Plumb

de George Bacovia

1. Încadrarea în curentul literar și context

Simbolismul este un curent literar apărut inițial în Franța și Belgia la sfârșitul
secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a impersonalității reci a
parnasianismului. Precursor al simbolismului în Franța este considerat a fi Charles
Baudelaire prin volumul de versuri „Les correspondances” și „Les fleurs du mal”, iar
reprezentanți de marcă ai acestui curent în plan european au fost Paul Verlaine, Arthur
Rimbaud, St. Mallarmé. Retorica acestui curent se definește prin noțiuni și principii
precum: muzicalitate, artificialitate, sugestie și vag, monotonie, prin cultivarea simbolului, a
sinesteziei și a corespondenței. În literatura română, simbolismul se individualizează prin
opera unor poeți precum: Ștefan Petică, Ion Minulescu, D. Anghel, dar se impune prin
intermediul operei lui George Bacovia.
Poezia „Plumb” a apărut inițial în 1911 în revista „Versuri”, sub pseudonimul George
Andoni, pentru ca apoi să fie inclusă în volumul de debut cu același nume, din 1916,
înscriindu-se în estetica simbolistă prin folosirea simbolului, tehnica repetițiilor, cromatica
obsedantă (dominant fiind cenușiul), dramatismul trăirilor eului liric dedus din
corespondențele care se stabilesc între materie și spirit, prin muzicalitatea interioară
stridentă etc.

2. Tematica și viziunea despre lume

Tema principală a poeziei o constituie condiția poetului într-o societate limitată și
ostilă, care nu îl înțelege și nu îi înțelege nici arta. La un alt nivel tematic se regăsesc și
tema iubirii, dar mai ales cea a morții, care este susținută prin atmosfera și simbolurile
funebre: „sicriele de plumb”, „cavou”, „funerar vestmânt”. Poezia este a unui solitar, a unui
prizonier, a unei conștiințe înspăimântate de sine și de lumea în care trăiește.

3. Semnificația titlului
Titlul atrage atenția atât ca realizare fonetică, cât și ca încărcătură stilistică,
semnificantul conținând două consoane explozive „p” și „b” în poziție simetrică, traducând
greutatea și apăsarea sufletească. Ele închid vocala „u”, potențând ideea de anulare a
evadării și sonanta „m” ce dă tonul unui cântec de moarte. Titlul reprezintă și simbolul
central al poeziei, metalul greu sugerând apăsarea sufletească prin greutatea sa, monotonia
existenței prin cromatică și labilitatea psihică prin maleabilitate.

4. Structură, compoziție și imaginar poetic

Poezia propune o structură externă de tip canonic, fiind compusă din două catrene,
care respectă principiile prozodice. Se evidențiază însă dispunerea simetrică a versurilor,
anticipându-se astfel viziunea poetului asupra existenței supuse monotoniei și cantonată
într-un univers limitat și ostil. La nivel intern, textul gravitează în jurul unui simbol central
recurent în lirica bacoviană: plumbul. Astfel, se poate observa că prima strofă dezvoltă un
univers exterior, iar cea de-a doua trimite către un spațiu interior, ambele generate de
motive specifice sensibilității simboliste: singurătatea, izolarea, claustrarea, neliniștea etc.
Primul catren conturează un spațiu exterior apăsător, dezolant, care poartă
amprenta morții. Este propus astfel un câmp semantic al morții redat prin cuvinte precum
„sicrie”, „cavou”, „coroane” sau structura „funerar vestmânt”. Se poate observa că, spre
deosebire de romantici care văd în moarte un prilej de eliberare totală, Bacovia propune
viziunea unei coborâri în infern.
Incipitul asociază imperfectul „dormeau” epitetului adverbial „adânc” imprimând
astfel o sugestie statică, de încremenire spațială și temporală. Repetarea epitetului „de
plumb” evidențiază existența mohorâtă, anostă, lipsită de posibilitatea înălțării,
exasperarea, iar plasarea acestui epitet în rimă are rolul de a închide ca într-un cerc
implacabil întreaga existență. În cel de-al treilea vers al primei strofe apare singura
referire explicită la eul liric, „stam singur”, trecându-se dinspre realitatea exterioară spre
cea a sinelui, starea dominantă dedusă fiind angoasa. Vântul este singurul element care
sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.
Deși cadrul temporal nu este precizat, atmosfera creată sugerează nocturnul.
Strofa a doua este realizată într-o evidentă notă de ambiguitate, Bacovia utilizând
sugestia și vagul (elemente simboliste) pentru a exprima stări interioare. „Amorul de
plumb” care „dormea întors” poate fi interpretat ca o afirmare a noii viziuni asupra iubirii.
Față de romantici, iubirea a suferit o decădere și și-a anulat total implicațiile afective.
Strigătul devine modalitatea de exprimare a disperării resimțite de eul poetic, care
conștientizează drama existenței sale. Foarte ambiguă este și structura „Stam singur lângă
mort” ce poate fi interpretată drept act al dedublării eului liric care se contemplează și
constată că e total lipsit de afectivitate. Frigul amplifică starea de nesiguranță interioară.
Imaginea vizuală prin care se încheie textul valorifică un alt motiv important, și anume, cel
al zborului. În retorica romantică, zborul este văzut ca un simbol al evadării și al înălțării
spirituale. Bacovia, însă, anulează aceste semnificații și orientează zborul spre teluric prin
reprezentarea „aripilor de plumb” care „atârnă” figurând astfel un Icar condamnat la o
prăbușire iremediabilă. Se poate observa că plumbul acaparează întreg universul (atât
exterior, cât și interior), iar încercarea de salvare prin iubire este sortită eșecului.

5. Limbaj artistic și prozodie

Limbajul artistic este marcat de o simplitate externă. Vocabularul este restrâns,
poetul mizând pe câteva cuvinte repetate obsesiv, creând efectul monotoniei. Disconfortul
interior este amplificat prin plasarea verbelor la imperfect la început de vers, dar și prin
liniile de pauză sau punctele de suspensie, care fragmentează discursul liric.
Nivelul prozodic definitivează textul prin măsura fixă de zece silabe, prin rima
îmbrățișată, în vreme ce combinația de ritmuri (predominant iambic) sporește tonalitatea
gravă.

6. Concluzia
În concluzie, poezia „Plumb” rămâne un text reprezentativ pentru creația bacoviană
și a determinat critica literară să îl considere pe creator drept poetul care a văzut lumea
„prin ochi de plumb”.