LIVIU REBREANU, ION

PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ

Ion de Liviu Rebreanu este o capodoperă a romanului realist obiectiv din perioada
interbelică, în care se prezintă imaginea satului românesc din Transilvania, de la începutul
secolului al XX-lea. Obiectivitatea perspectivei narative accentuează impresia de viață
adevărată, surprinsă în curgerea ei firească de un observator imparțial, omniscient și
omniprezent. Temele centrale, pământul și dragostea, sunt precizate prin titlurile celor două
părți ale romanului: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”; iar acțiunea are două planuri
epice: primul este cel al țărănimii din sat, iar al doilea, al intelectualității sătești, reprezentată
de către învățătorul Herdelea și de către preotul Belciug.
Apartenența operei la estetica realistă este dată și de particularitățile de construcție a
personajelor. Acestea se încadrează în tipologii umane reprezentative pentru universul rural al
epocii: eroul principal Ion întruchipează țăranul sărac, nemulțumit de condiția lui socială, pe
care dorește să o schimbe cu orice preț (de aceea Ion poate fi încadrat în egală măsură în
tipul arivistului sau al parvenitului); Belciug este tipul preotului de la țară; Zaharia Herdelea
este tipul intelectualului, al învățătorului de la țară, iar Ana Baciu este tipul femeii naive,
victimă a mentalității rurale, conform căreia într-o familie tradițională, patriarhală, femeia nu
este decât un mijloc de a obține o zestre, un mijloc de atingere a intereselor personale ale
bărbaților.
Personajul principal este Ion Glanetașu, care prin statutul lui social se încadrează în
tipologia țăranului a cărui viață depinde de roadele pământului. Protagonistul este
caracterizat atât direct, cât și indirect, prin tehnici narative specifice realismului, cum ar fi:
observația, tehnica detaliului, stilul indirect liber. La acestea se adaugă și tehnica modernă a
oglinzilor paralele, deoarece Ion este văzut în mod diferit de către celelalte personaje. De
exemplu, Vasile Baciu îl numește „fleandură, golan, hoț”, în timp ce doamna Herdelea, soția
învățătorului, spune că este un tânăr „ cumsecade și harnic”.
Cele două părți ale romanului, ilustrează două trăsături esențiale ale lui Ion, care sunt și
temele principale ale operei: dragostea pentru pământ și iubirea pentru o femeie. În capitolul
Zvârcolirea, naratorul obiectiv îl caracterizează direct pe Ion în secvența cositului astfel:
„Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit 1 pe cei bogați și veșnic s-a
înarmat într-o hotărâre pătimașă2: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! ” Comportamentul lui
Ion arată aceeași trăire, pentru că el, înainte de a începe să cosească, privește cu intensitate
pământul ca pe o ființă vie, uriașă care îl stăpânește. Intensitatea trăirii eroului obsedat de
pământ este foarte bine ilustrată și în capitolul Sărutarea. Într-o vară timpurie, Ion iese la
câmp, și privindu-l este cuprins de o bucurie uriașă și într-un elan nestăpânit, îngenunchează
și sărută pământul ca pe o „ibovnică”3. Imaginile create de naratorul obiectiv, sugerează
dragostea pentru pământ și forța de atracție imensă dintre om și pământ: pământul
„se-nchină” în fața lui Ion, lutul umed i se lipește de picioare „atrăgându-l ca brațele unei
iubite pătimașe”, sărutul e trăit ca „un fior rece, amețitor”.
Acțiunea romanului se derulează în satul Pripas și împletește cele două teme ilustrând
conflictele prin care trece protagonistul: un conflict exterior și unul interior. Conflictul
exterior se produce între Ion și Vasile Baciu; iar cel interior este dat de dorința obsesivă a lui
Ion de a avea pământ, dorință care nu se poate împlini decât sacrificând iubirea. Deși o
iubește pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, fată frumoasă, dar săracă, Ion se hotărăște
să se însoare cu Ana Baciu, o fată urâțică, dar bogată. Ca să își atingă scopul, Ion o seduce pe
Ana și cum aceasta rămâne însărcinată, Vasile Baciu, tatăl ei, e obligat să fie de acord să i-o
dea lui Ion de nevastă, pentru a nu rămâne de rușine în sat. Scena care ilustrează foarte bine
conflictul dintre cei doi apare chiar la începutul romanului, la hora duminicală, unde Ion o
invită pe Ana la dans și apoi se retrage cu ea în spatele șurii unde o îmbrățișează și o sărută,
dându-i impresia că o place. Ana este încântată, deoarece este îndrăgostită de Ion. Vasile
Baciu, bănuiește intențiile lui Ion și, pentru că el dorea s-o mărite pe Ana cu George Bulbuc,
un tânăr bogat care o iubea pe Ana, se înfurie pe Ion și îl atacă verbal pe acesta, jignindu-l în
fața întregului sat.
Conflictul interior este la fel de puternic și este ilustrat de mai multe ori pe parcursul
acțiunii. La început, Ion ezită între Florica și Ana. Prima reprezintă dragostea pătimașă, a
doua, șansa de a obține pământ, ca zestre, prin căsătorie. Apoi, Ion hotărăște că e mai
important să obțină pământul, așa că sacrifică iubirea. Dar după ce obține pământul, constată
că nu-i ajunge, că a luat de soție o femeie pe care nu o iubește și se întoarce la iubirea pentru
Florica, deși aceasta se căsătorise între timp cu George Bulbuc, rivalul lui Ion. În final,
George, îl ucide pe Ion, lovindu-l cu o sapă, pentru că îl găsește la el în grădină cu intenția de
relua relația cu Florica.
Ca om, Ion aparține tipologiei arivistului sau a parvenitului. Trăsăturile de caracter,
sugerate mai ales prin caracterizare indirectă, specifice acestui tip de om sunt: dorința
puternică de a face avere prin orice mijloace, voința și lipsa de scrupule 4 în urmărirea
scopului, brutalitatea, cruzimea. Cruzimea personajului este manifestată mai ales în relația lui
cu Ana a cărei soartă depinde mai întâi de tatăl ei, apoi de soț. Ambii o tratează cu brutalitate,
o bat alungând-o de la unul la altul, până când, în cele din urmă, Vasile Baciu se ține de
promisiune și îi dă lui Ion actele prin care acesta devine proprietarul pământurilor care
constituie zestrea Anei. Dar Ion se poartă în continuare violent cu Ana și aceasta se spânzură,
nemaiputând suporta tratamentul inuman la care este supusă.
Deși este reprezentativ pentru țăranul român dintr-o anumită perioadă, Ion depășește prin
complexitate limitele acestei categorii sociale. Dincolo de drama socială a țăranului sărac,
apare în personalitatea lui drama omului modern, stăpânit de patimi și incapabil de
compromis: drama lui duce la sfârșitul lui tragic, dar antrenează în furtuna patimilor lui și alte
destine pe care le marchează tot tragic.

Dicționar:
1. pizmuit= invidiat
2. pătimașă= emoție extraordinar de puternică, imposibil de stăpânit
3. ibovnică= amantă
4. lipsă de scrupule= lipsă de motive raționale, lipsă de principii, de intenții sănătoase.