Ion – roman realist obiectiv

1. Introducere

Romanul românesc intră în faza modernă prin trei romancieri ai perioadei interbelice: Liviu
Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. Romanul înlocuieşte ca dominantă epică,
povestirea şi nuvela cultivate în primele decenii ale secolului al XX-lea, când literatura română avea
povestitori, dar nu romancieri.
Incontestabil monumental, romanul Ion, apărut în 1920, este rezultatul unui îndelungat proces
de elaborare. Ion este o creaţie epică care sondează ochiul avizat al scriitorului, un roman-
frescă aparţinând precumpănitor curentului realist, cu evidente semne ale clasicismului şi
naturalismului.

2. Roman realist-obiectiv

Romanul este social şi realist, ilustrând viaţa satului cu întreaga lume ţărănească, de la
„bocotani”, sărăntoci, la învăţător, funcţionari şi oameni politici; în rândurile sale se regăsesc obiceiuri
şi tradiţii populare, evenimente din viaţa omului: hora, sfinţirea bisericii, naşterea, nunta, moartea,
instituţiile de stat, iar familia este privită ca instituţie socială; de asemenea, romanul urmăreşte
destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc., personaje realiste luate din
pătura socială românească specifică satului, lumii rurale.
Romanul este unul modern şi obiectiv, prin interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele
moderne. Tehnicile compoziţionale sunt moderne, două planuri de acţiune care se întrepătrund, pe
de o parte destinul lui Ion, pe de altă parte lumea satului. Tehnica este circulară, începe cu
descrierea drumului către Pripas şi se termină cu aceeaşi descriere, dar în sens invers. Drumul însuşi
este considerat de Nicolae Manolescu un personaj al romanului.
Eugen Lovinescu consideră romanul ca fiind modern prin complexitatea planurilor de acţiune
înlănţuite, de circularitatea romanului, de profunzimea sondării psihologice a protagonistului, de
galeria umană stratificată, de numărul mare de personaje şi de destinele acestora, faţă de care
naratorul se detaşează cu obiectivitate.

3. Titlu

Titlul este reprezentat de numele personajului principal, „Ion””, şi sugerează faptul că acesta
are un rol determinant în acţiunea romanului, destinul întregii colectivităţi ţărăneşti fiind influenţat de
acţiunile pe care el le întreprinde. Reprezintă tipul ţăranului român, în persoana sa concentrându-se
întreaga suflare şi problematică rurală ale epocii.

4. Tema

Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului ardelean de la

începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământul şi
consecinţele actelor sale. De asemenea, opera este o monografie a realităţilor satului ardelean,
ilustrând evenimentele importante din viaţa omului, obiceiuri, relaţii de familie, destine individuale,
omogenitatea colectivităţii care participă la evenimentele din viaţa satului.

5. Structura

Arhitectura romanului susține, la nivel macrotextual, funcția epică de interpretare. Romanul

este alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției interioare a personajului
principal: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Titlurile celor 13 capitole sunt semnificative, discursul
narativ având un „Început” și un „Sfârșit”.
 6. Incipit si final

Incipitul, simetric finalului, este realizat prin descrierea drumului spre satul Pripas. La intrarea
în sat „te întâmpină […] o cruce strâmbă pe care e răstignit Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o
cununiţă de flori veştede agăţată de picioare”. Imaginea lui Iisus este reluată simbolic nu numai în
finalul romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele
învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, viaţa tensionată şi necazurile celorlalte
personaje.

7. Relatii temporale și spațiale

Perspectiva temporală este reală şi cronologică, bazată pe povestirea faptelor în ordinea

derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real deschis, al satului Pripas, şi unul imaginar închis,
al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor

8. Conflict, scene semnificative

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradiţional, unde posesiunea
averii condiţionează dreptul indivizilor de a fi respectaţi în comunitate. Drama lui Ion este drama
ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia şi este pus în
situaţia de a alege între dragoste şi avere. Conflictul exterior, cel social, între Ion şi Vasile Baciu este
dublat de conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu
îl aruncă într-o situaţie limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi şi
de conflicte secundare, Ion şi George, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Pe lângă puternicele conflicte exterioare şi mai ales, cel interior, se poate vorbi şi de conflictul
tragic dintre om, nu întâmplător ţăran, şi o forţă mai presus de calităţile individului: pământul-stihie. În
fond, destinul personajului principal nu este marcat numai de confruntările cu semenii lui, pe care îi
domină, cât mai ales în relaţie cu pământul. Dorinţa obsesivă a personajului de a avea pământ,
iubirea pătimaşă îl fac monumental. În acest sens, impresionantă este scena în care Ion sărută
pământul asemenea unei ibovnice. În relaţie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincte: pământul-mamă: „Pământul i-a fost drag ca o mamă”, pământul-ibovnică şi
pământul-stihie.
Episodul nunţii lui George cu Florica reaprinde în sufletul lui Ion dorinţa nestăpânită a iubirii.
Bărbatul nu-şi putea lua ochii de la mireasă „ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de
pătimaşă, că nicio putere din lume să nu-i poată despărţi…”. Ana, „gălbejită şi uscată la obraji” simte
aversiunea soţului şi îi mărturiseşte disperată: „Am să mă omor, Ioane!”, dar el, nepăsător, îi
răspunde cu cinism: „Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine!”. La scurt timp, Ana
este găsită de Zenobia spânzurată. Scena este descrisă în detaliu de scriitor, iar meticulozitatea cu
care femeia îşi pregăteşte ştreangul este răscolitoare. Ion se simţi eliberat, deşi o milă stranie
„alcătuită din groază şi mirare” l-a zguduit, dar numai o clipă. Apoi, se întreabă cum a putut trăi alături
de ea şi gândeşte uşurat: „Bine că s-a omorât…”.

