ION-Liviu Rebreanu

Roman realist, interbelic, obiectiv

Realismul este curentul literar iniţiat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care-şi
propune să reprezinte veridic realitatea înconjurătoare şi să zugrăvească umanitatea sub latura ei
morală, socială, politică, religioasă, materială şi sentimentală.
Marele romancier Liviu Rebreanu se dezice de copia fidelă a realismului, pătrunzând în
spaţii lăuntrice, acolo unde clocotesc patimi şi instincte devoratoare.
Romanul ,,Ion’’ este o naraţiune realist-obiectivă, de inspiraţie rurală, publicată în anul
1920 şi considerată ,, cea mai puternică creaţie epică obiectivă din literatura română’’. Intenţia
scriitorului a fost de a alcătui o trilogie pe tema pământului şi a problematicii ţăranului român,
cuprinzând romanele ,,Ion’’, ,,Răscoala’’şi o a treia scriere, care urma să complice problematica
pământului cu cea naţională în Basarabia, rămasă în stadiul de proiect.
Construcţie epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă, distribuită pe mai
multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje, romanul ,,Ion’’ marchează o
etapă decisivă în evoluţia literaturii române, începutul modernităţii.
Sursele inspiratorii ale romanului sunt numeroase, pornind de la mărturisirea
prozatorului care l-a cunoscut pe Ion Pop al Glanetaşului, un ţăran sărac, dar muncitor din satul
Prislop, care pronunţa cu sete cuvântul ,,pământ’’şi continuând cu povestea nefericită a
Rodovicăi, o fată de ţăran înstărit, bătută crunt de tatăl său pentru cutezanţa de a păcătui cu cel
mai sărac fecior din sat.
Titlul proiectează atenţia lectorului asupra protagonistului, care aparţine clasei ţăranilor
săraci, dar care se individualizează prin trăsături atipice, dorinţa de parvenire
prin orice mijloc şi de schimbare a statutului social.
Tema romanului o constituie patima pentru pământ a ţăranului dornic de a scăpa de
eticheta înjositoare de ,,câine la uşa bucătăriei celor bogaţi’’, care atrage de la sine şi consecinţe
tragice, dezumanizarea gradată, respectiv moartea.
Incipitul romanului este descriptiv, construit pe motivul drumului, un liant între realitate
şi ficţiune. Coordonatele geografice reale Cârlibaba, Someş, Cluj, Bistriţa, sunt simboluri ale
realităţii. Drumul care se desprinde din,, şoseaua cea mare şi fără de sfârşit’’introduce cititorul în
spaţiul ficţiunii. La început, drumul este ,,vesel, neted’’, înaintând în ritm alert spre satul Pripas,
pentru ca, în finalul operei, să devină,, monoton-monoton ca însuşi mersul vremii’’, obosit de
tumultul vieţii la care a asistat.
Construcţia circulară a romanului şi principiul simetriei incipit/final sunt asigurate de
imaginea drumului, de crucea strâmbă a lui Hristos ce-şi,, tremură jalnic trupul’’, de scena horei
duminicale, de conflictul puternic dintre Ion şi George al lui Bulbuc, sugerând faptul că eforturile
oamenilor se dovedesc a fi zadarnice, întrucât sfârşitul ajunge să se confunde cu începutul.
Acţiunea romanului este structurată în 13 capitole, fixând două planuri narative legate
prin înlănţuire şi alternanţă: planul epic central surprinde viaţa comunităţii rurale, o lume
stratificată în bocotani şi sărăntoci şi un plan secundar, al intelectualităţii din Ardeal,
reprezentată de familia învăţătorului Herdelea şi de preotul Belciug.
Cele două părţi ale romanului sunt intitulate sugestiv,, Glasul pământului’’ şi ,,Glasul
iubirii’’, constituind cele două voci interioare ale protagonistului care-i motivează acţiunile şi
comportamentul.
