,,ION”

(tema și viziunea despre lume)

de Liviu Rebreanu

Publicat în anul 1920, opera literară ,,Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu,
o capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist, fără idealizarea din proza
sămănătoristă.
Este un roman realist de tip obiectiv, aparținând prozei interbelice. De asemenea, este un
roman social, cu tematică rurală. Potrivit tipologiei realizate de Nicolae Manolescu în
lucrarea ,,Arca lui Noe”, este un roman doric.
Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, conflictul
complex, prezența unor personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,,Ion” aparține speciei literare roman.
Este roman de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului
omniscient și omniprezent. Se observă impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana
a III-a, atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului ardelean
de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține
pământ și consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigația
narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața
omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate de diferențele economice
(stratificarea socială) sau culturale (universul țăranilor, universul intelectualității rurale), relații
de familie. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii. În plan simbolic,
destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros (iubirea) și Thanatos (pământul,
moartea).
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din
satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat cu ajutorul verbelor, drumul are semnificația
simbolică a destinului unor oameni și este învestit cu funcție metatextuală.
Descrierea inițială a drumului, supusă convenției veridicității prin detaliile toponimice,
introduce cititorul în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu aspecte
topografice, etnografice, sociale. Descrierea caselor ilustrează prin aspect și așezare, condiția
socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje în desfășurarea narativă. Crucea strâmbă
de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolică a
drumului prin metafora șoselei - viață.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea
inițială are, pe lângă rolul obișnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, funcție
simbolică și de anticipare. Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității
prin absența mărcilor subiectivității. Alături de funcția esențială de reprezentare, în roman apare
și funcția epică de interpretare. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.
Romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției
interioare a personajului principal: ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”. Titlurile celor 13
capitole sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Început” și un ,,Sfârșit”.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță, iar succesiunea secvențelor
narative este redată prin respectarea cronologiei faptelor. Viața personajelor se desfășoară după
legile interne ale lumii lor și evoluează paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna
Herdelea, la horă, dar interacțiunea se produce în sensul determinării destinului unui personaj din
celălalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Drama lui Ion și a altor personaje din
planul țărănimii este dictată de o vorbă aruncată inconștient de Titu Herdelea: ,,Dacă nu vrea să
ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești!”, după cum drama învățătorului Herdelea este
declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a scris plângerea care îl scăpase de închisoare în urma
conflictului cu Simion Lungu.
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. Acțiunea
romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expozițiune sunt prezentate principalele personaje, timpul
și spațiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist. În centrul adunării este grupul
jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică memorabilă, prin
portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile pitorești
ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare de energii.
Așezarea privitorilor reflectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților respectă
stratificarea economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii
mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu
lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetașu.
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele și bătrânele, mai retrase, vorbesc
despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga
satului, piaza rea, aducătoare a veștilor rele în sat, înfățișată într-un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin să privească
fără a se amesteca în joc. Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura
coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De
aceea, în joc sunt numai flăcăi și fete. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși
o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl
Anei, de la cârciumă la horă, și confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numește ,,hoț” și ,,tâlhar”
pentru că ,,sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie
intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința de
răzbunare a flăcăului, care, la rândul său, îl va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o pe
Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
La sfârșitul horei, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparență pentru plata
lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion, care îl
răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George și este
construită simetric cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu
sapa.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde
posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion
este drama țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior,
social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, între glasul
pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație limită,
pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și despre conflicte
secundare, între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de pământ sau între Ion și George Bulbuc,
mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
 Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi și despre conflictul tragic dintre om și o forță
mai presus de calitățile individului: pământul – stihie. În fond, destinul personajului principal nu
este marcat numai de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi domină, cât mai ales în relație
cu pământul. Dorința obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac
monumental, dar se încheie omenește, prin întoarcerea în această matrice universală.
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui ,,bocotan”, o
seduce și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte pentru
pământul – zestre, simțindu-se înșelat, încep bătăile și drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul
Belciug mediază conflictul dintre cei doi țărani, în care biata Ana nu este decât o victimă tragică.
Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiința vinovăției, pentru că în Ana, iar apoi
în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra pământurilor. Nici moartea
copilului nu-l oprește din drumurile lui după Florica, măritată între timp cu George. Astfel că
deznodământul este previzibil, iar George care-l lovește nu este decât un instrument al destinului.
