PLUMB

de George Bacovia

Incadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice

George Bacovia este primul nostru poet modern, dar şi cel mai important poet simbolist, inspirându-
se mai mult din poeţii decadenţi francezi şi Baudelaire decât din poeţii simbolişti propriu-zişi. El reuşeşte să
fie modern prin şocul pe care poezia sa îl produce asupra cititorilor, prin originalitatea conceptelor şi
atitudinea diferită a eului liric. Relaţia sa cu restul poeziei simboliste, atât română cât şi franceză, este
descrisă plastic de criticul Nicolae Manolescu în prefaţa volumului citat mai sus: „Simbolismul bacovian e,
faţă de celălalt, ca o lume asemănătoare şi paralelă, deformată însă într-o oglindă ce nu numai răstoarnă
imaginea, dar schimbă proporţiile." Deşi primul său volum de versuri, Plumb, din 1916, nu are ecoul scontat
în rândul criticii, deoarece România se pregătea pentru intrarea în război, există voci importante ce-1 susţin.
Macedonski scria în numărul 7 din 1 ianuarie al Făcliei, stabilind filiaţii interesante: „în Franţa principii
poeţilor sunt proclamaţi de confraţii lor. La noi e mai bine. Ii proclamă talentul lor, şi principe va rămâne
Bacovia în toţi timpii, prin o parte însemnată a poeziilor lui. Unele dintre ele sunt mai pline de farmec decât
ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarmé...“

Tema şi semnificaţiile titlului

Plumb este una dintre cele mai originale poezii simboliste şi are ca titlu simbolul central al poeziei,
plumbul. Acesta marchează întreaga poezie, sugerând o apăsare sufletească, o presiune imensă la care este
supusă fiinţa poetului, într-un univers lipsit de orizont şi de speranţă. Metalul ales să reprezinte aceste
semnificaţii are o greutate mare şi o culoare specifică, cenuşie, ce ne introduce în atmosfera mohorâtă şi
apăsătoare a poeziei bacoviene. Alegerea lui nu este întâmplătoare, amintind de obsesiile alchimiştilor de a-1
transforma în aur, deci de a găsi o cale de înnobilare a fiinţei prin poezie. Tot ce atinge plumbul, într-o
alchimie răsturnată, îşi schimbă esenţa şi devine moarte şi apăsare: zborul se transformă în cădere, florile
mor şi împietresc pe morminte, până şi moartea e „turnată" în plumb - „sicriele de plumb". Poezia va în-
semna deci, o stare de criză, o magie răsturnată, ce ne va purta într-un peisaj lunar, lipsit de fiinţe şi dominat
de moarte. Alienarea acestei lumi aminteşte de E.A. Poe, Laforgue sau de înstrăinarea lui Rimbaud faţă de
lume, dar şi de sine — je est un autre.

Elemente de structură şi compoziţie

Poezia este formată din două catrene simetrice şi identice ca structură, Ele ilustrează perfect cele
două planuri ale poeziei - planul exterior şi planul interior. Acest dublu tipar este specific poeziei bacoviene,
planul exterior este întotdeauna o reflectare a celui interior. Bacovia nu descrie peisaje, ci ne dă indicii
despre stările sale de spirit, într-o întortocheată geografie interioară, cu valoare simbolică. Incipitul aşază
direct poezia în zona morţii, în timp ce finalul aduce o imagine a neputinţei prin „aripile de plumb“.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil

