Sunteți pe pagina 1din 5

“Ion” de Liviu Rebreanu

Romanul Ion apare in 1920, fiind considerat primul roman cu elemente moderne
din istoria litaraturii romane deoarece scriitorul renunta la imaginea idilica a satului si
prezinta universal rural in mod realist.
Geneza romanului. Dupa marturisirile lui Rebreanu,procesul creator a fost
îndelungat si esenta lui consta în sudarea într-o viziune unitara a trei experiente de viata:
Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, într-una din
primaverile tineretii sale, când iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vânat de
porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamântul
jilav de roua, cu înfocare, ca pe o iubita.
A doua experienta i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta
nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de
un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, la cele mai cumplite batai de catre tatal sau.
A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu
convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, dar împovarat de
greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamânt.
Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o
acţiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare
de personaje.
Tema este problematica pamantului in satul transilvanean de la inceputul
secolului al XX-lea.
Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza
conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a
indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului
principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în
centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea.
Un alt element specific romanului realist este prezentarea aspectelor monografice ale
satului românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei
umane ( botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul
popular. Rebreanu acordă horei un rol esenţial pentru că ea coagulează viaţa satului, fiind
nu numai loc de întâlnire şi de petrecere, dar şi de confruntări. Se fixează în acelaşi timp
şi timpul şi spaţiul (duminica, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea)
Titlul este simbolic, si se refera la protagonistul operei; numele Ion a devenit, si
datorita acestui roman, un simbol al taranului roman. In plus, printr-o rasturnare a
literelor,Ion=noi, deci Ion reprezinta o intreaga colectivitate.
Perspectica narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui
narator detaşat, obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau
explicaţii, un narator omniscient şi omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin
focalizare zero, viziunea „dindarat”, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.
Acest narator înfăţişează realitatea ca pe un proces logic, prin
înlănţuire(respectarea etapelor acţiunii) şi prin alternanţă (trecerea de la un plan narativ
la altul).
Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul
cauzalităţii şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. Totuşi,
naratorul adaugă procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluţia unui personaj
prin replici, gesturi, situaţii care anunţă evenimentele ulterioare. În „Ion”, cel ami
important element cu valoare de anticipare este apariţia Zavistei, în momentele cheie ale
romanului.
Conflictul este multiplu, exterior si interior, principal si secundar, social si
psihologic.
Conflictul central si social este ilustrat de lupta pentru pamant in satul traditional, unde
respectul e conditionat de posesia pamantului ; din acesta deriva atat conflictul exterior,
dintre Ion si Vasile Baciu, cat si cel interior, dintre « chemarile »care il duc pe Ion la
pierzanie-pamantul(pozitia sociala) si iubirea(echilibrul sufletesc).
Conflictele secundare completeaza semnificatiile actiunii : intre Ion si Simion Butunoiu
pentru o brazda de pamant; intre Ion si George pentru Ana , apoi pentru Florica ;
Intr-un al doilea fir epic, exista si un conflict national, in planul intelectualitatii (satul
romanesc era sub stapanire austro-ungara).
La nivelul profund, al semnificatiilor simbolice, se poate identifica si un conflict tragic,
intre omul primitiv, instinctual si pamantul-stihie/obiect de veneratie.
O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor,
care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul
estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care
naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi
îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În
acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul
acestora în desfăşurarea narativă.
Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care
se pierde, de această dată, în „şoseaua mare”, înscriind destinul individual al personajelor
în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui
Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferiod”.
În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi
complementare, avand în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi
„Glasul iubirii”, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive:
„Începutul”, „Blestemul”, „Sfârşitul”.
În ceea ce priveşte planurile narative, Rebreanu foloseşte tehnica planurilor
paralele, prin care prezintă simultan viaţa ţărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George,
Florica) şi viaţa intelectualităţii (preotul Belciug şi familia Herdelea). Se poate vorbi
aşadar chiar despre un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două
familii aparţinând unor grupuri sociale diferite.
In planurile secundare apare lupta îndârjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamântul,
lupta preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra în satul Pripas; lupta fetelor
invatatorului Laura si Ghighisi a familiei lor pentru o partida, un mariaj cât mai bun;
concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru o brazda din ogorul
vecinului.
La nivel microtextual se remarca utilizarea tehnicii contrapunctului(prezentarea
aceleiasi teme in planuri diferite, de exemplu, nunta Anei corespunde cu nunta Laurei)