George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion îi revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie: soție, un băiat, poetul visător Titu și două fete de
măritat, dar fără zestre: Laura și Ghighi. În plus, casa și-o zidise pe lotul bisericii, cu învoirea
preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor față de faptele lui
Ion, învățătorul se simte amenințat. Mărturisirea lui Ion că învățătorul i-a scris plângerea,
determină conflictul celui din urmă cu autoritățile austro-ungare și problemele sale de conștiință
națională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total
comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar romanul
se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfințirea bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradițional: tradiții legate de marile momente din viața omului, obiceiuri de Crăciun,
relații de familie, relații socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura satului, cârciuma,
instituțiile, autoritățile. Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar și după legi
nescrise. Căsătoriile se fac în funcție de avere și cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-și
apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și
disprețuită de toți.
Caracterul epopeic și de frescă al romanului este dat și de numărul mare de personaje.
Ion este personajul principal, un personaj monumental, realizat prin tehnica
basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj a cărui existență este guvernată de
verbele ,,a râvni” și ,,a poseda”. Exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, el este o
individualitate prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria
sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Alexandru Pop al Glanetașului
dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte
de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Inițial dotat cu o serie de calități, în goana sa
pătimașă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției
moralizatoare a scriitorului ardelean.
Cele două femei, conturate antitetic și complementar, Ana și Florica, reprezintă cele două
obsesii ale personajului principal: averea și iubirea. În goana lui de a le obține, se confruntă, în
plan individual – concret cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general – simbolic, cu
pământul-stihie, respectiv, cu întreaga comunitate – ca instanță morală. De aceea, conflictul
social este dublat de conflictul tragic.
 Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în momente de tensiune,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile dintre ele. Fiind omniscient și
omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia personajelor. Narațiunea la persoana
a III-a și obiectivitatea naratorului se realizează într-un stil neutru, impersonal.
,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, deoarece are ca trăsături:
specificul relației narator – personaj, obiectivitatea naratorului omniscient care întreține iluzia
realității, utilizarea narațiunii la persoana a III-a, cu focalizare zero, atitudinea detașată în
descriere, verosimilul întâmplărilor.
Stilul lui Rebreanu este anticalofil, redând veridic faptele, fără niciun fel de înfrumusețare
sau ornament.
 ,,ION”
(construcția personajului principal )
de Liviu Rebreanu

Ion Pop al Glanetașului, personajul principal și eponim din romanul ,,Ion” al lui Liviu
Rebreanu, este unul de referință în literatura română, concentrând tragica istorie a țăranului
ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Ion este un personaj modern și rotund prin
complexitatea trăirilor, prin forța conflictului interior ce se manifestă pătimaș și prin analiza
psihologică de introspectare a caracterului. De altfel, structura epică a romanului organizată în
două părți: ,,Glasul pământului” și ,,Glasul iubirii”, reflectă patimile conflictuale: pământul și
iubirea.
Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a țărănimii legate de pământul
care-i asigură existența și respectul colectivității, realizat prin formula artistică a basoreliefului.
Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracterială,
prin folosirea metodelor neobișnuite de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin
patimile devoratoare și prin sfârșitul tragic și previzibil totodată.
Încă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv și omniscient îl
evidențiază dintre jucători pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetașu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o
privire stranie. Comportamentul flăcăului, gesturile și privirile ce se voiau drăgăstoase reflectă în
mod indirect ipocrizia personajului, care, deși o iubea pe Florica, nu renunță la cucerirea Anei,
pentru că aceasta este bogată.
Conflictul interior, care va marca destinul flăcăului, este vizibil încă de la începutul
romanului. Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este ,,iute și harnic ca mă-sa”,
chipeș, voinic, dar sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el și ,,bocotanii”
satului ca Vasile Baciu. Când acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i ,,fleandură,
sărăntoc, hoț și tâlhar”, Ion se simte biciuit, nu suportă jignirea și reacționează violent. Orgolios
peste măsură, el suferă cumplit atunci când preotul Belciug îl dojenește în biserică, mai ales că
tot satul este martor la această umilință.
De la început, Ion este sfâșiat de două forțe interioare, glasul pământului și glasul iubirii,
căzând victimă previzibilă acestor două patimi. Fiind dominat de dorința de a fi respectat în sat,
stăpânit de o voință uriașă, un comportament controlat de instincte primare, hotărât și
perseverent în atingerea scopului, dar și viclean, Ion își urzește meticulos planul seducerii Anei.
Așadar, setea de pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, transformându-l într-un
personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată către atingerea scopului de a
avea pământ.
După ce planul îi reușește, Ion intră în posesia averii lui Vasile Baciu și, într-un gest de
adorare, sărută pământul. Această atitudine este o nouă ipostază a lui Ion, care se simte ,,mândru
și mulțumit ca orice învingător” și se vede ,,mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit
în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”, după cum notează naratorul omniscient.
