Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

1. Încadrarea în context și în tipul de roman

În perioada interbelică, romanul românesc evoluează pe două direcții: realismul
obiectiv (L. Rebreanu, G. Călinescu, Hortensia Papadat Bengescu) și modernismul subiectiv
de analiză psihologică (Camil Petrescu, M. Eliade, Anton Holban).
Romanul de tip psihologic se caracterizează prin investigația detaliată a vieții
interioare a personajelor, prin valorificarea analizei psihologice și prin urmărirea unor
cazuri de conștiință. Acest tip de roman este scris, de obicei, la persoana I pentru că
accentul cade pe descrierea stărilor sufletești, pe evoluția unui conflict psihologic și uneori
pe sondarea zonelor obscure ale subconștientului.
În viziunea lui Nicolae Manolescu, acest tip de roman se caracterizează prin
„psihologism și analiză” și este numit roman ionic. Alte trăsături ale acestui tip de scriere
sunt autenticitatea subiectivismului, focalizarea internă și viziunea avec.
Perspectiva lui Camil Petrescu asupra noului tip de roman este formulată în eseul
„Noua structură și opera lui M. Proust” (1935), în volumul „Teze și antiteze” (1936) și în
notele de subsol ale romanului „Patul lui Procust”. O trăsătură distinctă, în viziunea sa, a
romanului modern subiectiv e autenticitatea care presupune redarea cât mai fidelă a
trăirilor personajului principal. În acest scop se inserează în roman fragmente de jurnal,
scrisori sau orice altă formă de mărturisire a experienței, astfel cartea include „adevărate
dosare de existență”. În ceea ce privește tehnica narativă autenticitatea este susținută de
fluxul conștiinței și memoria afectivă.
Un alt element specific al „noii tehnici” este subiectivismul, Camil Petrescu
mărturisind: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. Redarea și surprinderea realității
doar din perspectiva conștiinței pune în evidență substanțialitatea („să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu”).
Renunțarea la cronologia faptelor și propunerea accentului deplin subiectiv constituie o altă
trăsătură a romanului subiectiv. Rememorarea trecutului se realizează prin tehnica fluxului
conștiinței și prin tehnica retrospecției sau of flash-back-ului. La nivelul stilului, acesta
este anticalofil, scriitorul susținând că „stilul frumos e opus artei” și nu poate surprinde
claritatea conștiinței, de aceea, invitația la sinceritate presupune consemnarea clară și
precisă.

