George Călinescu, Enigma Otiliei

(romanul balzacian)
“Dacă nu poate fi bun artist el însuşi, criticul
trebuie cel puţin să rateze cât mai multe genuri”
(G.Călinescu)

Realismul este un curent literar apãrut în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, în Franța, ca
reacție la adresa romantismului. Principala trăsătură a curentului este respectarea pricipiului mimesis
( literatura este copia fidelã a realitãții). Scriitorii realiști cultivă verosimilul (posibilul), adică opera
literară este inspiratã din realitate, expune fapte care nu s-au petrecut într-adevãr, ci imaginare, dar care
sunt posibile. Realitatea este redată în manierã credibilã, veridicã, obiectiv și cu spirit de observație, pe
un ton impersonal, neutru. Incipitul constã de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spațio-
temporale, se prezintă moravurile unei epoci, atenția fiind concentratã asupra detaliilor, cu intenția
de a surprinde epoca în complexitatea ei. Totodată, scriitorii realiști manifestă preferință pentru o
tematicã socialã: moștenirea, pãmântul, imoralitatea etc.. Se creează personaje tipice în situații
tipice, personajele realiste fiind complexe (parvenitul, arivistul, seducãtorul, avarul, femeia
adulterinã). Se preferă un stil sobru, cu scopul prezentãrii cât mai fidele a realitãții;. Narațiunea se
realizează la persoana a III-a. Naratorul este obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient și
acestuia îi corespund o perspectivã auctorialã, o viziune naratologicã „din spate” și focalizarea zero.
G.Călinescu este o personalitate de tip universal a culturii române, remarcându-se ca
romancier, critic literar, poet şi dramaturg. Opera sa este rotundă, în sensul că aceleaşi modalităţi
estetice circulă de la proză la istorie literară, de la critică la poezie şi invers. Criticul este dublat de
creator, de artist, astfel încât G. Călinescu este un “scriitor total”, autorul unei opere armonioase.
Concepţia despre roman
In fiecare roman -Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru-un personaj
întruchipează autorul la vârste diferite. Toate sunt romane realiste, de tip citadin, nu analitic: autorul se
inspiră din realitate, respectând principiul mimesis, acțiunea, localizată spațio-temporal este
verosimilă, personajele sunt tipice, naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent.
In articolul “Romanul şi viaţa modernă” G. Călinescu observa că romanului românesc îi
lipseşte contactul cu viaţa şi de aceea recomandă întoarcerea din convenţional în real. Totodată
recomandă depăşirea realismului clasic prin asimilarea experienţelor romanului modern. Folosind
determinările criticului din lucrarea Clasicism, romantism, baroc, am putea spune că arta lui se
situează la limita dintre arta de tip asiatic (romantism) şi cea de tip mediteranean (clasicism), în zona
experienţelor rare şi a percepţiei bogate specifice barocului.
Scriitorul nu a respectat însă teoriile criticului. Balzacian în esenţă, Călinescu modernizează
surprinzător procedeele clasice, încerând să iasă de sub tutela strivitoare a maestrului. Enigma Otiliei
( 1938) este considerat cel mai bun roman al lui G. Călinescu, un adevărat tablou balzacian de epocă,
de la începutul secolului al XX-lea din ţara noastră. Este creat după metode realiste, accentul căzând pe
tipuri umane, la care observăm atitudini comice şi tragice.
 Geneza romanului Ideea elaborării romanului s-a prefigurat în timpul unui eveniment
familial: moartea uneia dintre mătuşile “Casei cu molii”prezentate în Cartea nunţii. Moartea mătuşii
şi celelalte evenimente familiale, suprapuse peste călătoria la Iaşi, pentru examenul de doctorat, au
avut semnificaţia unei revelaţii spirituale. Revăzând Iaşul, s-a revăzut pe sine elev la Liceul Internat,
apoi şi-a revăzut întoarcerea la Bucureşti. Independent prinsese consistenţă imaginea Otiliei. Copil
fiind, cunoscuse o fată mai în vârstă decât el, al cărei chip l-a însoţit ulterior asemenea unei umbre, sub
înfăţişarea unei delicate imagini feminine. Autorul se inspiră așadar din realitate.
Temele romanului sunt balzaciene- burghezia, istoria unei moşteniri; lucrând ca secretar pe
lângă un avocat şi pe lângă un notar public, Balzac era la curent cu moştenirile, cu divorţurile şi lua
contact cu diverse categorii umane. Documentarea era pentru el condiţia de bază pentru scrierea unui
roman, iar descrierile detaliate aveau rolul de a crea un mediu care, se pare, îşi pune amprenta asupra
personajelor. G. Călinescu se inspiră și el, la fel ca acesta, din realitate.
Timpul și spațiul Luând ca metodă de lucru realismul balzacian, G. Călinescu modernizează
însă procedeele clasice, străduindu-se să iasă de sub tutela maestrului. El preia de la marele romancier
francez tehnica încadrării acţiunii în spaţiu şi în timp (scena sosirii lui Felix in Bucureşti), preferinţa
pentru detalii (în special vestimentare şi arhitecturale), omniscienţa şi omniprezenţa naratorială.
Viziunea panoramică şi restrângerea treptată a cadrului până la focalizarea acţiunii asupra unui spaţiu
restrâns este de asemenea specifică tehnicii balzaciene. Astfel descrierea începe de la exterior, cu
prezentarea oraşului, apoi a străzii, a casei, a odăii şi în sfârşit, ochiul omniscient al naratorului se
opreşte şi insistă asupra personajelor.