Opera literară se deschide cu o imagine funerară, reprezentată de „sicrie“, în care somnul e un
substitut al morţii. Decorul este lugubru, sicrie, coroane care scârţâie, veşminte funerare - reflectând toate o
stilizare excesivă, pe care criticul Eugen Lovinescu o percepea drept artificialitate în 1922. Vântul nu aduce
deloc un aer natural în acest peisaj, fiind un simbol al distrugerii treptate a universului, marcată printr-o
imagine auditivă. „Florile de plumb“ nu mai reprezintă un oximoron, ca în cazul lui Arghezi, ci un simplu
epitet metaforizant care arată împietrirea, asocierea cu moartea, corelat cu epitetul antepus „funerar
veşmânt“. Rigiditatea şi ostentaţia acestei lumi bântuite de moarte şochează. Şocul este, însă, unul voit -
criticul Nicolae Manolescu susţine în prefaţa volumului Plumb (Editura Minerva, Bucureşti, 1981) că
Bacovia „e modern fiindcă şochează - ochiul, urechea, imaginaţia, arta“. Metafora este figura de stil
predominantă, alături de simbolul plumbului, creând împreună o atmosferă oprimantă, marcată de imaginea
morţii. Epitetul „singur“ indică izolarea şi înstrăinarea eului poetic faţă de lume şi de sine, alienarea fiind
semnul poeziei moderne.
Al doilea catren e o imagine în oglindă a primului, reluând ideea somnului. Repetiţia, mijloc artistic
specific poeziei simboliste, se opreşte însă aici. Somnul nu mai este imaginea unei latenţe - „amorul întors“
are o cu totul altă conotaţie simbolică. Intoarcerea este către moarte, către lumea plumbului şi a presiunii
telurice. Metafora din primul vers al catrenului al doilea face trecerea la planul interior, prin referirea la
iubire. Antiteza dintre concreteţea plumbului şi noţiunea abstractă, sugerată prin simbol, este un element
important al construcţiei poeziei. „Amorul ...de plumb“ simbolizează erosul împietrit, învins, ce nu mai
reprezintă o cale de salvare din acest univers. Atinsă de alchimia inversă a plumbului, iubirea şi tot ce
trebuia să însemne zbor şi înălţare se transformă în cădere şi în neputinţă - „Şi-i atârnau aripile de plumb“.
Aripile, ce reprezentau în mod normal speranţa şi diafanul, se contaminează de această apăsare grea şi devin
„de plumb“. Frigul este expresia termică a însingurării şi alienării eului poetic, care se percepe din afară, ca
pe un obiect.
Astfel, versul „Stam singur în cavou“ devine - într-o exprimare în maniera lui Rimbaud - „Stam
singur lângă mort“, producându-se o depăşire a graniţelor sinelui şi o înstrăinare în acelaşi timp. Strigătul
aproape isteric rămâne singura imagine auditivă a strofei a doua, tonalitatea sa fiind foarte departe de
muzicalitatea restului poeziei simboliste. Decorul artificial, ariditatea acestei lumi „de plumb“ în care se
regizează cu voluptate spectacolul morţii fac din poezia bacoviană un univers al obiectelor, al repetiţiilor
mecanice şi al grimaselor în spatele cărora se ghicesc ironia şi hohotul nevrotic al poeziei moderne.

Versificaţia
Versurile au rimă îmbrăţişată şi măsură de zece silabe. Ritmul predominant este iambic, dar apar şi
peonul şi amfibrahul. Ritmul, aparent monoton, dă o formă melopeică versurilor, ce se apropie de incantaţie.

Modurile şi timpurile verbale

Muzicalitatea poeziei este dată de tonalitatea stinsă a imperfectului, timp al acţiunilor începute în
trecut, ce continuă în prezent, imprimând ideea de repetitivitate, de continuitate. Armonia versurilor se
realizează prin combinarea consoanelor închise din cuvinte precum „veşmânt“ sau „vânt“ cu tonalităţile
stridente, aproape onomatopeice din „scârţâiau“ sau „frig“. Folosirea perfectului compus nu întrerupe seria
imperfectelor, deoarece verbul folosit - „am început“ - conţine în sine ideea semantică de continuitate.
Conjunctivul „să strig“, chiar dacă anunţă o acţiune ipotetică, vrea să sugereze trecerea de realitatea
senzorială a sunetelor. Poezia devine expresia unei tensiuni care afectează şi isterizează simţurile.

Concluzii
George Bacovia reuşeşte să prefigureze liniile de forţă ale perioadei următoare, rămânând în acelaşi
timp obsedant de simplu şi, în mod vizibil, afiliat simbolismului. Strania lume funerară a Plumbului devine
un spaţiu de referinţă al modernităţii, anticipând rafinarea expresiei şi intelectualizarea limbajului de mai
târziu.
 LACUSTRĂ
de George Bacovia

Incadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice

Fără îndoială, curentul pe care-1 reprezintă poezia lui Bacovia este simbolismul, ce constituie la noi
în literatură prima etapă a poeziei moderne. Deşi Bacovia publică şi înainte de război, opera sa aparţine, în
majoritate, perioadei interbelice, dominată de cele două orientări literare majore - modernismul şi
tradiţionalismul.
Mentorul modernismului, criticul Eugen Lovinescu, aşeza literatura noastră sub principiul
sincronismului şi al înnoirii. Simbolismul nostru este, în mod cert, inspirat din cel francez, dar preluarea are
un decalaj temporal destul de mare şi înnoirea nu a avut loc prea uşor, având în vedere cele trei etape ale
simbolismului românesc. Criticul George Călinescu scria în acest sens în Istoria literaturii române de la
origini până în prezent: „Baudelaire, Verlaine, parnasienii şi simboliştii nu sunt descoperiţi la noi decât cu
aproape o jumătate de secol după apariţia lor. Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la
orice infiltraţie străină este complet eronată, istoria literară descoperind dimpotrivă o surdă şi bănuitoare
rezistenţă."