2. Geneza romanului+tematică
Publicat în anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
s-a născut dintr-o nuvelă prea lungă care, prin prefaceri și adăugiri succesive, a luat forma
unui text extrem de complex. Ficțiunea romanescă se construiește pornind de la o sursă
autobiografică: jurnalul de campanie al autorului din timpul Primului Război Mondial, însă
personajul narator este o instanță fictivă, a cărei plăsmuire nu se confundă cu existența
reală a autorului. În prefață la ediția din 1955 a romanului, intitulată „Cuvânt după un sfert
de veac”, Camil Petrescu explică geneza romanului și, totodată, își accentuează preferința
pentru estetica autenticității: „Negreșit, trebuie să lămurim că dacă partea I a acestui
roman e o fabulație, e adică născocită de un autor care nici nu era însurat și nici n-avea o
familie pe vremea aceea, și deci că eroul Ștefan Gheorghidiu cu soția lui sunt pură ficțiune;
în schimb, se poate afirma că partea a II-a a cărții, aceea care începe cu întâia noapte de
război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat, cu amănunte
cu tot, eroului.”.
În prima formulare, titlul era „Proces verbal de dragoste și de război”, amintind de
maniera lui Stendhal și de tehnica notației precise. Titlul ulterior trimite către două nopți
simbolice care vor reprezenta două experiențe umane esențiale: iubirea și războiul. Prima
parte relatează iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și soția lui, Ela, iar partea a doua
reprezintă jurnalul eroului prins în vâltoarea Primului Război Mondial.
Tema inadaptării intelectualului la o lume a imposturii și a mediocrității se
cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea și războiul, cunoașterea și setea de
absolut, tema moștenirii și cea a existenței societății bucureștene în preajma Primului
Război Mondial.
O prima scenă reprezentativă este scenă cinei, în care, de Sfântul Dumitru, întreaga
familie este invitată de unchiul Tache acasă la el, pentru a lua masa împreună. Scena capătă
accente balzaciene atât prin descrierea casei („casa veche mare cât o cazarmă”), cât și
prin construirea tipului de avar ursuz și dificil care, deși bogat, locuia într-o singură
cameră, ce era în același timp sufragerie, birou și dormitor. Moartea apropiată a unchiului
Tache deschidea perspectiva unei moșteniri. În timpul mesei, rudele îl jignesc pe tatăl lui
Ștefan, fost profesor universitar care își cheltuieli leafa scoțând gazete, un intelectual de
valoare, dar idealist, care murise sărac lipsindu-i priceperea de a face avere (pe care o
aveau frații săi: Nae și Tache Gheorghidiu). Opiniile rudelor îl lezează pe Ștefan, care are
curajul de a apăra principiile acestuia ripostând tăios, consternarea generală fiind adâncită
de muțenia în care cade unchiul Tache. Ulterior, acesta se va dovedi, însă, impresionat de
fermitatea și îndrăzneala eroului, întrucât, în mod paradoxal, peste doar trei săptămâni,
când unchiul Tache moare, familia află că el îi lăsase lui Ștefan cea mai mare parte din
averea sa. Acest fapt surprinde pe toată lumea și schimbă radical viața protagonistului.
O altă scenă reprezentativă pentru tema operei o constituie excursia la Odobești,
de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, care declanșează criza de gelozie a
protagonistului, excursia devenind pentru Ștefan o plimbare chinuitoare. În timpul
acesteia, protagonistului i se pare că Ela îi acordă o atenție exagerată domnului G
(Georgiade), vag avocat și om de lume. Mirat și apoi consternat de pătrunderea acestui
individ în intimitatea lor, Gheorghidiu suferă pentru fiecare gest al soției sale: faptul că
Ela dispare împreună cu G, atenția pe care femeia i-o acordă acestuia la masa, preferința
comună a celor doi pentru un anume vals provoacă și întrețin gelozia tânărului, accentuată
de o luciditate tăioasă. Sufletul său trece prin mai multe stări: dispreț, suferință, duioșie:
„În toate cele trei zile, cât a stat la Odobești, am fost ca și bolnav, cu toate că păream de
o veselie excesivă”. Eroul își descoperă soția cu o uimire dureroasă, văzând în fața lui „un
cap străin și vulgar”. Nervos peste măsură, Ștefan îi spune Elei că la întoarcere va divorțat
de ea, dar aceasta arătându-se candidă și nevinovată, jură că nu știe despre ce
vorbește el și argumentează că toate femeile grup fac la fel și soții lor nu se supără.

