ROMANUL REALIST - ION de LIVIU REBREANU

,,Ion” - primul roman publicat de Liviu Rebreanu, în 1920, este un roman realist, de tip
obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen
Lovinescu ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul înfăţişează
universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul romanului se află
în nuvelele anterioare (,,Zestrea” şi ,,Ruşinea”), iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de
viață ale autorului: gestul ţăranului care a sărutat pământul, discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului şi
bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din pricina unui ţăran sărac.

Încadrarea romanului într-o tipologie, într-un curent cultural, într-o orientare

tematică

Opera literară ,,Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini realiste asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv, cu narator obiectiv, detaşat, impersonal, omniscient, care
ştie mai mult decât personajele sale, omniprezent, care dirijează evoluţia lor, ca un regizor,
naraţiunea fiind la persoana a III-a. Vizuinea realist-obiectivă se realizează prin : tematica
socială, perspectiva narativă obiectivă, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care
trăiesc, personaje tipice, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.

Tema romanului este problematica pământului, în condiţiile social-economice ale

satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac
pentru a obţine pământ şi consecinţele acțiunilor sale. Tema centrală este dublată de tema iubirii
şi tema destinului.

Caracterul monografic al romanului surprinde diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri
şi tradiţii (naşterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relaţii social-economice,
relaţii de familie, instituţiile ( biserica, şcoala), autorităţile.

Prezentarea a patru unităţi de structură şi de compoziţie

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul detaşat, omniscient şi omniprezent relatează
întâmplările la persoana a III-a. Concepţia autorului dspre roman, înţeles ca un ,,corp sferoid”, se
reflectă în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin
descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, locul acţiunii romanului.
Personificat, drumul are semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului îl introduce pe
cititor în viaţa satului ardelean de la începutul sec. al XX-lea. Descrierea caselor lui Herdelea şi
Glanetaşu ilustrează condiţia lor socială. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de
tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului.

Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea
lui pentru pământ. Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi
denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”.
Titlurile celor 13 capitole ( număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având
un ,,Început” şi un ,,Sfârşit”
( ,,Zvârcolirea”, ,,Iubirea”, ,,Noaptea”, ,,Ruşinea”, ,,Nunta”, ,,Vasile”, ,,Copilul”, ,,Sărutarea”, ,,
Ştreangul”, ..Blestemul”, ,,George” ).

Prin tehnica planurilor narative paralele este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii săteşti,
iar prin tehnica contrapunctului sunt înfăţişate momente şi conflicte esenţiale: nunta ţărănească, a
Anei cu Ion, corespunde cu nunta Laurei cu George Pintea, reprezentanţi ai intelectualităţii;
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu corespunde conflctului dintre intelectualii satului.

Planul ţărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectulităţii satului, pe cei doi ,,stâlpi”
ai comunităţii: învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc de
la început în scena horei, numită de N. Manolescu ,,o horă a soartei”.

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea (expoziţiunea). Descrierea jocului tradiţional,
someşana, este o pagină etnografică memorabilă, prin înfăţişarea portului popular, a dansului
tinerilor şi a cântecului lăutarilor. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Fruntaşii satului
discută separat de ţăranii aşezaţi pe prispă.În satul tradiţional, lipsa pământului este echivalentă
cu lipsa demnităţii, redată prin atitudinea lui Alexandru Glanetaşu:,, pe de lături, ca un câine la
uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-
se totuşi să se vâre între bogătaşi.” Fetele rămase nepoftite privesc hora, iar femeile căsătorite
vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea
vin să privească ,,petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc. Hotărârea lui Ion de a o lua pe
Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului.
Venirea lui Vasile Baciu de la cârciumă şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte ,,hoţ”
şi ,,tâlhar” pentru că ,,sărăntocul” vrea să-i ia fata promisă lui George Bulbuc, un ţăran bogat,
constituie intriga romanului. Bătaia de la cârciumă se încheie cu victoria lui Ion asupra lui
George.

