Tema cuplului într-un roman obiectiv studiat/ Evoluţia relaţiilor dintre două personaje ale

unui roman realist studiat - Liviu Rebreanu – Ion

Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al romanului realist obiectiv prin apariţia, în 1920, a romanuluiIon;
alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu îl consideră un iniţiator al romanului modern,
pe lângă Ion remarcându-se şi alte capodopere ale romancierului precum Pădurea spânzuraţilor(1922)
sau Răscoala (1932).
Elemente realiste prezente în romanul Ion sunt prezentarea în manieră veridică a faptelor fictive ce compun universul
cărţii, tematica socială (drama ţăranului însetat de pământ), aspectul monografic, precizia coordonatelor spaţio-
temporale , circularitatea/simetria compoziţională, prezenţa unui narator impersonal, obiectiv, la persoana a III-a,
căruia îi corespund viziunea naratologică „din spate”, perspectiva auctorială, focalizarea preponderent zero.
Nivelul personajelor în roman:
La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele tipice în situaţii tipice, reprezentative pentru o
categorie socială: ţăranul însetat de pământ este principalul exponent al romanului. Pe de altă parte, personajele sunt în
strânsă relaţie cu mediul social în care trăiesc, fiind un produs al societăţii: faptele lui Ion îşi găsesc până la un punct
justificarea în modalitatea prin care sătenii din Pripas valorizează indivizii în funcţie de unica valoare materială care
contează, pământul.
De asemenea, personajele se pot clasifica în plate şi rotunde, conform tipologiei stabilite de E.M. Forster în „Aspecte
ale romanului”. Ion, protagonist şi personaj rotund, cu evoluţie interioară, complexitate psihologică, gesturi
memorabile şi având capacitatea de a surprinde în mod credibil cititorul, împlineşte alături de Ana, personaj plat cu
vocaţia tragicului, unul dintre cuplurile cu rol esenţial în evoluţia firului epic şi în conturarea dramei personajului
principal.
Evoluţia cuplului:
Diferenţa de statut social: personaj eponim, Ion este prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul unei
familii al cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus, Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui
Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat, posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe Ana lui George, la fel
de bogat, pentru a rotunji averea şi a nu o risipi prin alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele
două personaje este chiar descrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate personajele pe
aceeaşi scenă. Ion şi Ana bat someşana, apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi
reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc”, Vasile Baciu
decalnşează conflictul exterior principal al romanului, de esnţă socială.
Viziunea diferită asupra iubirii: Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o iubeşte pe Florica, ţăranca săracă, dar frumoasă a
satului. El va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea statutului social, sau mariajul
din dragoste cu Florica şi condamnarea la sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai puternice, el
va pune în practică ideea seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-o dă de soţie.
Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării lui Ion. Căsnicia lor are,
aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul
rând considerete materiale (pentru Ion) sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului
(pentru Vasile Baciu).
Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar sentimentele sincere şi intense de
dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion un temei demn de luat în seama, căci în
societatea rurală din acest roman femeia reprezintă o modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi două
braţe de muncă, după cum observa G. Călinescu.
Nunta/pregătirile pentru nuntă: Ana înţelege abia la nuntă că deşi este soţul ei, Ion nu o va iubi niciodată; văzându-l
dansând cu Florica, ea îşi explică schimbarea de atitudine a flăcăului de după noaptea petrecută împreună. Dacă în
scena horei Ion i se adresează cu diminutivul Anuţă, impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la
început; viclenia planului băiatului este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în
schimbul căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunţii se caracterizează prin îndepărtarea celor doi membri ai
cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunţii Laurei cu Pintea, în planul vieţii intelectualilor.
Niciun moment de intimitate, nicio încercare de mărturisire a afectului, niciun gest de tandreţe nu defineşte
comportamentul lui Ion.
Căsnicia – dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective, a trecerii la o altă etapă în
evoluţia cuplului, marcată de conştiinţa sumării unor reponsabilităţi, în Ion schimbarea statutului civil nu are
consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi. Dispreţuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp
în tovărăşia lui Dumitru Moarcăş, de la care învaţă că remediul suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte.
Nici naşterea copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în momentul naşterii pe câmp Ion este
impresionat de măreţia momentului, dându-şi cu sfială pălăria jos, ulterior el nu se dovedeşte a fi un tată iubitor sau un
soţ grijuliu. Ana îşi pune capăt zilelor, împlinindu-şi destinul de personaj condamnat la o existenţă tragică, iar pe Ion
nici grija copilului ce îi garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă până acum în sufletul lui a dominat glasul
pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că nu poate face un compromis cu glasul iubirii şi râvneşte la
Florica, acum nevasta lui George. Încălcând moralitatea satului prin adulter, Ion moare ucis de George cu sapa în cap,
într-o scenă naturalistă ce reprezintă forma neutră a moralizării.