9. Caracterizarea personajelor

Ion Pop al Glanetaşului, personaj principal şi eponim din romanul Ion, este unul de referinţă în
literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al
XX-lea. Deşi ţăran, care s-ar înscrie mai degrabă în curentul tradiţionalismului, Ion este un personaj
modern şi rotund prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă pătimaş şi
prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. Ion este un personaj realist, tipic pentru
pătura socială din care face parte, aceea a ţărănimii legată vital de pământul care îi asigură existenţa
şi respectul colectivităţii, realizat prin formula artistică a basoreliefului.
(caracterizare ion)
 Portretul moral este construit din trăsături contradictorii şi complexe, care reiese indirect, din
comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământările pătimaşe ale protagonistului
care-i determină destinul.
Patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi era drag ca ochii din cap”. toată fiinţa
lui era mistuită de „dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”, deoarece „iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil […] de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”. Fiind dominat de
dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un temperament controlat de instincte
primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate
şi pricepere planul seducerii Anei.
Aşadar, setea de pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un
personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată către atingerea scopului de a
avea pământ: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l”.
Lăcomia de pământ şi dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui
Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: „Inima i tremura de bucurie că şi-a
mărit averea" (începutul obsesiei). Faptul că ţăranul il cheamă la judecată şi că numai jalba scrisă de
dascălul Herdelea îl scapă de închisoare nu-l sperie.
De la Simion Lungu luase câteva brazde de pământ, dar el îşi doreşte mai mult. De aceea
vede în căsătoria cu Ana soluția. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu Poți să-l sileşti?" este luată de
lon ca un sfat pentru mijlocul prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria şi să-i dea
pământul: dragostea Anei.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când
fata ajunsese deja de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi aduce şi pământul, fără a face o
foaie de zestre. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean. După nuntă, începe coşmarul Anei,
bătută şi alungată de cei doi bărbați. Prin intervenția preotului Belciug, Vasile îi dă toate pământurile
lui Ion, la notar.
Toată încordarea lui de până acum, ambiţia şi hotărârea de a obține pământul se domolesc.
Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de indiferență. Sinuciderea ei nu-i trezeşte vreun licăr de
conştiinţă şi nici moartea copilului. Viața lor nu reprezenta decât o garanţie a proprietății asupra
pământurilor lui Vasile Baciu (cinism).
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei nevoi
lăuntrice: patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui
George. Are revelația adevăratei fericiri: iubirea, pe care o vrea cu orice pret. Viclenia ii dictează
modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate astfel veni oricând.
Avertismentul Savistei, personaj-simbol al tradiției incluzând norma morală, aduce deznodământul
implacabil. George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea lui, după Florica.
Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele satului, aflat
sub semnul fatalității, lon este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său.
(incheiere caracterizare)
Ana, personaj secundar, reprezintă destinul femeii din mediul rural, sortită de către tatăl său
unui flăcău cu aceeaşi situaţie materială ca şi a ei, George Bulbuc, care era bogat, avea pământuri şi
ar fi putut trăi fericiţi, el neaşteptând zestrea fetei. Dar, ea face greşeala de a nesocoti rânduiala
tatălui, îndrăgostindu-se de Ion, un om sărac, ce avea un singur interes: să obţină pământ.

10. Monografia satului ardelenesc

Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspec- te monografice ale satului românesc
tradițional: tradiții legate de marile momente din viața omului (nunta, botezul, înmormântarea),
obiceiuri de Crăciun, relații de familie, relații socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului,
cârciuma, instituțiile (biserica, şcoala), autoritățile. Comunitatea se conduce după legile statului
austro-ungar, dar şi după legi nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere şi cu acordul părinților,
iar fetele trebuie să-şi apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul
Anei, alungată şi disprețuită de toți.
 11. Stil, limbaj

Sobrietatea stilului anticalofil , lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că

„strălucirile artistice , cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al
mişcării de viaţă, […] e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact”.
George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului
ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate”. Tudor Vianu observă utilizarea registrelor lexicale
diverse în limbajul personajelor, în funcţie de condiţia lor socială: „variaţiile de vocabular în trecerea
de la mediul rural la acela orăşenesc sau la acela intelectual”. Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu
se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului,
precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării înscriindu-se în modernism.

12. Încheiere comentariu

Prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari
dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor
monumentale. Punând piatra de temelie a romanului românesc modern, scriitorul s-a afirmat ca un
creator de primă însemnătate, iar operele sale şi-au asigurat în patrimoniul artei un loc privilegiat,
alături de înfăptuirile de o rezistenţă verificată ale literaturii universale.

13. Încheiere caracterizare

Ion este un personaj romanesc memorabil şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă: pământul- stihie şi legile
nescrise ale satului tradițional.