TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME/PARTICULARITĂȚI DE STRUC+TURĂ, COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ

ION de LIVIU REBREANU

Într-un context literar divers prin tematică şi formule narative, proza lui Liviu
Rebreanu impune definitiv viziunea realist-obiectivă, creaţia epică densă, organizată în
structuri solide.
Romanul social ilustrat prin Ion (1920), Crăişorul şi Răscoala se caracterizează printr-
o epică obiectivă, prezentând viaţa în ipostaze multiple, tipuri diverse de personaje şi relaţii
sociale.
Opera lui Rebreanu se integrează esteticii realismului românesc, concepţie pe care
însuşi autorul şi-o exprimă în Mărturisiri şi Cred, principalul său text programatic. Realismul
este însă reformulat în spirit propriu, căci opera artistică nu poate fi doar o simplă copie a
realităţii. În ceea ce priveşte stilul, Rebreanu se dovedeşte anticalofil, asemeni lui C Petrescu.
Romanul realist Ion, publicat în anul 1920, propune un univers ficțional construit
după coordonatele realității obiective, veridicitatea fiind conferită de prezența toponimelor
împrumutate din lumea concretă (Cluj, Cârlibaba). În plus, personajele sunt produse ale
lumii în care trăiesc, ilustrează tipologii (Ion-tânărul dornic de înavuțire, un Julien Sorel
rural, Ana-femeia victimă a iubirii etc.), naratorul este obiectiv, narațiunea fiind realizată la
persoana a III-a. Mai mult, scriitorul valorifică, în spiritul esteticii realiste, date ale realităţii
obiective, transfigurate în scene memorabile în roman: scena sărutului pământului,
sinuciderea Anei etc.
Nuvelistica lui Rebreanu constituie un prim exerciţiu stilistic, necesar construcţiei
marilor romane. Aceasta conţine şi nuclee epice, teme şi motive care vor fi dezvoltate în
structurile epice de mai târziu: viaţa satului ardelean, războiul. Astfel, problematica
romanului a fost anticipată de nuvele: Glasul inimii, Răfuiala.
Tema centrală este lupta ţăranului pentru pământ, într-o societate în care singura
măsură a valorii omului este pământul. Nu lipseşte însă nici tema iubirii care determină un
deznodământ nefericit al personajului central.
Scena-nucleu a romanului, ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume, este
plasată în primul capitol. Imaginea horei devine metaforă a jocului destinului care prinde
implacabil toate personajele. Scena horei este importantă şi din punct de vedere monografic,
deoarece dezvăluie relaţiile dintre diferitele categorii sociale: țăranii bogați stau împreună,
discută și îi ignoră pe ceilalți. Țăranii mijlocași stau pe prispa casei și-și trec din mână în
mînă o sticlă cu țuică. Simbolic, Alexandru Pop Glanetașu, tatăl lui Ion, protagonistul
romanului, dă târcoale ”ca un câine la ușa bucătăriei” grupului format din țăranii bogați, fără
să îndrăznească să intre în vorbă cu ei. În același timp, scena horei anticipează şi finalul
tragic, prin confruntarea dintre Ion şi George, sfârşită în deznodământ prin crimă. Coflictele
romanului- dintre Ion şi Vasile Baciu, dintre Ion şi George- sunt conturate în această scenă.
Dimensiunea monografică a textului este oferită și de prezenţa ceremonialurilor
definitorii ale existenţei umane: naşterea, nunta şi înmormântarea. Acestor secvenţe li se
adaugă acţiuni simple, fireşti, cum ar fi munca la câmp, treburile de pe lângă casă, unele
obiceiuri: tăiatul porcului, certarea în biserică de către preot a celor care încalcă etica.
O altă scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume este cea în care Ion
sărută pătimaș pământul. Legat organic de această componentă fundamentală a universului
rural, Ion se simte mai întâi, sărac fiind, ca un nimeni în fața stihiei. Îngenunchează și
îmbrățișează pasional lutul, ”ca pe o ibovnică”, sărutându-l. Se simte strivit de ”uriașul” pe
care îl adoră. După ce câștigă, prin șiretlic, pământurile lui Vasile Baciu, protagonistul pare
să aibă puterea de a înfrunta ”uriașul” de care nu se mai teme. Privește sfidător delnițele din
care pare să-și extragă forța vitală. Făcându-se vinovat de hybris, asemenea personajelor din
tragediile antice, Ion va fi învins de această forță stihială pe care a crezut că o poate stăpâni
cu orice preț. Va fi stăpânul veșnic doar al celor doi metri de pământ care-i vor astupa
orgoliul de a fi crezut că poate avea și bunăstarea materială și iubirea.
Așadar, în spiritul romanului realist, personajele lui Rebreanu sunt definitorii pentru
imaginea satului ardelean.
Relevante pentru tema și viziunea despre lume sunt elementele de structură și
compoziție. Astfel, structurat în două părţi: Glasul pământului (şase capitole) şi Glasul
iubirii (şapte capitole), romanul Ion este realizat ca un “corp sferoid”. Titlurile celor două
părţi sunt simbolice şi dezvăluie patimile personajului eponim- pământul şi iubirea- care-i vor
contura destinul. Simetria compoziţională este realizată şi prin titlurile capitolelor: primul se
numeşte Începutul, iar ultimul Sfârşitul. Celelalte titluri sunt scurte, nominale, având valoarea
unor sentinţe: Zvârcolirea, Ruşinea, Sărutarea, Ştreangul etc.
Incipitul este realist şi fixează reperele spaţio-temporale ale acţiunii. Rol fundamental
în secvenţa incipit îi revine motivului drumului, care este reluat în final şi care are un dublu
rol: face trecerea de la planul real la acela al ficţiunii, iar în final închide lumea romanului şi
este, în acelaşi timp, o metaforă a destinului, căci vieţile oamenilor se împlinesc şi se sfârşesc
fără ca voinţa umană să le poată modifica.
Drumul este personificat, abundenţa toponimelor conferă o puternică notă de
autenticitate: Cârlibaba, Cluj.
Prima imagine a satului Pripas, prezentat ca un topos demonizat tocmai prin reperele
spaţiale simbolice care-l definesc (Râpele Dracului, Cișmeaua Mortului), este una statică,
dând impresia unui loc fără viaţă. Imaginea Hristosului răstignit care veghează, de pe troiță,
intrarea în sat devine o emblemă a unei umanităţi situate sub semnul tragicului.
Acţiunea este dispusă în două planuri narative, realizate prin înlănţuirea unor
episoade narative care se intersectează prin metoda contrapunctului (acelaşi motiv este
dezvoltat în două planuri diferite: nunta lui Ion cu Ana are drept corespondent pe aceea a lui
George Pintea cu Laura Herdelea, rivalităţii dintre Ion şi George îi corespunde aceea dintre
preot şi învăţător etc).
Planurile urmăresc alternativ aspecte din viaţa ţăranilor, dar şi din lumea
intelectualităţii ardelene.
Naratorul este obiectiv, focalizarea externă este dublată de focalizarea zero, limbajul
se caracterizează prin concizie şi sobrietate, prin fraza “bolovănoasă”, care refuză
ornamentele stilistice inutile.
Putem conchide, parafrazând opinia multor critici literari, că romanul lui Rebreanu
este o reuşită extraordinară, care vorbeşte despre dialectica vieţii şi a morţii, despre miracolul
existenţei în general.