Desfăşurarea acţiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere.Dorind să

obţină repede pământul, Ion o seduce pe Ana şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria.
Dar la nuntă, nu cere acte pentru pământul ce urmează să-l primească ca zestre, se simte înşelat,
îşi bate soţia, femeia fiind alungată, când de soţ, când de tată. Preotul Belciug mediază conflictul
dintre cei doi ţărani, Ana fiind doar ,,o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu trezeşte în Ion
niciun sentiment de vinovăţie, femeia şi copilul fiind doar garanţia proprietăţii asupra
pământurilor.Nici moartea copilului nu-l opreşte s-o caute pe Florica, care se măritase între timp
cu George Bulbuc. Deznodământul tragic este, astfel, previzibil, sapa cu care este omorât fiind
un instrument al destinului, dar şi obiectul muncii pământului după care tânjise atât de mult.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător se dă pentru a obţine autoritatea în faţa
sătenilor. Herdelea are familie grea: soţie, un fiu –Titu ( poetul visător), două fiice de măritat fără
zestre, Laura şi Ghighi. Casa lui este însă construită pe pământul bisericii, cu învoirea preotului.
Învăţătorul îl ajută pe Ion la proces, redactându-i o jalbă, pe care o scrie fata cea mare, Laura.
Preotul simte că învăţătorul îi ştirbeşte autoritatea în faţa sătenilor şi relaţiile lor se degradează,
ajungând până la ameninţarea cu izgonirea din casa construită pe pământul bisericii. Pentru a
scăpa, Herdelea acceptă inutil compromisul cu autorităţile austro-ungare, votându-l pe candidatul
maghiar la alegeri, ceea ce îi provoacă probleme de conştiinţă naţională.

Preotul Belciug este un caracter puternic. Rămas văduv de tânăr, se dedică total comunităţii.
Visul său este de a construi o biserică nouă în sat, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită
de hramul noii biserici, deoarece după moartea lui Ion, pământurile toate intră în posesia
bisericii.

Conflictul central este lupta pentru pământ din satul tradiţional, în care averea aduce
respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac. Mândru şi orgolios, dar
muncitor, nu-şi acceptă condiţia şi este pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea
Anei.Conflictul exterior este dublat de conflictul interior, între .glasul pământului” şi ,,glasul
iubirii”.Conflictele secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau
între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământul-stihie este
provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru pământ şi de iluzia că-l poate stăpâni.

Ion este personajul principal şi eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a

contrapunctului. Ion este un personaj monumental, complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie
şi naivitate, gingăşie şi btutalitate, insistenţă şi cinism. Goana după avere îl dezumanizează
treptat, iar moartea sa reflectă intenţia moralizatoare a naratorului. Cele două femei, Ana şi
Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul şi iubirea, astfel
conflictul social este dublat de conflictul tragic. Prin caracterizare indirectă sunt dezvăluite
trăsăturile personajelor prin fapte, gesturi, limbaj.Naratorul omniscient şi omniprezent realizează
şi caracterizarea lor directă, prin portret sau biografie.

Stilul narativ este neutru, impersonal, fiind specific prozei realiste obiective; autorul respectă
autenticitatea limbajului regional.

Relaţia dintre ţăran şi pământ este înfăţişată în trei ipostaze simbolice: pentru copil,
pământul-mamă ( ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. De pe atunci pământul i-a fost
mai drag ca o mamă”), pentru bărbat, pământul-ibovnică (,,Îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări”), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă,
pământul-stihie, care spulberă dorinţele şi iluziile efemere prin moarte. Scena în care Ion sărută
pământul este sugestivă pentru patima lui şi anticipazează destinul eroului.

Concluzie. Apreciat la apariţie de criticul E. Lovinescu drept ,,cea mai puternică creaţie
obiectivă a literaturii române”, având în centrul romanului patima lui Ion ,,ca formă a
instinctului de posesiune” (N.Manolescu), ,,Ion” rămâne o capodoperă a literaturii române
realiste interbelice.