NOAPTE DE DECEMVRIE

Simbolismul a fost mișcarea artistică literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se opunea altor
curente literare precum romantismul, naturalismul și parnasianismul. Este de asemenea curentul literar
potrivit căruia valoarea fiecărui obiect sau fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și
descifrată cu ajutorul simbolurilor.

Spre deosebire de romantism, simbolismul este curentul literar care preferă un ton mai confesiv și mai
intim, nu un ton formal, fiind bazat pe emoție și muzica interioară a ideii. Curentul are ca scop cultivarea
celor 3S: simbolul, sinestezia și sugestia. Prin simbol cuvintele capătă un alt înțeles, o altă semnificație,
deoarece sugestia este construită din stări sufletești nedefinite. Simbolismul se diferențiază de celelalte
curente literare prin cultivarea versului liber și a corespondenței între senzații diferite: vizuale, olfactive,
auditive și motorii.

Natura simbolismului este dezolant, invită la tristețe, angoase și nevroză. Se remarcă cultivarea culorilor,
a pietrelor prețioase, iar cu ajutorul lor se realizează corespondența, transferul de senns. Sugestia și
simbolul sunt două instrumente literare reprezentative simbolismului și sunt cultivate în special de către
poeții simboliști. Temele și motivele utilizate sunt : iubirea, tristețea, singurătatea, nevroza, golul,
sentimentul morții, oralul, ploaia, plictisul, viața târgurilor provinciale. Culoarea și instrumentele folosite în
simbolism au rolul de a exprima emoții și stări sufletești și sunt definite prin alb, negru, galben, violet și
prin instrumente precum flaut, pian sau fluier. Poezia simbolistă se remarcă prin muzicalitatea versurilor.
Muzicalitatea, spre deosebire de sonoritate, se manifestă la interior, în adâncul cuvintelor, a simbolurilor.

Numele simbolismului a fost imprumutat dintr-un celebru articol-manifest (Le symbolisme), publicat la
sfarsitul anului 1886 de catre Jean Moreas, care a fost considerat initiatorul miscarii literare. Charles
Baudelaire este considerat precursorul simbolismului francez, prin poemul Corespunderi. Versurile din
Florile raului exprima drama omului modern, obsedat de ideea mortii. Simbolismul s-a manifestat în
literatura română aproape sincronic cu simbolismul european, avându-l ca teoreticican pe Alexandru
Macedonski, conducător al cercului revistei Literatorul.

Poezia “Noaptea de decemvrie” a fost publicata prima oara in anul 1902, in revista “Forta morala”. Dupa
prelucrari succesive, timp de un deceniu, poemul a fost integrat, ulterior, in volumul “Flori sacre”, din 1912.
Poezia are la baza un poem in proza intitulat "Meka si Meka", a carei Idei centrale era statornicia credintei
intr-un ideal, aceasta desprinzandu-se dintr-o istorioara orientala: Un print arab, Ali-ben-Mahomet-ben-
Hassan, primeste cu limba de moarte de la tatal sau, indemnul de a nu se abate niciodata de la calea cea
dreapta. Acest principiu etic, este respectat cu sfintenie de tanarul print, care se hotaraste sa plece in
pelerinaj la Mecca, urmand sa strabata drumul drept peste imensa pustietate araba. Spre aceeasi cetate
sfanta musulmana pleaca si cersetorul Pocitan-ben-Pehlivan care prefera calea ocolita si ferita de razele
solare ucigase.

Convoiul piere in desert, iar printul are viziunea inselatoare a cetatii si i se pare, inainte de a muri, ca
Pocitan patrunde prin poarta stralucita a “Meccai pamantesti”, pe cand el trece pragul “Meccai ceresti”. (de
aici si semnificatia titlului)
Titlu: in sens denotativ, marcheaza un context spatio-temporal al poetului, din prima secventa, in timp ce,
in sens conotativ, titlul reprezinta un simbol pentru lumea exterioara, opusa conditiei poetului, ostila si
deprimata.

Tema: Tema poemului o reprezinta conditia precara a artistului intr-o lume nefavorabila sau chiar ostila
actului sau creator, tema prin care Macedonski si-a prefigurat experienta lui individuala ca scriitor
neinteles si neacceptat adesea in epoca.

Structura

Un alt element de compozitie il reprezinta str comp a operei, aceasta fiind impartita in 3 secvente poetice,
prima parte prezentand imaginea creatorului într-un context social şi natural neconfortabil, ostil.
Poetul „trăsnit de soartă“ se află într-o odaie, singur, deprimat, fără inspiraţie: „Pustie şi albă e
camera moartă.../ Şi focul sub vatră se stinge scrumit“. Între starea sufletească a poetului şi cadrul
natural, există o perfectă concordanţă: „E moartă odaia, şi mort e poetul/ Şi luna e rece în el şi pe
cer“.

Apar în poezie numeroase elemente care ,prin sensul lor, sugerează mortificarea: „E moartă odaia, şi mort
e poetul/ Făptura de humă de mult a pierit/ Chiar alba odaie în noapte a murit“. Aceste elemente crează
cadrul potrivit apariţiei unui arhanghel în secventa a doua, care are în centru motivul inspiratiei: „Şi
flacăra spune: „Aduc inspirarea.../ Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii “.

A treia secventa are un caracter preponderent epic prezentând în mod simbolic şi alegoric lupta pentru
atingerea absolutului, a idealului.
Poetul insistă asupra frumoasei atmosfere a oraşului Bagdad şi asupra bogăţiei şi luxului în care trăieşte
tânărul emir. Culoarea dominantă fiind roz: „Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită“. Ca şi la poeţii
simbolişti, observăm preferinţe pentru anumite culori, metale şi pietre preţioase: „Bagdadul, poiana de
roze şi crini. /Movile înalte de-argint şi de aur/ Argint de izvoare şi zare-aurită/ Sub bolţi lucitoare de-
argint şi de aur“.

Emirul este fascinat până la obsesie de sfânta cetate Meka: „Dar Meka e-n zarea de flăcări-departe/ De ea
o pustie imensă-l desparte“. Emirul işi pregăteşte o caravană cu multe provizii şi slujitori, dar înainte de a
părăsi oraşul, se opreşte să-şi potolească setea la fântâna pe care o ştia din copilarie. Aici se întâlneşte cu
un drumeţ căruia poetul îi face un sugestiv portret: „Mai slut e ca iadul, zdrenţos şi pocit/ Hoit jalnic de
bube - de drum prăfuit/ Viclean la privire şi searbăd la faţă“.

Drumeţul porneşte tot spre Meka dar pe un drum mai lung cu oaze şi izvoare, iar emirul pe drumul drept
ce traversează deşertul. Drumul în continuare este greu, şi culoarea dominantă este roşu: „Sub aeru-n
flăcări, zac roşii movile/ Tot roşu de sânge zăresc peste tot“. Sclavii şi cămilele mureau pe rând şi setea
creştea: „Şi foamea se face mai mare - mai mare/ Cutremur e setea, ş-a foamei simţire“. Emirul nu mai
spera să ajungă la Meka. După un timp îndelungat, a văzut cetatea dar i se părea că se îndepărtează din
ce în ce mai mult de ea. Emirul, slăbit de puteri, cade jos şi vede pe drumet cum intră pe porţile Mekăi, iar
mai târziu moare. În finalul poeziei se revine la motivul final, după care aflăm semnificaţia celor două cetăţi
: meka cereasca/meka pamanteasca.