ION

LIVIU REBREANU
-relația dintre 2 personaje: ION-ANA-

,,Ion” - primul roman publicat de Liviu Rebreanu, în 1920, este un roman realist, de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen
Lovinescu ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, înfăţişează universul rural
în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare ,,Zestrea” şi ,,Ruşinea”, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viață ale
autorului: gestul ţăranului care a sărutat pământul, discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului şi bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din pricina unui ţăran sărac.
,,Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini realiste asupra vieţii. Este un
roman de tip obiectiv, cu narator obiectiv, detaşat, impersonal, omniscient, care ştie mai mult
decât personajele sale, omniprezent, care dirijează evoluţia lor, ca un regizor, naraţiunea fiind la
persoana a III-a. Vizuinea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială, perspectiva
narativă obiectivă, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care trăiesc, personaje tipice,
tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este condiția țăranului român confruntat cu problematica pământului,
în condiţiile social-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.
Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele actelor sale.
Tema centrală este dublată de tema iubirii şi tema destinului.
Caracterul monografic al romanului surprinde diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
şi tradiţii (naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relaţii social-economice,
relaţii de familie, instituţiile ( biserica, şcoala), autorităţile, iar indicii spațio-temporali conferă
romanului veridicitate: Pripas, Armadia, duminică.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul detaşat, omniscient şi omniprezent
relatează întâmplările la persoana a III-a.
Romanul este un ”corp sferoid”, simetria incipitului cu finalul realizându-se prin
descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, locul acţiunii romanului.
Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului îl
introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul sec. al XX-lea. Descrierea caselor lui
Herdelea şi Glanetaşu ilustrează condiţia lor socială. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu
un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului.
Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin
dragostea lui pentru pământ.
Cele două părţi ale romanului sunt două metafore ce evidenţiază simetria compoziţiei şi
denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole ( număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Început” şi un ,,Sfârşit” .
Prin tehnica planurilor narative paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a
intelectualităţii săteşti, iar prin tehnica contrapunctului sunt înfăţişate momente şi conflicte
esenţiale: nunta ţărănească, a Anei cu Ion, corespunde cu nunta Laurei cu George Pintea,
reprezentanţi ai intelectualităţii; conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflctului
dintre intelectualii satului.
În privința relațiilor dintre personajele romanului, acestea sunt numeroase, dar una dintre
cele mai interesante este cea dintre Ion, personajul principal al romanului și Ana, deoarece este o
relație aparte, complexă prin numeroasele asemănări și deosebiri dintre personaje. Evoluția
relației dintre aceste două personaje este evidențiată de scriitor printr-o serie de elemente ale
textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictelor și evidențierea relațiilor lor cu
celelalte personaje ale romanului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare sau de
tehnică narativă.
Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia tăranului sărac nemulţumit de
propria condiţie socială, pe care vrea să şi-o îmbunătăţească. În societatea rurală a satului Pripas,
unde condiţia socială a individului este dată de numărul de pogoane de pământ deţinute, Ion se
simte marginalizat social. Şi asta datorită faptului că destinul i-a hărăzit să trăiască într-o familie
în care tatăl a risipit zestrea soţiei. Destinul prestabilit al protagonistului este surpins încă de la
scena horei, printr-o secvență de perspectivă finalistă, când naratorul îl surpinde pe Alexandru
Glanetașul „abandonat ca un câine la uşa bucătăriei, sfiindu-se să se amestece în vorbă printre
bocotanii satului”. La polul opus al statutului social se situează Ana, fiica „bocotanului” Vasile
Baciu. Femeia devine o ţintă pentru Ion care profită de nevoia ei de tandreţe şi de afecţiune
pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. Cele două personaje par să reitereze
destinul părinţilor lor a căror căsătoriei are la bază acelaşi motiv al flăcăului sărac şi al fetei
bogate. Tatăl lui Ion s-a căsătorit cu Zenobia, o fată cu zestre, pe care ulterior a risipit-o. Tatăl
Anei, Vasile Baciu, şi-a luat o soţie bogată, a păstrat averea, dar şi-a pierdut nevasta. Aşadar, în
acest roman care propune o viziune tradiţională, datele biografice ale celor două personaje au
rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atât Ion, cât şi Ana vor încerca să forţeze
limitele destinului, astfel, sfârşind tragic. Din punct de vedere psihologic, atât Ion, cât şi Ana
reprezintă caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion acţionează obsesiv în dorinta lui de a avea cât
mai mult pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv afecţiunea lui Ion. Relaţia dintre cele două
personaje este una specifică între manipulator şi manipulat. Ion conştientizează nevoia fetei de
afecţiune şi recurge la manipulare pentru a-şi atinge scopul, acela de a intra în posesia
pământurilor lui Vasile Baciu. Orbită de dorinţa de afecţiune şi de protecţie, Ana se lasă
antrenată în jocul malefic a lui Ion. Din punct de vedere moral, existenţa celor două personaje
este lipsa sferei eticii. Ion este total imoral, pentru că recurge la gesturi necinstite pentru a-și
atinge scopul: o lasă însărcinată pe Ana, făcând-o de rușinea satului, împingând-o în cele din
urmă la spânzurătoare. Ana, la rândul ei, poate fi imorală având în vedere faptul că a acceptat să
fie părtașă la actul erotic înainte de căsătorie. Cu toate acestea, cele două personaje pot fi
absolvite parţial de vină, dar avem în vedere că au acţionat influenţaţi din exterior. Ion, la
început, pune în aplicare planul de seducere pentru fata „bocotanului” la vorbele aruncate de Titu
Herdelea „Vasile Baciu nu vrea s-o dea de voie, trebuie să-l obligi să o facă”.