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe

Poemul face parte din volumul Plumb şi înfăţişează o altă ipostază a dezarticulării universului -
disoluţia materiei. Spre deosebire de poezia Plumb, unde gravitaţia împietrea totul, creând un univers
apăsător, în Lacustră materia aflată sub aceeaşi apăsare începe să se dezintegreze, într-un proces de stranie
suferinţă. Titlul poeziei sugerează izolarea şi însingurarea extremă a eului poetic bacovian, ce se întoarce în
timp în epoca locuinţelor lacustre - printre primele forme de construcţii umane, aşezate pe apă -, folosind-o
ca barieră naturală împotriva pericolelor.
Simptomatică pentru această poezie rămâne concepţia asupra universului, perceput ca o ameninţare,
ca un pericol, din calea căruia eul poetic se retrage într-o izolare ce devine treptat alienare. Poezia devine un
refugiu în faţa unei primejdii obscure, ce-şi face simţită prezenţa la nivelul senzaţiilor şi instinctelor.
Ameninţarea vine din dezintegrarea universului, din lipsa lui de coerenţă, transformând poezia în expresia
unei stări de criză.
Apa capătă semnificaţii de cataclism - un diluviu fără speranţă, ce ameninţă să înghită totul, ca într-o
halucinaţie. Deşi criticul George Călinescu găseşte modelul ploii insinuante şi reci asemenea celui al
tristeţilor autumnale în Rodenbach, acceptă faptul că Bacovia merge ceva mai departe, umiditatea pluvială
luând „aspecte infernale şi se observă o adevărată teroare de apa tristă, ostilă, care contaminează tot, un
sentiment fizic de insalubritate".
In general, în poezia lui Bacovia ploaia şi ninsoarea îşi pierd aspectul pitoresc din lirica romantică şi
clasică, devenind expresia unor stihii ce ameninţă integritatea universului prin intensitate şi durată. Ca şi
vântul din Plumb, valul din Lacustră este imaginea distrugerii universului, o distrugere secvenţială a
realului, ale cărui fisuri fac vizibilă o prăbuşire a eului poetic. Nu mai poate fi vorba deci de sunetul dulce al
ploii din poezia lui Verlaine Plânge în inima mea, deşi melancolia grea şi fără o justificare anume pe care o
sugerează ploaia este asemănătoare. Cu toate că poetul însuşi îşi recunoaşte maeştrii şi modelele inspi-
ratoare, într-o strofă celebră, un adevărat exemplu de intertextualitate, înainte de inventarea propriu-zisă a
termenului - „Departe, în cetate viaţa tropota.../ O, simţurile-mi toate se enervau fantastic.../ Dar în pustiul
sălei pufneau în râs sarcastic/ Şi Poe şi Baudelaire şi Rollinat" -, ploaia devine în poezia lui Bacovia altceva.
Este expresia unei alienări, a unei despărţiri halucinante de real, pe cât de importantă, pe atât de puţin
spectaculoasă. Apa în cădere constituie modul propriu bacovian de alunecare în haosul interior, adesea
însoţit de neputinţă şi tristeţe.

Elemente de structură şi compoziţie

Poezia are o structură simetrică, fiind alcătuită din patru catrene, cu două planuri - exterior, al naturii
şi al universului, şi interior. Trecerea între ele se realizează prin imaginea ploii, care asociază o serie de
percepţii confuze şi alunecări în subconştient. Trebuie să precizăm că aventura poeziei la Bacovia, ca produs
al unei sensibilităţi excesive, se consumă în transformarea realităţii exterioare în realitate interioară.
Incipitul poeziei este constituit de o imagine auditivă a ploii, sugerând repetabilitatea fenomenului -
„De-atâtea nopţi aud plouând“. Repetabilul reprezintă aici extinderea ploii într-un timp infinit, excluzând
realul.
 Finalul poemului reia, prin refren, imaginea-simbol a titlului. „Locuinţele lacustre “ accentuează
izolarea şi alienarea eului poetic de lumea exterioară, supusă unui proces de puternică dezagregare, mărturie
a colapsului interior.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil