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului
realist, protagonistul considerând că dacă ar fi avut pământ, Vasile Baciu n-ar mai fi îndrăznit
să-l jignească în fața celorlalți și nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit în biserică. Pământul
semnifică pentru flăcăul ambițios demnitate și, totodată, obiect al muncii asupra căruia își
exercită energia, vigoarea, hărnicia și priceperea.
George Călinescu e de părere că Ion ,,nu e inteligent și, prin urmare, nici ambițios”, ci
este mânat în realizarea scopului de cea mai banală dorință, ca a oricărui țăran, aceea de a câștiga
pământul sub formă de zestre, pe care s-o capete prin căsătoria cu Ana. Criticul consideră că
protagonistul este o ,,brută vicleană”, deoarece ideea de a o seduce pe fata lui Baciu i-a aparținut
lui Titu Herdelea, el însușindu-și acest plan fără nicio reticență pe care îl aplică cu satisfacție.
După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distantă, cinică, refuză
să-i mai vorbească ori să o mai vadă și-i spune, disprețuitor, să-l trimită pe tatăl ei pentru a
discuta. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este mândru și sfidător, conștient că
deține controlul absolut asupra situației și că-l poate sili să-i dea pământul la care râvnise. Când a
luat-o pe Ana, el s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, soția devenind o povară jalnică și
incomodă. Capitolul ,,Nunta” îl surprinde pe protagonist între cele două glasuri, devenite voci
interioare. Monologul interior evidențiază conflictul sufletesc dintre cele două patimi de care este
mistuit flăcăul.
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violență, la prefăcătorie și încântare, ceea ce-l motivează
ca personaj modern. Însușindu-și pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supraviețuiască,
sfârșitul lui previzibil fiind motivat moral și estetic de naratorul obiectiv și omniscient.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea
pătimașă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. După ce Ana s-a spânzurat,
Ion simțindu-se liber este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea lui pentru Florica. Prietenia cu
George constituie o altă strategie a protagonistului pentru a se afla cât mai des în preajma fetei.
Din clipa în care Savista i-a deschis ochii, George înțelege de ce Ion vine mereu pe la el și
plănuiește să revină acasă pe neașteptate, ca să se convingă de corectitudinea bănuielii. Așadar,
Rebreanu propune pentru sfârșitul pătimașului Ion o crimă pasională, înfăptuită cu o unealtă
simbolică pentru munca pământului: sapa.
Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, întrucât el se face vinovat de
dezintegrare morală, fiind răspunzător de viața Anei și a copilului lor, tulburând echilibrul unui
cămin și liniștea unei întregi colectivități. După dramele consumate, viața satului își reia cursul
normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfințirii noii biserici, la care este adunat tot satul,
iar drumul spre Pripas sugerează faptul că totul reintră în firescul vieții.
Personajul realist, Ion Pop al Glanetașului, a fost preluat de Liviu Rebreanu din realitatea
satului transilvănean aflat sub ocupație austro-ungară, inspirându-l o scenă văzută de scriitor pe
colinele satului Prislop, unde a observat ,,un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare”, care s-a
aplecat, deodată ,,și-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit și mi s-a
întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudățenie.”
Un alt eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu
Rebreanu a avut-o cu un tânăr țăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetașului,
care nu avea pământ și pronunța acest cuvânt cu ,,atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parc-ar
fi fost vorba despre o ființă vie și adorată.”
Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat în mod obiectiv, rece,
deoarece romancierul deține secretul construirii de oameni vii, într-un stil anticalofil, fără
podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezența regionalismelor ardelenești asigură un echilibru
stilistic, personajele având un limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparține fiecare.
Cuvintele și expresiile populare sunt proprii lui Ion Pop al Glanetașului, contribuind la
desăvârșirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.
,,Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă
mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume”, mărturisea Liviu Rebreanu în ,,Jurnal”.
 ,,ION”
(relația dintre două personaje )
de Liviu Rebreanu

Apărut în anul 1920, romanul ,,Ion” marchează un moment important în literatura

română, reprezentând intrarea în modernitate. Mijloacele de construcție a personajelor sunt
dublate de o viziune crudă asupra lumii, în care nu există învingători, ci doar învinși. În acest
sens, cuplul Ion-Ana este reprezentativ: Ion e învins în ambiții, iar Ana în speranțe. Evoluția
celor două personaje subliniază viziunea despre lume existentă în roman, aceea că individul nu e
capabil să își schimbe soarta și că, dacă există totuși ambiții în acest sens, ele sunt sufocate.