Concluzie: Cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă, sinceritatea şi intensitatea
sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion evoluează în limitele unor trăsături sufleteşti precum lăcomia,
orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective,
cuplul cunoaşte o involuţie curmată de moartea celor doi.

ION (COMENTARIU)

Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care înfăţişează universul
rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: Zestrea
Ruşinea. Criticul E. Lovinescu apreciază că: „Ion e cea mai puternici creaţie obiectivă a literaturii”(Istoria literaturii
române contemporane).
Opera literară Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparţinând prozei interbelice. De asemenea
este roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei Iu: Nicolae Manolescu (din lucrarea Arca lui Noe) este roman
doric.
FORMULAREA ARGUMENTELOR
Având ca trăsături amploarea acţiunii, desfăşurată pe mac multe planuri, conflictul complex, prezenţa unor personaje
no-meroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii, opera literară Ion aparţine speciei literare romanul.
Este roman de tip obiectiv prin specificul relaţiei narator-personaj şi al naratorului (omniscient, omniprezent). Se ob-
servă obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a IlI-a, atitudinea detaşată în descriere,
veridicitatea. În romanul doric, „iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei”-Fiind roman realist de tip obiectiv, are
trăsăturile menţionate de criticul Nicolae Manolescu: „romanele realiste şi natura sunt mai degrabă imagini ale
destinului decât ale vieţii” (vezi trăsăturile din caiet)
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt” presupune
un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viaţa să curgă. Naratorul omniscient ştie mă
mult decât personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal. El construieşte traiectoriile
existenţei personajelor, conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. De aceea textul conţine semne prevestitoare
ale sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă a destinului: nu poate ieşi din destinul lui („roman al destinului"),
înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii
(veridicitate) şi de obiectivitate.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului
XX. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământul şi consecinţele actelor sale. Caracterul
monografic al romanului orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de
marile momente din viaţa omului (naşterea, nunta, înmormântarea), relaţii sociale generate de diferenţele economice
(stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor, universul intelectualităţii rurale), relaţii de familie. Tema
centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii, în plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe
două coordonate: Eros (iubire) şi Thanatos (moarte). Criticul N. Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află
patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”.. De aceea nu problema pământului o consideră centrală, ci tema
destinului.
Concepţia autorului despre roman, înţeles ca un corp geometric perfect, „corp sferoid", se reflectă artistic în structura
circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul
Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează), drumul are
semnificaţia simbolică a destinului unor oameni şi este învestit cu funcţie metatextuală. Asemenea ramei unui tablou,
el separă viaţa reală a cititorului de viaţa ficţională a personajelor din roman: „Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba,
întovărăşind Someşul [...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spintecă
satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa [...]. Lăsând Jidoviţa, drumul urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre
dealurile strâmtorate, pe urmă înaintează vesel, neted, [...] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrăntitură de
coline." Descrierea iniţială a drumului, supusă convenţiei veridicităţii prin detaliile toponimice (nume de localităţi),
introduce cititorul în viaţa satului ardelean de la începutul secolului XX, cu aspecte topografice, etnografice (hora),
sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect şi aşezare, condiţia socială a locuitorilor şi anticipează rolul unor
personaje (Herdelea, Glanetaşu) în desfăşurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de
tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor. Descrierea finală închide simetric romanul şi face mai accesibilă
semnificaţia simbolică a drumului prin metafora şoselei - viaţa: „Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemr.
acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare ?: fără început..."
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea iniţială are, pe lângă rolul
obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţia simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi
realizează funcţia de reprezentare a realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin „stilul cenuşiu" (Tudor Vianu).
Alături de funcţia esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare. Dialogul
susţine veridicitatea şi concentrarea epică.
Romanul este alcătuit din dona părţi opuse şi complementare, coordonate ale evoluţiei interioare a personajului
principal: Glasul pământului şi Glosai iubirii. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) semnificative,
discursul narativ având un început şi un sfârşit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima
parte); Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul (partea a doua).