3. Structură și compoziție
Romanul este structurat în două părți, corespunzătoare temelor principale, iubirea
și războiul, experiențe de cunoaștere care îl transformă pe protagonist. Evenimentele se
grupează în două cărți, fiind folosit un artificiu compozițional. Astfel, narațiunea începe cu
prezentarea războiului în capitolul I, apoi se prezintă povestea de iubire în capitolele II-V,
revenindu-se la planul războiului în capitolul VI.
 Romanul debutează cu prezentul frontului, capitolul I „La Piatra Craiului, în munte”
punând în evidență două planuri temporale existente în discursul narativ: timpul narării
(prezentul frontului) și timpul narat subiectiv și afectiv (trecutul poveștii de iubire).
Incipitul romanului fixează relațiile temporale și spațiale („În primăvara anului 1916, în
timpul unei concentrații pe Valea Prahovei”) și conturează scenă discuției de la popota
ofițerilor despre dragoste și fidelitate. Această discuție pornită de la un fapt divers aflat
în presă declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei
doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. La fel ca la scriitorul francez Marcel Proust, un
eveniment exterior declanșează rememorarea unor întâmplări dintr-un „timp pierdut”, însă,
în romanul lui Camil Petrescu, evenimentele sunt ordonate cronologic și analizate lucid în
funcție de memoria voluntară. O altă deosebire constă în faptul că la Proust, personajul
narator retrăiește trecutul, în timp ce protagonistul lui Camil Petrescu analizează și
interpretează trecutul.
Al doilea capitol al romanului („Diagonalele unui testament”) concentrează intriga
(„Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și o bănuiam că mă
înșală”) și marchează începutul retrospectivei asupra iubirii. Povestea lor de dragoste se
naște din admirație și duioșie, dar la o analiză mai atentă, mai lucidă, personajul narator
mărturisește că mai ales ea a apărut din orgoliu („Cred că acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri”). După căsătorie, cei doi trăiesc modest, dar sunt fericiți, echilibrul
familiei fiind tulburat ulterior de moștenirea primită de Gheorghidiu de la unchiul său avar,
Tache. Ela se implică în discuțiile despre bani comportându-se diferit, atitudine care îi
displace soțului („Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”). Din
acest moment, cuplul evoluează spre o inevitabilă criză, ruptura când accentuată de
apropierea Elei de domnul G, în excursia de la Odobești. Obosit să mai caute certitudini și
convins că prin iubirea pentru Ela nu poate atinge absolutul, Gheorghidiu privește drama
personală cu detașare și desparte de soția lui.
Cea de-a doua experiență definitorie o reprezintă războiul, Nicolae Manolescu
apreciind că „absolutul morții eclipsează absolutul iubirii”. Imaginea războiului este una
demitizată, fără eroism sau patriotism, deoarece frontul înseamnă haos, moarte, boală,
mizerie, măsuri absurde, ordine greșite, etc.
Capitolului „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și
tragismul confruntării cu moartea. Individul e stăpânit de spaimă și acționează automatic,
fiind dominat de instinctul de supraviețuire („nu mai e nimic omenesc în noi”).
Experiența dramatică de pe front modifică atitudinea personajului narator față de
celelalte aspecte ale existenței și pune în umbră drama iubirii („de soția mea, de amantul ei,
de zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie”). Rănit
și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce la București și renunță la îndoială și la bănuieli,
detașându-se astfel de trecut. Pe soția sa o privește „cu indiferența cu care privești un
tablou” și o părăsește lăsându-i „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, de la cărți,
de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”.
Spre deosebire de romanul tradițional, în care conflictul se desfășoară la nivel
exterior între diverse personaje, în romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se
produce în conștiința personajului narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și
sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este
generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. El trăiește
iluzia că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai această realitate în care nu
vrea să se implice va produce destrămarea cuplului. Conflictele exterioare pun în evidență
relațiile personajului cu societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în
categoria inadaptaților social.

4. Construcția personajelor
Personajele romanului sunt construite conform viziunii moderne a lui Camil Petrescu
(Ștefan și Ela Gheorghidiu), însă unele dintre ele sunt personaje tipice de factură realistă
(Tache-tipul avarului și Nae Gheorghidiu-tipul parvenitului), construite în manieră
balzaciană.
Personajul principal este un tânăr intelectual filosof de formație, care trăiește în
lumea ideilor și care raportează realitatea imediată la propria conștiință. Personajul
feminin, Ela, este construit din perspectiva unică a lui Ștefan Gheorghidiu și portretul ei se
modifică în funcție de atitudinea și de sentimentele acestuia.

5. Artă narativă și stil

Elementele de artă narativă sunt specifice prozei moderne, pentru că relatarea este
înlocuită cu analiza și interpretarea, operații având caracter analitic. Narațiunea de tip
subiectiv, la persoana I, propune viziunea unică a personajului narator, iar perspectiva
narativă este de tip „avec” și focalizarea internă.
Stilul anticalofil pentru care optează Camil Petrescu susține autenticitatea
limbajului și creează impresia de realitate ferească, limbajul fiind uneori banalizat (de
exemplu discuția de la popota ofițerilor).

6. Concluzia
În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
text reprezentativ pentru romanul modern psihologic, prin unicitatea perspectivei narative,
utilizarea tehnicilor fluxului conștiinței și a memoriei afective, prin narațiunea la persoana
I și autenticitatea trăirii.