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei, prezentată încă
din expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana. Apoi
cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorbă singuri, feriţi de ochii lumii. Prin stilul indirect
liber, naratorul omniscient pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-şi
îndreaptă privirea spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele care se mişcă lent, dezvelindu-i
gingiile trandafirii, cu nişte dinţi albi ca laptele şi cu strunguliţa la mijloc. Faptul că privirea Anei
nu este înregistrată de protagonist sugerează faptul că acesta nu are niciun interes să cunoască
sufletul femeii. În schimb îi apare în minte imaginea Floricăi „cu ochii albăstrii ca cerul de
primăvară”. Această secvenţă narativă reliefează relaţia dintre cele două personaje, faptul că Ion
nu o iubeşte pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o alungă de acasă.
O altă scenă semnificativă este momentul sorsirii tinerei în casa lui Ion. Ajunsă la
locuinţa Glanetasului, femeia este întâmpinată de indiferența lui Ion care continuă să mănânce,
tăindu-şi tacticos bucăţile de mâncare. Îşi şterge apoi briceagul de pantaloni, ridicându-şi privirea
spre pântecele Anei, moment în care afişează un zâmbet de satisfacţie. Este conştient că-n
pântecele Anei se află garantul pentru pământurile lui Vasile Baciu. O trimite apoi pe Ana după
tatăl său pentru a discuta condiţiile de nuntă.
 Conflictul central este lupta pentru pământ din satul tradiţional, în care averea aduce
respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, dar
muncitor, nu-şi acceptă condiţia şi este pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei.
Conflictul exterior este dublat de conflictul interior, între .glasul pământului” şi ,,glasul iubirii”.
Conflictele secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau
între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământul-stihie este
provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l poate stăpâni.
Relaţia dintre ţăran şi pământ este înfăţişată în trei ipostaze simbolice: pentru copil, pământul-
mamă ( ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca
o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică (,,Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze
huma, s-o crâmpoţească în sărutări”), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă, pământul-
stihie, care spulberă dorinţele şi iluziile efemere prin moarte.
Perspectiva narativă obiectivă, cu o vizune „dindărăt” îi aparţine unui narator
omniscient, omniprezent şi extradiegetic. Acest narator nu idealizează personajele, nu intervine
în existenţa lor, lăsându-le să evolueze spre deznodământ, după năzuinţe şi slăbiciuni.
Omniscienta naratorială se evidenţiază în scenele de perspectivă finalistă. De exemplu, imaginea
drumului din incipit prefigurează traseul existenţial al protagonsitului, la fel cum imaginea
mâinilor sale „pline cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” avertizează asupra sfârşitului său
tragic. De asemenea, imaginea cârciumarului spânzurat averizează sfârşitul tragic al Anei.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proza
realistă: directe şi indirecte. În capitolul al doilea naratorul oferă informaţii biografice
semnificative pentru evoluţia ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al
învăţătorului Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-şi continue şcoala pe motiv că „pământul îi era
mai drag ca ochii din cap”. Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, nevoită fiind să
trăiască lângă un tată sever şi alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a
înţelege comportamentul obsesiv al celor două personaje: Ion îşi doreşte pământ, iar Ana,
afecţiune. Gesturile, faptele, gândurile sau relaţia dintre personaje se constitue în adevărate
mijloace indirecte de carcaterizare. Pe lângă mijloacele consacrate de caracterizare autorul
foloseşte şi modalităţi moderne: monologul interior şi stilul indirect liber.
Prin cele două personaje, Ion şi Ana, Liviu Rebreanu şi-a exprimat viziunea privind
relaţia omului în raport cu destinul. Cele două personaje au încercat să atingă fericirea, să se
opună destinului şi, de aceea, au sfârşit tragic. Prin Ion şi Ana, personajele purtătoare de
semnificaţie al mesajului transmis prin discursul narativ, scriitorul transilvănean şi-a exprimat
viziunea asupra unei existenţe tragice, resimțindu-se influențe ale naturalismului.