ION – caracterizarea personajului principal

Reprezentant marcant al realismului românesc, Liviu Rebreanu reconstituie monografic viaţa

satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, viziunea lui despre lume fiind lucidă,
demistificatoare.
Apariţia, în 1920, a romanului “Ion” constituie un moment de referință în evoluţia speciei la noi.
Prin reprezentarea veridică a realităii, refuzul idealizării, viziunea critică, preferința pentru problematica
socială, obiectivitate, creația lu Rebreanu este o capodoperă în maniera realismului, cu note naturaliste.
Alcătuit dintr-un substantiv propriu, titlul anticipează personajul principal eponim al romanului.
Cum Ion este unul dintre cele mai frecvente prenume romȃneşti, titlul sugerează intenția autorului de a
face din purtătorul lui un exponent al țăranului frustrat de dreptul elementar asupra pămȃntului.
Pentru prima oară în literatura noastră apare un roman cu o arhitectură atât de impresionantă.
Compoziţional, “Ion” este un ansamblu epic monumental, cu o structură riguroasă, concepută după
legile simetriei. Romanul are o construcţie circulară, incipitul şi finalul fiind simetrice. La ȋnceput şi la
sfȃrşit apare aceeaşi imagine, a drumului care intră şi, respectiv, iese din satul Pripas.
Cele două părţi, “Gasul pământului” şi “Glasul iubirii”, sugerează, prin titlurile lor, cele două linii
de forţă între care va pendula protagonistul.
Tema operei, de factură socială, realistă, este lupta ţăranului român pentru pământ. Evenimentele
sunt proiectate pe un fundal social amplu, în care apar deopotrivă conflicte sociale (e o lume împărţită în
săraci şi bogaţi) şi naţionale (între românii ardeleni şi statul austro-ungar care acţionează opresiv).
În lumea ficţională a romanului, fiinţele de hârtie (Roland Barthes) au, în primul rând, o funcţie
actanţială, fiind implicate în seria de evenimente ce alcătuiesc acţiunea operei epice. Produse ale mediului
în care trăiesc, ilustrând cele mai diverse categorii sociale, caracterizate complex, personajele realiste
devin, totodată, purtătoare de mesaj, prin intermediul lor prozatorul exprimându-şi viziunea asupra lumii.
Rebreanu însuşi impresionează prin forţa cu care creează personaje memorabile, fiind atent îndeosebi la
mişcările lor sufleteşti.
Personaj principal, Ion, este conceput la dimensiuni monumentale. Chipul se desprinde din
scena care înfăţişează suflarea satului într-un moment de petrecere – hora duminicală. Feciorul lui
Alexandru Pop Glanetaşu o urmăreşte pe Ana cu ceva straniu în priviri, “parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut”. În acelaşi timp, Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, îi apare mai frumoasă ca oricând.
Conflictul interior este conturat pregnant chiar de la început. Ana nu-i fusese dragă niciodată, dar “avea
locuri şi case şi vite multe”, în schimb Florica este frumoasă, dar săracă.
Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru
pământ izvorăște din convingerea că averea îi va asigura demnitatea și respectul comunității. Din punct
de vedere moral, Ion este arivistul lipsit de scrupule, care folosește femeia ca mijloc de îmbogățire.
Psihologic, este ambițosul dezumanizat de lăcomie.
Personaj rotund, complex, Ion este un amestec de însușiri contradictorii: viclenie și naivitate,
gingășie și brutalitate, perseverent și cinic.
Naratorul schiţează, prin mijloace directe, portretul eroului. “Iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş,
voinic, dar sărac, Ion iubise cu patimă pământul încă din copilărie. El simte dureros prăpastia care-l
desparte de “bocotanii” satului şi cuvintele jignitoare ale lui Vasile Baciu (“fleandură”, “sărăntoc”, “hoţ”,
‘tâlhar”) îl ard ca lovitura unui bici. În el se trezeşte revolta ancestrală a truditorilor gliei a căror viaţă s-a
irosit în umilinţe şi lipsuri.
Cele două forţe solicită în mod egal sufletul eroului, dar nu se pot împlini simultan, de unde şi
drama pe care o trăieşte. O iubeşte pe Florica, dar râvneşte delniţele lui Vasile Baciu.
Portretul moral al protagonistului se întregeşte prin trăsături care se desprind din fapte, atitudini,
comportament, limbaj (caracterizare indirectă). Constrâns de realitate, voluntar, tenace şi viclean, Ion
îşi urzeşte planul de seducere a Anei, la o sugestie spontană a lui Titu Herdelea, care-i spune că, dacă
Vasile Baciu nu i-o dă de bunăvoie pe fată, trebuie să-l silească.
În lupta pentru pământ, Ana nu e decât un mijloc, urât de ambele tabere. Ion e “un Julien Sorel
rural”(G. Călinescu) şi doar obiectul dorinţei lui e schimbat. El nu aspiră spre carieră (renunţă să înveţe
carte, deşi la insistenţele lui Herdelea care-l consideră inteligent, e dat la şcoală în Armadia), vrea doar
pământul, cu o foame venită din străfundurile fiinţei sale, iar pentru a-l obţine dovedeşte aceeaşi