Destinul tragic al celor două personaje e anticipat de indicii temporali și spațiali: drumul
din incipit este atât primul personaj al operei și o metaforă pentru accesul în lumea ficțională, cât
și o sugestie a destinului oamenilor: vesel, dinamic, suportând capriciile unui relief sinuos,
drumul se aseamănă cu tinerii de la horă, care se află în căutarea unui drum, cel al perechii. De
asemenea, indicii temporali conturează o temporalitate arhaică, ale cărui ritmuri ciclice
sugerează banalitatea luptelor și a ambițiilor personale.
La fel ca părinții lor, Ion și Ana se află la polii opuși ai ierarhiei sociale: ea e bogată, are
pământuri, iar el e sărac. Statutul social diferit al celor doi constituie și centul de greutate al
romanului. Ion dorește să urce în ierarhia socială, iar Ana vrea să fie iubită de Ion.
Pe de altă parte, instinctul de proprietate este în antiteză cu cel erotic. Ion, cel care iubește
pământul mai mult decât orice, iubește, în același timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici se
conturează și drama personajului, care nu poate alege, ci doar se supune destinului, urmându-și
ambițiile. Astfel, Ion se înscrie în tipologia țăranului obsedat de pământ, însă e individualizat de
conflictul interior dintre avere și iubire, în vreme ce la polul opus se află Ana, personaj ce
ilustrează tipologia victimei: îndrăgostită de Ion și traumatizată de un tată exigent, lipsită de
afecțiunea maternă, Ana i se oferă lui Ion căutând la el afecțiunea de care a fost lipsită. Naivă și
supusă autorităților masculine, ea nu poate fi decât victimă într-o lume condusă după legi
patriarhale.
Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, în opoziție: Ana e cea manipulată,
iar Ion este manipulatorul. Găsind modalitatea de a-l convinge pe Vasile Baciu să îi dea fata de
soție, Ion urmează un plan de seducere a Anei, în urma căruia fata rămâne însărcinată. După ce
Vasile află cine e tatăl copilului, Ana devine victima. Incapabilă de a acționa în vreun fel, femeia
e un mesager inutil între cei doi bărbați, în războiul orgoliilor lor. Ea devine absurdă în speranța
că protagonistul o poate iubi.
Paralel cu evoluția conflictului dintre Ion și Vasile Baciu, Ana devine din ce în ce mai
fascinată de moarte, pentru ca în final să se spânzure, când Savista îi spune despre legătura dintre
Ion și Florica. Abia acum Ana realizează că toate sacrificiile ei au fost inutile și că nici măcar
copilul nu îl poate determina pe Ion să o iubească. În schimb, Ion este consecvent în urmărirea
planului său. Obsesiv în setea lui de pământ, el nu poate simula afecțiunea pentru Ana. Irațional
în sinceritatea sa și în lipsa de autocontrol, el caută apoi să refacă relațiile cu Florica, femeia pe
care o iubește.
În ceea ce privește statutul moral al personajelor, acestea sunt vinovate de încălcarea
legilor nescrise, conform cărora destinul nu poate fi schimbat, individul nu își poate schimba
condiția. Ion este vinovat de seducerea Anei, iar protagonista se află în culpă, deoarece consimte
la împlinirea actului erotic înainte de nuntă.
Relațiile dintre cei doi sunt vizibile încă din primele secvențe ale romanului, când Ion
pleacă de la horă pentru a o căuta pe Ana, fiindu-i astfel anticipate intențiile, deși, din ochi, vrea
să observe unde se află Florica. O altă scenă semnificativă este cea în care, după ce Vasile Baciu
află că Ion este tatăl copilului, își trimite fata acasă la Glanetașu. Ana ajunge la casa lui Ion fără
să știe cum, iar indiferența cu care o primește acesta, o blochează: bărbatul mănâncă, tăindu-și cu
atenție feliile și ștergându-și meticulos briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită
dina fața lui. Apoi îi cântărește burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi precizează să își
trimită tatăl, pentru că situația nu poate fi rezolvată de ea.
Răceala personajului eponim, indiferența și detașarea prin care o privește pe Ana conferă
scenei realism, iar destinul femeii este previzibil: ea e o victimă într-un război al bărbaților, o
marionetă care ajunge incontrolabil și inconștient de la o casă la alta, pe care nimeni nu o
privește, ci doar o folosește într-un joc crud.
În concluzie, cuplul Ion-Ana, din romanul ,,Ion” de Liviu Rebreanu, se distinge prin
maniera realistă în care e tratată relația celor doi, prin raporturile de manipulator și manipulată,
prin sinceritatea instinctuală care îi împiedică pe cei doi să comunice și prin statutul de victime
pe care ambii îl au în fața unui destin implacabil, mai ales cu cei care încearcă să își schimbe
soarta.