In ce priveste subiectul romanului, actiunea graviteaza în jurul protagonistului, flacaul


chipes, voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului, care din cauza
dorintei de a se îmbogati îsi sacrifica iubirea. In prim-plan se mai afla si Florica, o fata
frumoasa, dar saraca asemenea lui, ce reprezinta simbolic”glasul iubirii” , si pe care Ion
incearca sa o uite in momentul in care se casatoreste cu Ana, simbol al “glasului
pamantului”. Aceasta din urma este fiica unui bogatas al satului, Vasile Baciu.
Casatorindu-se cu fata bogata, dar urata , al carei tata a consimtit sa i-o dea de sotie
numai dupa ce a aflat ca a sedus-o (si ca, în consecinta, gândul lui de a o marita cu
George Bulbuc, cel mai bogat flacau din sat, nu se mai poate împlini), eroul simte ca si-a
redobandit demnitatea odata cu pozitia sociala mult ravnita.
Dupa casatorie, Ion o maltrateaza pe Ana pâna când aceasta, nemaiputând
suporta, se sinucide, lasând în urma un copil de câteva luni, care in scurt timp moare si el.
Vasile Baciu crede ca, dupa moartea Anei si a copilului, ar putea primi pamânturile
înapoi, dar legea nu-l favorizeaza,iar preotul satului, Belciug, speculeaza nestiinta celor
doi, determinandu-i ca, dupa moarte, sa lase toata averea lor bisericii.
Între timp, Ion vrea sa recupereze iubirea pierduta, pe Florica, devenita sotia lui
George Bulbuc, care îl surprinde noaptea în curtea sa si-l omoara.
Si învatatorul Herdelea are necazurile lui. Si-a zidit casa pe locul bisericii, cu
învoirea preotului Belciug. Cu timpul, relatiile învatatorului cu preotul s-au racit, iar
Herdelea, împovarat cum era, se temea sa nu piarda ceea ce agonisise cu greutate. În
schimb, preotul Belciug, ramas vaduv din primul an al preotiei, a fost un om strângator si
tenace. Respectat de sateni, preotul nu sufera sa i se încalce autoritatea. Din aceasta cauza
e în conflict cu învatatorul Herdelea.
Satul lui L. Rebreanu este diferentiat economic. Stratificarea sociala depinde de pamântul
pe care îl are taranul. Patimile se nasc din saracie, din nevoia de pamânt.
Stilul- e neutru, impersonal (« stilul cenusiu ») ; e prezent si stilul indirect liber,ca
mijloc al analizei psihologice ; limbajul e regional, evocand cu fidelitate atmosfera
perioadei.
Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al
romanului. Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie
socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul
ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o
voinţă imensă.
Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin
tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile
Baciu, Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului
complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.
Iniţial el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un
portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de
aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile:
„Pământul îi era drag ca ochii din cap”.
Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre,
în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl
aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat
cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ”.
Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi
atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv,
chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care
cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi
plăteşte.
Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează
sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligenţa
dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George,
comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen
Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”, având ca trăsături definitorii
„inteligenţa ascuţită”, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă”.
Este naiv, in relaţia cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul,
fără a încheia o înţelegere legală.
De la început, Ion este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii,
căzând victimă acestor două patimi. Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al
muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. Personajul are
o dorinţă obsesivă de a stăpâni acest pamânt, iar elocventă în acest sens este scena
sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze huma, s-o crâmpoţească în
sărutări!” Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând patima exagerată
pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o triplă
voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea
lui la esenţă.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion,
iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este
omorât de George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica
rămâne singură şi de ruşineu satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor,
întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului
lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele
consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea
sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează
faptul că totul reintră în obişnuit.
In concluzie, Liviu Rebreanu construieşte un personaj memorabil, complex,
realist, cu un caracter bine individualizat şi care rămâne un model pentru proza de acest
tip din literatura noastră.