ION de Liviu Rebreanu

Romanul este o specie amplă a genului epic, având o acțiune complexă desfășurată
pe mai multe planuri narative, cu o intrigă complicată la care participă un număr mare de
personaje. ”Ion” de Liviu Rebreanu este un roman modern obiectiv, care se încadrează în
realismul interbelic (1920) prin construcția riguroasă și simetrică, prin compoziția
echilibrată, prin forța conflictului, prin omnisciența și omniprezența naratorului care
povestește la persoana a III-a și folosește o serie de toponime reale (Bistrița, Armadia, Cluj,
Arad), descrieri amănunțite, dar prezintă și aspecte monografice (obiceiuri și tradiții legate
de botez, nuntă și înmormântare; detalii despre stratificarea socială, relațiile de familie sau
statutul femeii în societate) ale lumii rurale creând astfel, iluzia realității.
Romanul este inspirat din adevărurile vieții țărănești ale Ardealului de la începutul
sec. al XX-lea, autenticitatea acestuia fiind fundamentată pe trei scene reprezentative cu
amprentă autobiografică. Prima e legată de imaginea unui țăran ce săruta pământul ”ca pe-o
ibovnică”, surprins de Rebreanu într-o primăvară în timp ce ieșise pe câmp la vânătoare. A doua
face referire la o întâmplare din satul său: un țăran văduv și înstărit și-a bătut crunt fata pentru
că rămăsese însărcinată cu un flăcău sărac; iar a treia scenă are legătură cu discuția autorului cu
un flăcău foarte sărac din vecini, Ion Pop al Glanetașului, ale cărui cuvinte mărturisesc o
dragoste aproape bolnăvicioasă pentru pământ ”pronunța cuvântul pământ cu atâta sete, cu
atâta lăcomie și pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată”.
Tema romanului o constituie lupta țăranului pentru pământ într-o societate în care
singura măsură a valorii omului este averea. La aceasta se mai pot adăuga destinul femeii în
lumea tradițională, statutul intelectualului, rolul familiei în evoluția individului, moartea. Astfel,
Rebreanu interpretează obiectiv, fără intenții moralizatoare sau sentimentalism, actualitatea
vieții de la țară.
Titlul reprezintă numele personajului principal, cel care trăiește drama luptei între
nevoia de pământ și iubirea sinceră; Ion sintetizează întreaga țărănime săracă, măcinată de
dorința de a alunga cu orice preț sărăcia. ”Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion.” (G.
Călinescu)
Din punct de vedere compozițional, romanul are două părți, numite sugestiv
”Glasul pământului” (6 cap.) și ”Glasul iubirii” (7 cap.), ale căror capitole au titluri rezumative:
Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Rușinea, Nunta, Sărutarea, Ștreangul, Blestemul, Sfârșitul.
Acestea dezvoltă două planuri narative – viața țăranilor și viața intelectualilor satului – uneori
construite analogic (aceleași orgolii și neînțelegeri, frustrări materiale și sociale, conflictul
mocnit cu autoritățile statului), alteori contrapunctic (lupta pentru influență în sat dintre Ion și
George e transpusă în disensiunile dintre învățătorul Herdelea și preotul Belciug, nunta lui Ion
cu Ana are drept corespondent nunta Laurei cu Pintea, zbaterile lui Ion își găsesc ecou în
nehotărârea lui Titu legată de viitorul său), proiectate pe fundalul social-politic al prezenței
administrației austro-ungare.
Concepția lui Rebreanu despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect ”corp
sferoid”se reflectă în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul se
realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, acesta separând viața reală
a cititorului de viața ficțională a personajelor din roman. Simetria se evidențiază și la nivel
temporal: romanul începe duminica, la horă și se termină tot duminica, la sfințirea noii biserici.
O influență a prozei tradiționale se regăsește în tipologia personajelor: Ion
reprezintă țăranul sărac obsedat de pământ, Ana – fata bogată, dar neatrăgătoare, Florica –
țăranca frumoasă, dar fără zestre, Vasile Baciu – țăranul îmbogățit, Belciug - preotul de țară
pragmatic, Titu – intelectualul ambițios. Clasa țăranilor, ierarhizată la rândul ei în bogați și
săraci, poartă un respect deosebit învățătorului și preotului, cărora li se cere sfatul în momentele
esențiale ale existenței.
Subiectul se construiește prin înlănțuirea secvențelor narative, dublată de alternarea
celor două planuri. În centrul lui se află Ion, fiul lui Alexandru Pop-Glanetașu, care își dă
seama că nu poate ieși din sărăcia moștenită de la părinți decât forțându-și destinul să apuce pe
o altă cale. După ce ezită între cele două ”glasuri” care nu pot coexista în armonie – patima
pentru pământ și iubirea pentru Florica – flăcăul își croiește în mod voit drumul către inima
Anei, fiica lui Vasile Baciu, a cărei zestre l-ar fi făcut să uite toate umilințele suferite.