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Trecerea de la un plan narativ
la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea
cronologiei faptelor). La nivel microtextual, funcţia epică se realizează prin tehnica contrapunctului: prezentarea
aceleiasi teme în planuri diferite (nunta ţărănească a Anei corespunde, în planul intelectualităţii, cu nunta Laurei;
conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învăţătorul şi preotul. Prin
această tehnică se pun în evidenţă secvenţe narative/ episoade simetrice şi antitetice, care conferă aspect polifonic
acţiunii.
SUBIECTUL
În roman există secvenţe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scenă simbolică este hora de
la începutul romanului, „o horă a soartei" (N. Manolescu).
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea Todosiei,
văduva lui Maxim Oprea. In expoziţiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă
veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică memora-
bilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului şi năvala cântecului susţinut de figurile pitoreşti ale
lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătuşare dionisiacă de energii.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaţilor respectă stratificarea economică.
Fruntaşii satului, primarul şi chiaburii, discută separat de ţăranii mijlocaşi, aşezaţi pe prispă, în satul tradiţional, lipsa
pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnităţii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „Pe
de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă,
sfiindu-se totuşi să se vâre între bogătaşi."
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre gospodărie. Copiii se ames-
tecă în joacă printre adulţi. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea, înfăţişată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, vin să privească „petrecerea poporului", fără a
se amesteca în joc.
Rolul horei în viaţa comunităţii săteşti este acela de a-i asigura coeziunea şi de a fadlita întemeierea noilor familii, dar
cu respectarea principiului economic. De aceea în joc sunt numai flăcăi şi fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea
bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl
Anei, de la cârciumă la horă, şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte hoţ şi tâlhar, pentru că sărăntocul
umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o
face la horă, în faţa satului, va stârni dorinţa de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de ruşinea
satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-1 determina să accepte nunta.
La sfârşitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaie flăcăilor, în aparenţă pentru plata lăutarilor, în fapt pentru
dreptul de a o lua de soţie pe Ana, se încheie cu victoria Iui Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează
dorinţa de răzbunare a lui George şi este construită simetric cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe
Ion, lovindu-1 cu sapa.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea averii condiţionează
dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios,
conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea
Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, e~:r dublat de conflictul interior, între
glasul pământului şi glasid iubirii, însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa
lor se manifestă succesh simultan. Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător ţăran) şi o forţă mai presus
de calităţile individului: pământul-stihie. În fond, destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntările
cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai ales în relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea
pământ iubirea lui pătimaşă îl fac monumental, dar se încheie omeneşte, prin întoarcerea în această matrice universală.
Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul: „Apoi încet, cucerir.: fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi,
îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbii; simţi un fior rece,
ameţitor."
În relaţie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă („Iubirea
mântului l-a stăpânit de mic copil [...]. De pe atunci pământul i-afof: mai drag ca o mamă"), pământul-ibovnică,
pământul-stihie.
Dorind să obţină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce şi îl forţează pe Vasile Baciu
să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru pământul - zestre, simtindu-se înşelat, încep bătăile şi
drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este
decât o victimă tragică". Sinuciderea Anei nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar
apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-1 opreşte
din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George
care-1 loveşte nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion
revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător pentru autoritate în sat este defavorabilă celui din urmă. El are
familie: soţie, un băiat, poetul visător Tiru, şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. în plus, casa şi-o
zidise pe lotul bisericii, cu învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de
faptele lui Ion, învăţătorul se simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris jalba determină conflictul
celui din urmă cu autorităţile austro-ungare şi problemele sale de conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul,
votându-1 pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii. Visul său de a
construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfinţirea
bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului românesc tradiţional: tradiţii legate
de marile momente din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii
socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma, instituţiile (biserica, şcoala), autorităţile. Comuni -
tatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu
acordul părinţilor, iar fetele trebuie să-şi apere virtutea, încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul
Anei, alungată şi dispreţuită de toţi.
Caracterul epopeic şi de frescă al romanului, semnalat de G. Călinescu - „Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala
pentru zestre, nunta [...], naşterea, moartea [...] sunt momente din calendarul satului", este dat şi de numărul mare
de personaje, despre care criticul afirmă că: „sunt exponenţi ai clasei şi generaţiei" (personaje tipice)
CONCLUZIE
Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca trăsături: specificul relaţiei narator-
personaj, obiectivitatea/ impersonalitatea naratorului omniscient care întreţine „iluzia realităţii" (viziunea realistă),
utilizarea naraţiunii la persoana a IlI-a, cu focalizare zero (viziunea „dindărăt"), atitudinea detaşată în descriere,
verosimilul întâmplărilor