Enigma Otiliei

de George Călinescu

1. Încadrarea în context și în tipul de roman

„Enigma Otiliei” (1938) este un text reprezentativ pentru literatura interbelică,
reflectă concepția lui George Călinescu asupra formulei romanești balzaciene. Este un
roman de sinteză estetică, deoarece realismul obiectiv de factură balzaciana se asociază cu
elemente de modernitate, romantice sau clasice. De asemenea, este un roman de observație
socială, însumând „dosare de existență” ale unor tipuri umane determinate de circumstanțe
sociale, de „datul” psiho-afectiv și de factorul ereditar. A fost considerat și un roman de
problematică morală, un roman de dragoste și bildungsroman (având în vedere etapele
devenirii lui Felix și Otiliei).

2. Surse de inspirație și tematică

Geneza romanului trimite la imaginea unei tinere din familia scriitorului, o fată „cu
părul ca un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă,
meditativă, muzicală”, un model posibil pentru eroina cărții despre care Călinescu va spune
la flaubertian: ”Otilia c’est moi!”. Critică de orientare biografică stabilește discrete
asemănări între tânărul studios Felix Sima și autorul însuși, astfel încât personajul devine
una alter-ego al scriitorului. O altă sursă de inspirație o constituie istoria unei familii
Popescu, dezbinată din cauza banilor.
Tema principală a romanului este de inspirație balzaciană-existența societății
burgheze bucureștene în primul sfert al secolului al XX-lea. Această temă se dezvoltă în
patru arii tematice: tema moștenirii, care are în centrul ei un conflict economic, tema
parvenirii, care dezvoltă un conflict de ordin moral, tema paternității, care dezvoltă tot un
conflict moral și tema iubirii, care dezvăluie un conflict psihologic.
Câteva scene din carte devin emblematice pentru tematica romanului și pentru
specificul viziunii călinesciene. Prima dintre ele este cea a jocului de table, care are rol
anticipator în ceea ce privește evoluția relațiilor dintre personaje. Descrierea scenei
burgheze discret dramatizate se realizează lent, prin acumularea detaliilor observate de
tânărul Felix în seara venirii lui la casa unchiului său. După cunoașterea locatarilor
(Giurgiuveanu, Otilia), într-o odaie foarte înaltă și încărcată de fum „ca o covertă de vapor
de pe Marea Nordului”, el descoperă participanții și spectatorii la jocul de table:
Pascalopol, Aglae, Aurica, Simion. Se realizează fixarea imaginii personajelor, percepute de
același musafir. Astfel, el reține de la Pascalopol politețea simplă, eleganța și impresia de
bogăție lăsată fără ostentație și remarcă jovialitatea adorabilă și familiaritatea gesturilor
Otiliei în relație cu acest bărbat. Inelul de safir pe care i-l oferă cu discreție tinerei
anticipează căsătoria celor doi. Aglae este acră, arțăgoasă și disprețuitoare, iar la venirea
lui Felix exclamă spre Costache: „Nu am știut faci azil de orfani!”, prefigurându-se în
special ura față de Otilia, dezvăluită printr-un conflict latent pe parcursul cărții. La
cererea surorii sale de a-i împrumuta o sumă de bani, Giurgiuveanu oferă un răspuns
speriat, incert, sugerându-se avariția acestuia Aurica, „fata bătrână” are gesturi prețioase
și îl privește insistent pe Felix „cu avidă curiozitate”. Simion, capul familiei Tulea, brodează
într-un colț și pare uitat de ceilalți. Acest tablou pare desprins dintr-o comedie de
moravuri, cu perspectivă critică și polemică.
O altă scenă semnificativă pentru tematica și problematica romanului este cea
morții rentierului avar Costache Giurgiuveanu, care ia forma unui magistral spectacol
grotesc. Aflând că bolnavul agonizează în urma celui de al doilea atac de apoplexie, clanul
Tulea ocupă militărește casa acestuia, iar Stănică Rațiu își urmărește cu ardoare obiectivul
de a sustrage pachetul cu bani. Căutările sale se încheie cu furtul banilor de sub saltea,
spre stupefacția bătrânului, care în încercarea de a-l împiedica („Banii, ba-nii, pu-
pungașul!”), își dă obștescul sfârșit sub privirile sale impasibile. Această scenă surprinde, în
manieră realistă, apogeul dezumanizării lui Stănică Rațiu care, în lupta pentru moștenire, își
pierde atributele omenești (sensibilitatea, integritatea, înțelegerea), fiind pusă în evidență
atitudinea critică a autorului asupra societății burgheze.

3. Semnificația titlului
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a
paternității, Felix și Otilia, Stănică Rațiu și Pascalopol au o copilărie cu note comune: toți
sunt orfani și au nostalgia familiei. De asemenea, se poate observa pe parcursul acțiunii că
multe personaje devin „părinții” Otiliei deoarece vor să-i hotărască destinul. La sugestia
editorului, pentru a evidenția modernitatea personajului, George Călinescu și-a intitulat
romanul „Enigma Otiliei”. Deși nu există un mister propriu-zis în demersul narativ, Otilia
rămâne un personaj învăluit într-o umbră de incertitudine, fiind de fapt, enigma feminității
înseși.

