Enigma Otiliei

George Calinescu
Roman realist obiectiv de tip balzacian interbelic

Specie proteică, eterogenă si fără constrângeri formale, tematice, romanul se defineste adeseori prin
monumentalitate si masivitate, cu o actiune derulata pe mai multe planuri, personaje numeroase , intriga complicata ,
fiind o imagine vastă a lumii ,,o comedie umana”.
Unul dintre creatorii romanului românesc modern, G.Călinescu promovează un roman de sinteză estetică pentru a ilustra
propria-i convingere potrivit căreia „ nu există fenomen artistic pur ”.
Astfel, el se situează pe poziţiile unui realism balzacian nuanţat cu aspecte romantice, clasice sau moderniste.
Termenul de ,,balzacianism” deriva de la numele scriitorului francez , Honore de Balzac,cel care impune un nou tip de
roman ce are in centru o observare atenta a mediilor și claselor sociale, prezentate într-o proză obiectivă, fiind o
anticamera a curentului realism. Interesul pentru social, surprins in termenii veridicului și verosiminului, personaje
dominate de o singura trasatura de caracter ,ce intruchipeaza tipologii umane , documentarea și observația sunt
elementele de noutate aduse de autorul Comediei umane. (La fel cum un paleontolog poate reconstitui, dintr-un singur os,
scheletul unui animal preistoric dispărut, romancierul trebuie să reconstituie , pornind de la detaliul semnificativ o
întreagă lume sau epocă istorică. Mediul social devine astfel veritabil cadru ce precedă și condiționează psihologia și
comportamentul individului.)
Realismul se relevă prin reprezentarea veridică a realităților, tematică, crearea unor personaje tipice și discursul care
aparţine unui narator omniscient, ce controlează traiectoriile personajelor.
O primă trăsătură a realismului este veridicitatea. Opera realistă este o oglindă fidelă a realității,în spatele ființelor
de hârtie aflându-se oameni vii. Autorul pornește de la realitate pentru a înfățișa imaginea societății bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea, accentul fiind pus pe atenta observație a socialului și pe zugrăvirea unor caractere bine
individualizate.
O a două trăsătură este regăsită la nivelul personajelor. Fiind un roman de inspiraţie socială, acesta prezintă „ dosare
de existenţă” ale unor tipologii umane :avarul, baba absolută, fată bătrână, cocheta, dementul senil. Personajele sunt
reprezentative pentru o întreagă categorie socială sau umană.
Titlul inițial, „Părinții Otiliei” reflectă tema paternității, întâlnită și la Balzac în romanele „Eugenie Grandet” sau „Pere
Goriot” sustinand ideea ca degradarea relatiilor din cadrul unei familii determina degradarea intregii
societati : ,,Societatea , lumea se bazeaza pe paternitate, totul se prabuseste , daca nu-si mai iubesc copii parintii”,afirma
Balzac .Prin titlul ales initial, Calinescu ilustrează ideea că aproape toate personajele cărții pot fi considerate părinți ai
orfanilor Felix și Otilia, deoarece se interesează de viitorul lor, însă în moduri diferite, sincer sau malițios. Schimbat
ulterior în „Enigma Otiliei”,intrucat ,, Pentru orice tânãr de 20 de ani, enigmaticã va rãmâne în veci fata care îl respinge,
dându-i, totuşi, dovezi de afecțiune.” Acesta reliefează eternul mister feminin, dar şi misterul unei vârste şi al vieţii însăşi
și evidențiază tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este caracterizat personajul feminin,Otilia.
Tema fundamentală a romanului este existenţa societăţii burgheze bucureştene în primul sfert al sec. al XX-lea,
societate degradata sub puterea mistificatoare banului ,,Zeul la care se inchina toti este banul” afirma insusi Balzac,
actiunea concentrandu-se in jurul averii batranului avar Costache Giurgiuveanu.
Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice: tema moştenirii, a paternităţii şi a parvenirii.
„Enigma Otiliei” este însă şi un roman de problematică morală, un roman de dragoste şi un bildungsroman (roman al
cristalizării unor personalităţi, surprinzând etapele devenirii celor doi adolescenţi,Felix şi Otilia).
Din punct de vedere compoziţional, opera este organizată după principii clasice. Cele douăzeci de capitole, fără titlu, se
succed cronologic.
Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal şi spaţial al acţiunii: ,, Într-o seară de
la începutul lui iulie 1909 cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de
licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli.
Principiul simetriei şi cel al circularităţii - ce guvernează intrarea şi ieşirea din universul cărţii - sunt evidente în
secvenţele cu care se deschide şi se închide romanul ( descrierea casei din strada Antim) şi din replica lui Giurgiuveanu,
absurdă SI DERUTANTA „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”va avea trista putere de destin , intrucat
in finalul romanului,Felix, reintors în vechea stradă Antim, revede casa cu adevarat parasită, iar, ecoul vorbelor lui Mos
Costahe capata acum valoare de adevar tragic.,, Casa lui moş Costache era leproasă,înnegrită. Poarta era ţinută cu un
lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi
răsunară limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»”
 Romanul foloseste tehnica balzaciana a dezvaluirii caracterelor prin descrierea interioarelor si exterioarelor , inca din
prima pagina printr-o scena cheie reprezentativa. Exteriorul casei lui Giurgiuveanu e prezentat in detalii semnificative,
sugerand calitatea si gustul estetic: imitatii, intentia impresionarii prin grandoare, vechimea si starea dezolanta a cladirii:
geamurile patrate erau acoperite cu hartie translucida parand a imita vitraliile unei catedrale; ferestrele erau de o
inaltime absurda, acoperisul cadea ca o streasina lata, zidaria era acrapata si scorojita; din crapaturile casei ieseau
indraznet buruienile. Aspectul neingrijit, degradarea trimit la conturarea imaginii despre proprietar , la esenta
caracteriologica-decreptitudinea si avaritia. Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amanunte semnificative, in
care epitetele (umflat, descleiat, stravechi, tocite) si elementele auditive, contureaza o atmosfera lugubra si misterioasa, un
aer de ruina romantica.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar
nu şi fondul cultural. Descrierea strazii şi a casa lui Costache Girgiuveanu, se face prin ochii personajului martor Felix
Sima, fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi.
Absolvent al Liceului Internat dar care ramas orfan, Felix vine la Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal
pentru a studia medicina . Descrierii exterioare a casei îi urmează o scenă interioară cu valoare simbolica : reuniunea
familială din salonul casei lui Giurgiuveanu care prilejuieşte prezentarea tuturor personajelor și surprinderea relaţiilor
dintre ele. Scriitorul schiteaza acum portretele fizice ale personajelor, alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi
fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsăturile lor de caracter.
Structural, romanul are o construcție polifonică. Planul epic principal, care surprinde destinul familiilor înrudite:
Giurgiuveanu,Tulea şi Raţiu, se ordonează în jurul istoriei moştenirii, fiind dinamizat de un conflict economic, generat
de lupta pentru intrarea în posesia banilor lui Giurgiuveanu. Acesta urmăreşte lupta familiei Tulea pentru a moşteni
averea lui Costache Giurgiuveanu. El întârzie să o înfieze pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, și să-i depună la bancă
cei 300.000 lei obţinuţi din vânzarea unor case, iar când este doborât de primul primul atac al bolii de inimă, Aglae şi
familia ei ocupă milităreşte casa.
O primă secvență reprezentativă pentru tematica romanului reprezentata de galeria personajelor din incipitul
romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, leeectorul face
cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum
”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află cei care vor avea
un rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea
neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- îi oferă cu discreţie un inel cu safir,
răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia,
refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare
desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.
O a doua secvență reprezentativă pentru tematica romanului află în capitolul al XVIII-lea. Moş Costache suferă un atac
de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu
atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea
şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui
Weissmann o seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de
cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra moştenirii. ,,Aici e casa fratelui meu, si eu sunt unica lui sora.
... niciun cap de ata, aici eu raspund, ca unica ruda mai de aproape".
Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi
îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei,
dar amână din nou să o facă în fapt. Episodul concentrează epic schema întregului roman.

Cel de al doilea plan narativ urmăreşte evoluţia profesională, dar şi sentimentală a lui Felix Sima. Povestea romantică
de iubire dintre Felix şi Otilia prezintă în detaliu „anotimpurile iubirii” de la fascinaţia atracţiei spontane la incertitudinile
sentimentului deja cristalizat. Sfârşitul acestei poveşti de iubire vorbeşte despre caracterul iluzoriu al libertăţii individului
de a alege şi de a-şi asuma iubirea într-o lume în care totul este puternic determinat de mecanismul economic şi social.