Structura romanului este simetrică. Inceputul şi sfârşitul se organizează armonios, cu
revenirea unei note, ca în muzică, sub semnul absenţei: ”Nu-nu-nu ştiu..nu-nu stă nimeni aici, nu
cunosc”-sunt primele cuvinte ale lui moş Costache. Ieşim din roman cu acelaşi concept filosofic, cu
imaginea lui Felix, întors pe strada Antim la mulţi ani după moartea bătrânului şi privind nostalgic spre
casa părăsită.
Subiectul Dorinţa de încadrare în spaţiu şi în timp apare de la prima frază. Suntem la
Bucureşti, într-o seară din iulie 1909, când soseşte de la Iaşi Felix Sima, fiu de doctor militar. Acesta îl
caută pe unchiul său, Costache Giurgiuveanu, un bătrân avar din strada Antim. Ca în romanele
balzaciene, urmează descrierea străzii, casa, interiorul, scara, mobilierul. Este un loc misterios, lugrubu
şi fantastic. Pasiunea arhitecturală e tipică.
Apoi sunt prezentaţi protagoniştii: moş Costache, Otilia, sora lui moș Costache- Aglae, soţul
său-Simion, membrii clanului Tulea, portrete fizice din care se degajă un puternic profil negativ,
sarcastic, tot mai accentuat pe parcurs.
Un prim episod semnificativ este acela al galeriei personajelor din incipitul romanului. După
ce este întâmpinat cu suspiciune de moș Costache, tânărul e condus de Otilia într-o odaie foarte înaltă
şi încărcată de fum; adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea un
rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează atent fiecare aspect: familiaritatea
neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- îi oferă cu
discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care face aluzie la faptul că sosirea lui Felix va fi o
distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui,
ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri. In realizarea
acestor portrete, autorul utilizează uneltele realismului. Totul pregăteşte o analiză socială a familiei
burgheze şi a obiectivelor ei materiale. Lupta pentru moştenirea banilor lui moş Costache devine o
cursă nebună care angajează viclenii şi o veghe de fiară citadină. Personajele, fiind obsedate de
acapararea unor bogăţii pe care se tem că le vor pierde, devin comice, inumane, fără nicio aură. Pe
deasupra planează şi stigmatul eredităţii în familia Tulea. În planul principal al romanului se situează
familia burgheză, zvârcolirile ei, prin indivizi dezaxaţi, şi mai puţin strada, oraşul.
Odiosul Stănică Raţiu e în competiţie cu Aglae pentru dezvăluirea locului unde îşi ţine
Costache banii, de teamă să nu-i fie furaţi. Din această cauză nu-i dăduse la bancă, să nu-i piardă prin
falimentul acesteia. In sufletul lui se dă o luptă puternică între dorinţa de a lăsa averea Otiliei, fiica lui
vitregă, pupila sa, dar cât mai târziu posibil, şi pasiunea pentru bani. De partea lui Costache
Giurgiuveanu stau Otilia, Felix Sima şi moşierul bogat Leonida Pascalopol, care nu urmăresc interese
materiale.
O altă scenă semnificativă este aceea în care moş Costache suferă un atac de congestie
cerebrală şi este imobilizat la pat. Naratorul urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile
sale, plătind cu greu doctorul. Bătrânul este neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui
Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă. În final chiar îi oferă lui Weissmann o seringă
contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea anticipată, joacă partide de cărţi, se
instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea
bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îl îngrijeşte pe bolnav.
Convins de intenţiile clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar
amână din nou acest lucru. În cele din urmă banii sunt furaţi din saltea de Stănică Rațiu, care provoacă
moartea bătrânului.
Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, după ce a înţeles că Felix nu o poate face fericită până nu
se va realiza pe plan ştiinţific: ”Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor”. Apoi, Otilia se desparte de Pascalopol şi pleacă în America de
Sud. Stănică Raţiu se va realiza pe plan politic, făcând carieră prin bani furaţi, o va părăsi pe Olimpia,
căsătorindu-se cu Georgeta.
Trei familii apar în roman: Girgiuveanu, Tulea, Raţiu, dar de fapt e una singură, cea burgheză,
căci teoriile despre bani ale lui Costache se vor transmite lui Raţiu, iar Tulenii cred că numai prin bani
se poate obţine totul: mariaj, inteligenţă, situaţie, apropiere sufletească.
Conflictul oglindeşte tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la
bază problema moştenirii. Aglae Tulea este în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări.
Răutatea personajului devine o sursă a conflictelor: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel
din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi
Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de
inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul
cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi
maturul bogat, rafinat, singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul
de Bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă, Otilia îl învaţă,
inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor este trecătoare. Tânărul va confirma
adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Titlul Cu privire la acest titlu s-a discutat mult. Autorul a tranşat chestiunea arătând că Otilia
nu este personajul principal. ”Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime, de termeni angelici de
comparaţie. Voisem să numesc cartea, Părinţii Otiliei, dar editorului i s-a părut mai interesant
Enigma Otiliei”. Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani
este enigmatică o fată care îl respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Cazul, aşa cum observă
prozatorul, este destul de comun. Se pare că fetele nu se îndrăgostesc neapărat de băieţii de seama lor
şi că bărbaţii maturi exercită o anumită fascinaţie asupra lor.
Naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent. Relatarea se face la persoana a III-a, iar
perspectiva narativă este heterodiegetică. Uneori naratorul renunţă la omniscienţă sau împarte această
calitate cu unul dintre personaje. De pildă descrierea iniţială a casei din strada Antim este realizată de
către narator, dar ochiul care observă este al lui Felix. La fel şi portretul Otiliei, este realizat de către
narator, care o vede pe fată cu ochii lui Felix.
Roman realist în intenţie, Enigma Otiliei prezintă şi note romantice în descrierea Bărăganului
sau în prezentarea idilei dintre Felix şi Otilia. Toate aceste aspecte tradiţionale îmbinate cu cele
moderne transformă romanul într-un joc estetic de esenţă barocă.