O scenă reprezentativă pentru conturarea persoajelor și a realțiilor tensionate care
animă lumea satului este cea de la hora duminicală. Mai întâi, naratorul omniscient reliefează
stratificarea tradițională a societății țărănești. ........................................................................
La îndemnul lansat de Titu ”Dacă nu vrea să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l
silești!”, Ion își concepe un plan minuțios de a scăpa de sărăcie și de a-și recăpăta demnitatea
terfelită în fața satului. El o amăgește pe naiva Ana cu vorbe drăgăstoase, o seduce lăsând-o
însărcinată și îl obligă astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă. După lungi discuții, nunta
are loc, iar Ana uită de rușine, bătăi și suferințe, sperând la un viitor mai bun. Dar, în toiul
petrecerii observă apropierea dintre Ion și Florica, tresărind îndurerată pentru lipsa ei de noroc.
După nuntă, Ion trăiește euforia noului său statul social, dar în curând își dă seama de
nefericirea lui și gândul îi zboară inevitabil la Florica. Pe Ana o disprețuiește tot mai mult, o
jignește și o bate frecvent, iar vestea căsătoriei Floricăi cu George îi adâncește nefericirea, deși
socrul îi cedează între timp tot pământul. Istovită psihic de atâta brutalitate și indiferență, Ana,
disperată, se spânzură și la scurt timp după sinuciderea ei, moare și copilul. Ion se simte liber și
se împrietenește cu George pentru a o putea revedea pe Florica și a o recâștiga. Avertizat de
oloaga Zavista, George îl surprinde în curtea sa și îl ucide cu o sapă.
O scenă memorabilă care justifică deciziile lui Ion, dar îi conturează deopotrivă
blestemul și privilegiul, este scena sărutării pământului. .........................................................
 Celălalt plan narativ este mai puțin dramatic. Familia învățătorului Zaharia
Herdelea cunoaște numeroase dificultăți materiale și de aceea se bucură când reușește s-o
mărite pe cea mai mare dintre fete, Laura, cu teologul George Pintea, pentru că acesta nu
pretinde zestre. Herdelea va fi nevoit să vândă din casă pentru a plăti ratele restante, se va
implica politic pentru a tempera conflictele cu autoritățile imperiale, dar își atrage disprețul
românilor. Cu toate acestea, el este suspendat din funcție de către autorități și trebuie să
părăsească Pripasul și să-și găsească altă slujbă. Intră în conflict și cu părintele Belciug datorită
susținerii acordate lui Ion în conflictul cu George și Simion Lungu, dar se vor împăca la final, o
dată cu sfințirea bisericii.
Așadar, prin intermediul poveștii lui Ion al Glanetașului, Liviu Rebreanu ne oferă
o imagine exemplară a problematicii țăranului din satul tradițional de la începutul sec. al XX-
lea, pentru care pământul înseamnă statut social, respectul comunității, demnitate și posibilitatea
de a-și arăta hărnicia.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI ION

Ion, protagonistul romanului realist obiectiv cu același nume, publicat de Liviu

Rebreanu în 1920, cunoaște o sumă de interpretări, uneori antitetice, cei mai importanți critici
literari români analizându-l în moduri diverse. G. Călinescu îl consideră ”o brută, căreia
șiretenia îi ține loc de deșteptăciune. Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia
instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse.” Dimpotrivă, E. Lovinescu citește în
protagonist ”expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o voință
imensă”. Mai recent, Nicolae Manolescu echilibrează imaginea lui Ion ”A vedea în Ion viclenia
ambițioasă sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greșit. Căci implică un criteriu moral. Ion
trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud. El e, așa-zicând, bruta ingenuă.”
Complexitatea personajului provine din modul în care Rebreanu alege să-l construiască.
El este fiul lui Alexandru Glanetașu și al Zenobiei, care i-a adus bărbatului ei zestre bogată, dar
Glanetașiu a risipit-o din cauza nepăsării și a patimei pentru băutură. În ciuda faptului că e
sărac, Ion nu pare dispus să urmeze destinul tatălui său care la horă ”se gudură ca un câine pe
la ușa bucătăriei, dornic să se amestece în vorbă”, dar e marginalizat de toți cei prezenți.
Dimpotrivă, feciorul reușește să devină căpetenia tinerilor din sat, apreciat fiind pentru hărnicia
și atitudinea sa. Lipsit fiind de pământ, Ion se simte inferior celorlalți săteni ”mic și slab cât un
vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește după cum îi
place”. Umilința resimțită la fiecare recoltă când privește gospodăriile bogătașilor, determină
reacțiile sale în relațiile cu cei din jur. Față de preot și familia învățătorului se comportă cu mult
respect, dar în mijlocul sătenilor își dezvăluie caracterul violent: se bate cu George, își
brutalizează părinții și nevasta. Astfel, ambiția și hotărârea de care dă dovadă în tot ceea ce face
are la bază o impulsivitate nemărginită.