4. Structură și compoziție
În structura romanului sunt delimitate 20 de capitole și un epilog, care include
explicații privind destinul personajelor și evoluția conflictelor. Secvențele narative sunt
prezentate prin înlănțuire, fiind respectată cronologia evenimentelor, însă scriitorul
valorifică și inserția unor mici narațiuni sau texte precum bilete, scrisori, conturi de
cheltuieli, anunțuri din ziare, etc. Simetria dintre incipit și final se realizează prin
descrierea străzii Antim și a casei lui Moș Costache din perspectiva lui Felix, în momente
de existență (în adolescență, la 18-19 ani și după aproximativ zece ani, după război).
Incipitul romanului este de tip „captatio benevolentiae”, pentru că fixează, în
manieră realistă, cadrul temporal („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin
înainte de orele zece”), cadru spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii clădirilor și a
casei lui Moș Costache), prezintă personajele principale și schițează conflictele esențiale.
Finalul este închis, prin rezolvarea conflictelor fiind urmat de epilog (discuția dintre
Stănică Rațiu și Felix, întâlnirea lui Felix cu Pascalopol în tren).
În compoziția romanului se poate observa axa unui timp obiectiv derulat lent la
început, apoi într-un ritm tot mai accelerat, care este marcată prin sintagme temporale cu
care debutează mai toate capitolele(„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, „a doua zi”,
”În ziua următoare”, „Cu timpul”, etc.). Alături de principiul simetriei și el circularității se
mai pot observa, din punct de vedere compozițional, o tehnică a contrastului (descrierii
ample balzaciene de la început îi corespunde imaginea statică din final), tehnica
contrapunctului (mediul citadin îi corespunde contrapunctiv descrierea Bărăganului) și
tehnica colajului.
Romanul este structurat pe trei planuri. Primul plan epic urmărește destinul clanului
familial (alcătuit din familiile înrudite Giurgiuveanu, Tulea, Rațiu). El se ordonează în jurul
istoriei moștenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic (lupta pentru avere). Tema
paternității, dezvoltată tot în acest plan, reliefează un conflict de ordin moral.
Cel al doilea plan narativ urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroii
surprinși în devenire, în confruntarea cu lumea și cu ei înșiși. Lor li se adaugă Leonida
Pascalopol, care trăiește revelațiile unei iubiri târzii. Conflictul dezvoltat în acest plan este
unul interior, psihologic, și se rezolvă prin opțiunea clasicilor: triumful rațiunii asupra
pasiunii.
Planul-cadru conturează, monografic, existența burgheziei bucureștene de la
începutul secolul al XX-lea. Tema parvenirii, definitorie pentru această lume (în care
Stănică Rațiu este un învingător), accentuează tot un conflict de ordin moral.

5. Personajele
George Călinescu afirmă că romanul trebuie să înfățișeze omul ca ființă morală,
motiv pentru care se remarcă în acest text două categorii de indivizi, în funcție de
capacitatea de adaptare la lume: cei care se adaptează moral și au principii (Felix și
Pascalopol) și cei care se adaptează instinctual, reprezentând anumite tipologii umane
(avarul, parvenitul, cocheta). Conform viziunii realiste, autorul construiește personaje
tipice, pornind de la categoriile umane din clasicism, pe care le plasează contextual în lumea
burgheziei bucureștene.
Unele personaje sunt construite manieră modernă și se caracterizează prin
ambiguitate. De exemplu, Moș Costache este tipul avarului, umanizat de dragostea pentru
Otilia, Pascalopol are sentimente paterne și virile față de eroină, iar Stănică Rațiu este
arivist (parvenit), dar și demagog, hoț, escroc, sentimental.
Alte personaje sunt construite schematic, având o trăsătură dominantă de caracter:
„baba absolută, fără cusur în rău”-Aglae, „fata bătrână”-Aurica, debilul mintal-Titi,
interesul autorului pentru problemele psihice și pentru devierile comportamentale
susținând modernitatea romanului.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica basoreliefului balzaciană a
descrierii mediului și a fizionomiei pentru a evidenția caracterul personajului. Folosește,
însă, și tehnici moderne precum comportamentismul (Otilia este prezentată doar prin
comportamentul ei, fără a i se cunoaște gândurile) și reflectarea poliedrică (tehnica
oglinzilor paralele).

6. Artă narativă și stil

„Enigma Otiliei” este un roman de sinteză estetică:
a) Elemente realist-balzaciene: tematica; faptul că este un roman de observație și
de problematică morală; naratorul omniscient, obiectiv, omniprezent-
>perspectivă obiectivă, viziune „par-derriere” și focalizare zero; tipul de incipit
(descriptiv, pregătitor); construcția subiectului (cu un ritm foarte lent la
început, accelerat doar în ultima parte); arta construirii personajelor; tipologiile
umane prezentate; prezentarea critică a unor aspecte ale societății bucureștene
de la începutul secolului al XX-lea; veridicitatea; tehnica detaliului semnificativ;
etc.
b) Elemente clasice/clasiciste: principiile compoziționale (cronologie, simetrie,
circularitate); personajele construite în tiparul eroilor clasici (personajele plate,
construite pe o unică trăsătură: fata bătrână, aristocratul).
c) Elemente romantice: caracterul de bildungsroman (Felix și Otilia); tema
iubirii+motivul literar al triunghiului amoros+motivul orfanului sau al străinului;
utilizarea antitezei (în construirea unor personaje sau a unor case); descrierea
amplă a Bărăganului.
 d) Elemente moderniste: prezentarea mediului citadin; tipologia intelectualului;
tehnica colajului, tehnica oglinzilor paralele; ambiguitatea unor personaje;
îmbinarea registrelor stilistice; interesul pentru procesele psihice deviante.

7. Concluzie
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” este un roman de sinteză estetică, prin care
George Călinescu se va impune și ca romancier, textul devenind esențial în literatura
română interbelică.