SIMBOLISMUL

Este o orientare artistică şi literară, apărută în Franţa, ca reacţie

împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului,
care promovează conceptul de poezie modernă.
Considerat din perspectivă social-istorică, simbolismul este produsul, dar şi
expresia stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii
capitaliste de la sfârşitul secolului XIX.
Numele curentului s-a impus prin articolul-manifest intitulat Le
Symbolisme, publicat de poetul Jean Moréas, în 1886. În acelaşi an, s-a
constituit gruparea care s-a autointitulat simbolistă şi în fruntea căreia era
poetul Stéphan Mallarmé. Alţii l-au considerat şef de şcoală pe Paul Verlaine.

Curentul parnasian a apărut la începutul celei de-a doua jumătăţi a

secolului XIX, ca reacţie împotriva romantismului. Reprezentanţii curentului au
dus versul la perfecţiune formală, dar au deliricizat poezia, golind-o de emoţie.

Precursorul simbolismului european este poetul Charles Baudelaire, autorul

volumului emblematic Florile răului. Simbolismul restituie poeziei
sensibilitatea şi emoţia utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând senzaţii
neobişnuite.

Simbolismul românesc apare la sfârşitul secolului XIX, perioadă măcinată

de adânci contradicţii sociale. Ca şi în Franţa, simbolismul românesc este
produsul oraşului şi se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a
epigonilor eminescieni şi a sămănătorismului. În România, simbolismul a
apărut la revista "Literatorul", a poetului Al. Macedonski, care a fost
teoreticianul curentului în literatura română, deşi lirica sa este, în linii esenţiale,
de factură romantică, numai cu anumite elemente simboliste. Simbolismul
românesc parcurge următoarele etape:

1. Etapa estetico-teoretică, iniţiată de Alexandru Macedonski, în 1880

2. Etapa de căutări şi experienţe, desfăşurată între anii 1892-1908
3. Etapa de plenitudine, 1908-1914
4. Etapa de declin, 1914-1920

Trăsături estetice si ideologice:

-utilizarea simbolurilor (termenul simbol provine din cuvântul grecesc

„symbolon” care avea următorul sens: semn de recunoaştere. Simbolul este un
substituent, el înlocuieşte expresia directă şi mediază cunoaşterea pe calea
analogiei şi a convenţiei. Raportul dintre simbol şi realitatea sufletească
simbolizată nu este dezvăluit, ci sugerat. Poeţii simbolişti dau imaginilor
poetice funcţie implicit, ci nu explicit simbolică. Ex. : ploaia, ninsoarea,
plumbul, negrul, albul, violetul, galbenul ţipător, portocaliul, verdele crud, etc.
-tehnica sugestiei (raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu
este dezvăluit ci sugerat. Poeţii simbolişti dau imaginilor poetice funcţie
implicit ci nu explicit simbolică)
-cultivarea stărilor sufleteşti vagi, vaporoase (spleenul, nevroza)
-preferinţa pentru imagini apocaliptice
-redarea clar-obscurului, a stării de inefabil
-utilizarea corespondenţelor (mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse
ale realităţii. Ideea fundamentală constă în exprimarea unor raporturi intime
între eul poetului (universul mic) şi lume (universul mare) care se traduc la
nivelul receptivităţii prin simboluri.

Ex. „Dormeau adânc sicriele de plumb/Dormea întors amorul meu de

plumb” (Bacovia-Plumb)

„Şi luna e rece în el şi pe cer” (Al. Macedonski-Noapte de decemvrie)

„E vremea rozelor ce mor,/Mor în grădini şi mor şi-n mine” (Al.

Macedonski-Rondelul rozelor ce mor)

-sinestezia este un mijloc prin care sunt puse în relaţie de echivalenţă realităţi
receptate de simţuri diferite.

Ex „Vibrau scantei de vis...noian de negru, 

Carbonizat, amorul fumega-
Parfum de pene arse, şi ploua...
Negru, numai noian de negru. ”

(Bacovia-Negru)

- muzicalitatea versurilor (diferite realităţi sufleteşti sunt transpuse în poezie

ca forme ale muzicii. De aici frecvenţa unor instrumente muzicale cum ar fi
pianul, clavirul, pianina, vioara, violoncelul, fanfara, caterinca, ţambalul,
talanga). Muzica simbolistă este gravă, distonantă, sunetele ei sunt stridente,
iritante.
-frecventă în poezia simbolistă mai este şi tehnica refrenului.
-cea mai importantă inovaţie prozodică este introducerea versului alb. Aşadar
vom regăsi în poezia lor strofa asimetrică, versificaţia liberă în ritm variabil,
corespunzător unei muzicalităţi interioare.

Teme simboliste:

-condiţia poetului şi a poeziei în artele poetice (cea mai frecventă ipostază a

eului liric este cea de poet damnat);
-tema oraşului (oraşul este întotdeauna împovărat de tristeţi, blestemat, pustiu,
spaţiu al angoasei şi al spleenului care zdrobeşte individualitatea, amorţeşte
spirite);
-moartea apare de cele mai multe ori ca rezultat al unui lung proces al
dezagregării materiei, fiinţei, lumii;
-temele sfârşitului (predilecţie pentru imagini apocaliptice);
-iubirea nu se mai împleteşte cu natura, ca la romantici, ci este o chemare a
morţii;
-natura este fie decor (grădina, parcul), fie stare sufletească exprimată muzical
sau cromatic;
-existenţa umană, văzută ca agonie sau maladie;
-înstrăinarea, alienarea, pierderea de sine, depersonalizarea
-captivitatea fiinţei umane într-un spaţiu închis, fără ieşire;
-evadările, tentaţii ale avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri
misterioase;
-marea plecare, călătorie fără ţintă, atracţie spre spaţii orientale, exotice.

Motive simboliste:

-spleenul – amestec indistinct de plictiseală şi tristeţe abstractă; singurătatea ca

povară sfâşietoare;
-nevroza – amestec de nelinişte acută şi iritare nervoasă – legată în general de
anotimpurile primavara şi toamna;
-singurătatea, tristeţea, spaima, angoasa, golul interior, melancolia, plictisul
-ploaia şi ninsoarea– forţă stihială devastatoare, expresie a nevrozei sau a unui
suflet sfârşit, obosit, zdruncinat;
-toamna şi primăvara, ambele provocatoare de spleen, nevroză, solitudine;
-vidul, golul temporal;
-coşmarul, halucinaţia, stările febrile, râsul dement, râsul demoniac, boala;
-spaţiile sunt închise (cimitirul, cavoul, sicriul, parcul, grădina, odaia,
subterana, peştera, grota).
 Reprezentanţi în literatura română: George Bacovia, Ştefan Petică, Dimitrie
Anghel, Ion Minulescu, Iuliu Cezar Săvescu, Elena Farago.
Reprezentanţi în literatura universală: Charles Baudelaire, Paul Verlaine,
Arthur Rimbaud, Stéphan Mallarmé, Réné Ghil.