Pe parcursul acțiunii romanului, protagonistul nu se schimbă, ci doar situațiile în
care este implicat și odată cu ele perspectivele celorlalte personaje asupra lui. Chiar din primul
capitol, flăcăul are o imagine negativă rezumată de gândurile lui George ”Ion e arțăgos ca un
lup nemâncat” sau de caracterizarea directă a naratorului ”aprins ca un balaur”. Mai apoi,
făcând referire la istoria familiei și la averea pierdută din cauza tatălui, maturizarea băiatului e
văzută ca o speranță în salvare ”Ceea ce ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute
și harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era frag ca
ochii din cap.” Pentru a lămuri caracterul eroului său și pentru a-i justifica de la început
comportamentul, naratorul omniscient adaugă o remarcă sugestivă ”Iubirea pământului l-a
stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre
pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”
În setea sa nemăsurată de a se îmbogăți prin orice cale, deși o iubește pe Florica, el își
stabilește niște precepte morale care scot din calcul dragostea ”Dragostea nu ajunge în
viață...Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.”
Vorbele aruncate de Vasile Baciu la horă ”sărăntocule....tâlharule...hoțule”, ofensat
că flăcăul se ține de fiica sa și bănuitor față de intenția duplicitară a acestuia, îi vor adânci lui
Ion frustrarea și îi vor provoca orgoliul ”Fiecare vorbă îl împungea drept în inimă, mai ales
fiindcă auzea tot satul.”
După tensiunile de la horă care culminează cu bătaia pe care i-o aplică lui George,
defectele sale sunt denunțate și de preotul Belciug care îl mustră în biserică ”feciorul
Glanetașului s-a făcut un becisnic”, dar și în față ”ești un stricat și un bătăuș ș-un om de
nimic”. Prin intervenția conciliantă a doamnei Herdelea el este apărat, Ion fiind vecinul acestora
și un real ajutor în gospodărie ”Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț.
Omul mai greșește... nu trebuie să osândim așa ușor.” (caracterizare directă). Învățătorul îl
simpatizează în mod deosebit, considerându-l cel mai deștept elev pe care l-a avut și pentru care
a intervenit pe lângă tatăl său ca să-l trimită la școala din Armadia și să-l facă domn. Dar Ion a
renunțat la școală pentru că încă din copilărie ”pământul i-a fost mai drag ca o mamă” și astfel,
refuză ideea unei condiții sociale superioare obținute prin învățătură.
Autocaracterizarea ilustrează traseul sinuos al nehotărârii și al interogării cu privire
la deciziile luate ”Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite
multe....Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe...” Trăind într-un
mediu în care căsătoria bazată pe interes se practică, Ion își impune să o accepte pe urâțica fată
a țăranului bogătan ”Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie ! Las că-i bună Ana!”.
 Așadar, glasul pământului orientează toate trăirile lui Ion și în scurt timp faptele lui
se vor subordona dorinței de a dobândi multe pogoane. Pentru a-și atinge scopul, el trebuie să
stingă mai întâi glasul iubirii. În această goană după avere, Ion este supus unui profund și
ireversibil proces de dezumanizare. După ce o seduce pe Ana și așteaptă de la ea un copil, îl
amenință pe Vasile Baciu, șantajându-l, o jignește și o bate pe Ana care încetează a mai fi
pentru el o ființă umană și devine doar o unealtă prin care își atinge scopul. El este autorul
moral al sinuciderii Anei pentru că el răspunde sentimentelor sincere ale fetei cu indiferență și
cruzime.
O scenă reprezentativă pentru instinctul de posesiune a pământului și lăcomia care îl
domină este cea din cap. IX – Sărutarea.................................................................................
Însă nici sinuciderea Anei și nici moartea copilului nu-i schimbă atitudinea, ba mai
mult, ambițiosul și egoistul protagonist apelează din nou la viclenia sa structurală și se dă drept
prieten al lui George pentru a fi aproape de Florica. Relația cu George cunoaște mai multe
etape. Ca flăcăi, se dușmănesc în taină și declarat (bătaia de la cârciumă), deoarece Ion îi
încurcă băiatului lui Toma Bulbuc planurile de se însura cu Ana și de a reuni astfel două averi
în una și mai mare. După căsătoria lui George cu Florica, falsa prietenie îl va duce spre
confruntarea fatală din final. Moartea sa devine ,prin urmare, singurul deznodământ așteptat
pentru eroul care a crezut că își poate înfrunta destinul. Chiar și în momentul morții, Ion rămâne
același bărbat orgolios și demn, care vrea să-și controleze sfârșitul așa cum și-a hotărât
începutul ”devenirii”. Simțind că moare în băltoaca propriului sânge, exclamă în gând ”Mor ca
un câine!”, târându-se cu ultimele puteri către nucul dintr-o grădină alăturată.
În finalul romanului, Ion apare ca dezumanizat, dar privit în contextul vremii sale, el
rămâne un personaj tipologic: țăranul sărac a cărui demnitate poate fi câștigată doar prin liniștea
familiei, determinată mai ales de numărul de pogoane posedate.