1
încordare, hotărâre şi lipsă de scrupule. Ana e doar o treaptă, un obiect de care se foloseşte pentru ca apoi,
o dată scopul atins, să dorească să se descotorosească de el.
Impulsiv, brutal, cum o demonstrează mai multe scene din roman (se bate cu George, cu Simion
Lungu, o loveşte chiar şi pe mama sa, Zenobia) e de o violenţă animalică şi lipsit de orice sentiment de
milă în relaţia cu Ana. Agresivităţii bătăilor pe care i le aplică femeii (descrise naturalist de narator) i se
adaugă cvasiabsenţa oricărei urme de compasiune. Când Ana îl ameninţă că se va sinucide, izbucneşte
nepăsător: „Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine”, iar când femeia împlineşte
ameninţarea, după o clipă, când „mila stranie alcătuită din groază şi mirare” îl zguduie, se gândeşte cum
de a putut să trăiască alături de ea şi e uşurat la gândul că a murit.
Prozatorul îşi surprinde eroul în diferite ipostaze, semnificative fiind mai ales acelea care
sugerează legătura profundă cu pământul. O scenă semnificativă îl prezintă în faţa imensei întinderi. Ion
se simte “mic, slab cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte
cum îi place.” În acelaşi timp însă eroul simte urcând în el o uriaşă forţă izvorâtă din contactul direct cu
brazda care acum “îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie e stăpân.”
Pământul nu reprezintă pentru Ion doar un mijloc economic. Dinu Păturică sau Tănase Scatiu îl folosesc
pentru a se îmbogăţi. Pentru personajul lui Rebreanu el devine “o stihie primară” şi este la fel de viu ca
un om, “având în măruntaiele lui o uriaşă anima” (N. Manolescu). Ion simte încă de la început că el nu
poate fi, nu se poate justifica pe sine ca fiinţă dacă nu are pământ. Dincolo de împrejurările sociale şi
economice apare foamea abisală, elementară, instinctuală, aproape erotică, de pământ.
Dominat de dorinţa de a avea pământ, pământ pe care nu-l poate obţine prin muncă (este “harnic
şi iute ca m1 fără folos), flăcăul urzeşte cu şiretenie un plan. O seduce pe Ana, o lasă însărcinată şi apoi,
triumfător, “negociază” cu Vasile Baciu. Acum, îşi permite să trateze de sus cu Ana şi cu tatăl ei. Sfidător
şi satisfăcut, trece pe uliţă “semeţ, cu nasul în vânt”. Abia la nuntă îşi dă seama că, o dată cu pământurile
lui Vasile Baciu, trebuie să o ia şi pe Ana, ca pe un jalnic adaos. Trezit parcă din vis, Ion o priveşte şi se
miră “cum a putut el săruta şi îmbrăţişa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduţi în cap de plâns.”
Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii lui pătimaşe, nu se poate mulţumi cu
averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Sfârşitul lui Ion este năprasnic, fiind omorât de George
Bulbuc.
Ȋn concluzie, ȋn această capodoperă a romanului interbelic romȃnesc, este ilustrată veridic drama
țăranului romȃn lipsit de dreptul lui elementar asupra pămȃntului. Cred însă că Ion este mai mult decât un
vânător de zestre, el fiind victima unei ancestrale, abisale iubiri pentru glie.