Inventarul de procedee artistice al poeziei bacoviene nu conţine o listă prea lungă, nota definitorie a
acestei lirici fiind simplitatea. Imaginile atât de bogate în semnificaţii au la bază metafora, refrenul ce
creează sonorităţi obsedante şi epitetul, folosit cu moderaţie. Metafora „Aud materia plângând “ atribuie ploii
nu numai semnificaţia de factor distrugător al universului, ci şi de purtătoare a unei încărcături afective, o
tristeţe cosmică, aparţinând planului interior. Izolarea şi singurătatea mărturisite de eul poetic - „Sunt
singur...“ - permit ploii să realizeze îndepărtarea de real şi de timpul acestuia. Se produce astfel o întoarcere
în timp, la origini, în anistorie, la perioada locuinţelor lacustre, dar într-un anume fel şi în subconştient, în
haosul interior. Ieşirea din realitate este asociată cu o serie de senzaţii confuze, redate prin imagini tactile -
„scânduri ude“ şi „în spate mă izbeşte-un val“.
Neliniştea şi spaima neprecizată domnesc în acest catren, alături de nesiguranţa dezvăluită de verbul
„tresar“ şi de adverbul „parcă“. Somnul în acest context pare o prelungire a ploii, o stare halucinantă a
proximităţii morţii, bântuită de coşmaruri şi de sentimentul pericolului.
In cadrul amenajării locuinţelor lacustre, podul reprezintă legătura cu uscatul, cu realul, iar uitarea lui
la mal, în contextul existenţei primitive, indică un pericol, accentuând starea de nesiguranţă a eului poetic,
înconjurat de un univers în pragul prăbuşirii - „Tresar prin somn şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la
mal“.
Obsesia vidului, a neantului, se manifestă la începutul catrenului al treilea prin evocarea „golului
istoric", fiind un indiscutabil element de modernitate, menţionat de Hugo Friederich în Structura liricii
moderne în cadrul „categoriilor negative". Ploaia continuă strania disoluţie a realului şi adâncirea în golul
interior, printr-o imagine de cataclism - „Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc." Anularea
timpului istoric real aduce cu sine o bizară materialitate a timpului, contaminat parcă de fluiditatea ploii.
Astfel se poate explica folosirea prepoziţiei „pe" din „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...", vers ce subliniază
ideea întoarcerii în timp, a confundării cu începutul. Epitetele „ude" şi „grei" cuprind o senzaţie tactilă, prin
care este redat colapsul acestei lumi. Reluarea în catrenul al patrulea a primului vers induce ideea prelungirii
acestui diluviu cosmic, a ancorării lui în infinit - „De-atâtea nopţi aud plouând". Versul următor prefigurează
neliniştea şi coşmarul, sugerând o stare de exacerbare nevrotică a simţurilor prin intermediul adverbului
„tot" şi a verbelor „tresărind" şi „aşteptând".
Cu excepţia versului modificat a cărei semnificaţie a fost relatată mai sus - „Tot tresărind, tot
aşteptând..." -, ultimul catren este acelaşi cu primul, creând o sonoritate monotonă şi halucinantă, asemeni
sunetului ploii, repetat la nesfârşit prin refren.

Timpurile verbale
Contribuie la obţinerea acestor armonii obsedante, în special prin valoarea muzicală a gerunziilor
„plouând" şi „aşteptând" ce rimează cu substantivul „gând". Timpul verbal predominant este prezentul -
„aud", „sunt singur", „simt" ce marchează o asumare a noii realităţi interioare, a haosului în care se afundă
eul poetic prin intermediul ploii. Singura formă verbală de perfect compus - „n-am tras" dublată de negaţie,
are rolul de a accentua sentimentul pericolului.

Versificaţie
Catrenele al doilea şi al treilea au rimă încrucişată, în timp ce primul şi ultimul au doar trei versuri
care prezintă aceeaşi rimă, iar ultimul vers este liber.

Concluzii
Poemul intitulat Lacustră rămâne, alături de Plumb, una dintre poeziile reprezentative pentru
simbolismul românesc. Ca şi în Plumb există un simbol central - aici ploaia, ce înfăţişează distrugerea
universului şi o alunecare nevrotică spre haosul interior. Poezia este o culme nu numai a simbolismului, dar
şi a modernităţii, folosind „categoriile negative" - moartea, obsesia vidului, nevroza şi o incredibilă
simplitate a mijloacelor de expresie. Actul artistic, ca produs al acestei sensibilităţi exacerbate, are o doză
prea mare de teatralitate ca să fie considerat natural, spontan. Există, evident, o punere în scenă, dar regia nu
poate exclude în acest caz profunzimea sentimentelor şi a stărilor eului liric.
George Bacovia

Plumb 

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Si scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... si era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

George Bacovia

Lacustră 

De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...
Sunt singur, si mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

In spate mă izbeşte-un val --
Tresar prin somn si mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-acelaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Pilotii grei se prabuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresarind, tot asteptând...
Sunt singur, si mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.