Otilia înţelege atotputernicia acestui mecanism şi de aceea renunţă la idealul fericirii prin iubire.
Iubirea este prezentată din perspectivă poliedrică: pentru Felix, iubirea este o comuniune de idealuri, aspiraţii şi
interese, pentru Otilia este este un sentiment delicat ca o floare care are nevoie mereu de un décor schimbat, ofilindu-
se în lupta pentru existenţă, iar dragostea lui Pascalopol implică generozitate-el renunţă la Otilia, redându-i libertatea
când înţelege că fata nu mai este fericită.
Evoluția profesională a lui Felix este ascendentă, putând fi anticipată cariera strălucită spre care se îndreaptă Felix
prin câteva detalii definitorii: el este un tânăr inteligent, cu o voinţă puternică, ambiţios, perseverent, motivat să continue
tradiţia familiei, are orgoliul întâietăţii într-o ierarhie profesională.
Naratorul omniscient dezvăluie caracterele personajelor, sondează psihologii, deplasând accentul de pe evenimentul
exterior pe cel interior. Portretele morale ale personajelor, cu excepţia Otiliei, sunt construite pe o trăsătură de caracter
dominantă. Un exemplu concludent îl constituie Costache Giurgiuveanu, personaj ce aparţine tipologiei avarului; el se
detaşază însă de zgârcitul tradiţional prin sentimentul de iubire paternă faţă de Otilia. Portretul său fizic se realizează prin
acumularea de detalii: faţa spână, aspectul de „bufniţă” speriată de lumină, buzele îngălbenite de fumat şi vorbele
bâlbâite. Vestimentaţia, hilară, dezvăluie avariţia, iar casa, deşi are arhitectura pretenţioasă, rămâne în paragină din cauza
avariţiei proprietarului; interiorul este ticsit de mobile vechi ce subliniază patima agoniselii.
Una dintre scenele-cheie ale romanului ramane, insa epilogul. Destinele majorității personajelor sunt proiectate la
mai bine de un deceniu de la data din incipit . Stănică Rațiu ”a devenit proprietar al unui bloc din centrul capitalei și
”prefect într-o scurtă guvernare”, are o ascensiune politică însoțită de scandaluri în presa care îl acuză că patronează
”tripouri” și ”cercuri de morfinomani”. Veritabil parvenit, fostul soț al Olimpiei Tulea a beneficiat de ”protectori asidui”
în persoana amanților Georgetei, prostituata de lux cu care, după divorțul de fata cea mare a Aglaei, se căsătorește.
Un altfel de exemplu al reușitei îl oferă Felix, căruia studiul serios, combinat cu ”o căsătorie ce se cheamă strălucită”,
îi asigură poziția socială bazată pe prestigiul funcției academice, ”într-un cerc de persoane influente” în care a intrat ”prin
soție”.
Otilia, de nerecunoscut în fotografia pe care Pascalopol i-o arată lui Felix în tren,: ”o doamnă foarte picantă, gen
actriță întreținută”, recăsătorită cu un personaj exotic, în Argentina. ”Enigma” comportării ei o explică, tardiv pentru
Felix, moșierul: ”Pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus chiar că, dacă ar ști că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă
înșela cu dumneata.” Hotărârea Otiliei de a-l părăsi pe tânărul pe care-l iubea luase în calcul, în mod corect, și capacitatea
acestuia de a se vindeca de ”o dragoste nepotrivită” care amenința să-i stânjenească ”marele lui viitor”.
Ideologia realistă o găsim şi la nivelul narativităţii, astfel, deşi naratorul este omniscient, adoptând un ton obiectiv,
acesta nu este absent din text, ci se ascunde în spatele măştilor sale, ilustrând tehnica aparte-ului.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, obiectiv. Naratorul, ispitit de expunerea obiectivă,
prezintă viaţa societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, folosind procedee specifice ca: realizarea de
tipologii, tehnica detaliului, veridicitatea, depăşind însă modelul realismului clasic, prin elementele romantice, clasice sau
de modernitate.