Scena horei duminicale, care se desfăşoară în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea,
angrenează întreaga colectivitate rurală. Bocotanii nu interferează cu sărăntocii, participă la
eveniment , dar nu în mod activ, păstrând distanţa. Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, dă târcoale
lumii înalte, dar nu îndrăzneşte să se apropie prea mult.Tinerii învârt hora, pe ritmurile de
someşeană. Ion o joacă pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, un ţăran înstărit al comunităţii, dar priveşte
cu foc la Florica, dragostea vieţii lui, o tânără săracă,dar râvnită de mulţi flăcăi ai satului. Din
mulţimea celor adunaţi la horă, se detaşază rivalii Ion şi George al lui Bulbuc. Disputa lor începe
pe fondul nemulţumirii că lăutarii ascultă de Ion, dar sunt plătiţi de George. Bătaia de la cârciumă
îl plasează pe Ion deasupra rivalului său, această scenă fiind construită simetric cu cea din final,
când George îl răpune pe Glanetaş, lovindu-l cu sapa de trei ori în cap.
Ion este obsedat de avuţie şi, fiind conştient de faptul că nu va reuşi să acceadă în
ierarhia socială pe căi cinstite, apelează la strategii viclene. O lasă însărcinată pe Ana, prigonită
permanent de tată pentru gestul comis, şi refuză să se căsătorească cu ea până când Vasile Baciu
nu-i trece pământurile pe numele său. Ana dă naştere unui copil, Petrişor, după care se sinucide,
simţindu-se neîmplinită, folosită de propriul soţ pentru interesele meschine.
Simţindu-se stăpân al tuturor pământurilor, Ion îngenunchează şi sărută pământul, un fior
rece ţintuindu-l locului. Această scenă are un corespondent real , conform mărturiei prozatorului,
care a asistat la o scenă asemănătoare într-o zi de duminică, când se afla la vânătoare de
porumbei. Un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare a îngenuncheat şi a sărutat pământul cu
patimă , mai presus decât o ibovnică.
Vocea iubirii revine în sufletul protagonistului, care nu poate accepta căsătoria Floricăi
cu George. El se simte ca şi cum cineva i-ar fi luat,, cea mai bună delniţă’’, de aceea îndeseşte
vizitele la Bulbuc. Oloaga satului, Savista, îl previne pe George de intenţiile adevărate ale lui Ion.
Moartea apare ca unică soluţie de ieşire din impasul în care ajunge destinul personajului.
Ion îşi găseşte sfârşitul răpus de George, sângele eroului întorcându-se în pământul care i-a fost
mai drag decât o mamă.
Figura centrală a romanului este Ion Pop al Glanetaşului, nume reprezentativ pentru o
întreagă comunitate socială. Sufletul acestuia este sfâşiat de două instincte devoratoare: iubirea
sinceră pentru Florica şi nevoia obsesivă de a avea cât mai mult pământ. Caracterizat în mod
direct de naratorul omniscient ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil’’ , Ion are o relaţie
puternică cu pământul, care nu mai este privit ca un simplu mijloc de subzistenţă, ci ca garant al
poziţiei sociale şi al demnităţii în comunitate. Eroul lui Rebreanu este surprins prin tehnica
oglinzilor paralele, adică în mod diferit de narator şi de celelalte personje actante.Este
caracterizat atât în mod direct de narator,, Era iute şi harnic, ca mă-sa.Unde punea el mâna, punea
şi Dumnezeu mila.’’, cât şi de doamna Herdelea care-l vede,, muncitor, harnic, săritor şi isteţ’’,
iar de Vasile Baciu,este catalogat drept,,sărăntoc,fleandură, hoţ, tâlhar’’. Scena morţii este
relevantă în autocaracterizare,, Mor ca un câine!’’, Ion conştientizând mult prea târziu că viaţa
omului este nepreţiută. Ion nu este doar victima societăţii în care trăieşte, ci şi a propriei
conştiinţe.George Călinescu afirma:,, Ion nu e inteligent şi prin urmare nici ambiţios…Dorinţa lui
nu e un ideal, ci o lăcomie obscură, poate mai puternică decât a altora, dar la fel cu a tuturor…’’.
În concluzie, romanul ,, Ion’’ este o scriere reprezentativă a literaturii române, ilustrând o
viziune inedită asupra comunităţii rurale şi asupra condiţiei ţăranului român, de la începutul
secolului trecut.