanizării sale este patima posesiunii pentru pământul-stihie care nu se lasă stăpânit. În
plus, unele fapte ale personajului sunt determinate de societatea în care trăiește și în care
demnitatea și respectul celor din jur sunt condiționate de averile deținute.
În concluzie, „Ion” este un roman realist de creație, de tip obiectiv, care marchează
modernizarea literaturii române, dezvoltarea speciei romanului conform principiilor estetice

4
enunțate de criticul Eugen Lovinescu şi care reflectă viziunea lui Liviu Rebreanu asupra
lumii.