Simbolismul

- European.Românesc -
Clasa a XI-a D
Barac Alice
Roşu Raluca
Suciu Bogdan
 Tănăsache Ioana

Cuprins:

1.Simbolismul-definiţie
2. Provenienţă
3.Ideologia şi estetica simbolismului
4.Trăsături ale simbolismului
5.Teme şi motive simboliste
6.Reprezentanţii simbolismului european
-Simbolismul francez
-Simbolismul italian şi spaniol
7.Simbolismul românesc .Reprezentanţi
8. Concluzii
9.Bibliografie

2
 Simbolismul-definiţie
◊ Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie
împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a
naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.În
concepţia simboliştilor, descripţia rece, parnasiană, ca şi
observaţia meticuloasă, naturalistă, urmărind să decupeze “o
felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate
superficială, o lume a aparenţelor. Considerat din perspectiva
social-istorică,simbolismul apare ca produs şi expresie a
stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii
capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

◊ Termenul de „simbolism”provine din cuvântul grecesc

„symbolon ” ,intrat în limbă prin filieră franceză.Simbolul
este un substituent,el înlocuieşte expresia directă,vorbirea
noţională,mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a
convenţiei.O dată cu evoluţia limbajului,simbolul a devenit
tot mai complex, folosindu-se în toate domeniile culturii,iar
în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.

3
 Provenienţa
◊ Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean
Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program,
intitulat Le Symbolisme. În acelaşi an s-a constituit
gruparea care s-a autointitulat simbolistă , condusă de
poetul Stéphane Mallarmé.Tot atunci, René Ghil
înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită
„filozofic-instrumentalistă”. Alţi poeţi, de orientare
antiparnasiană, îl considerau şef de şcoală pe Paul
Verlaine; ei şi-au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi
de seamă ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan
Corbière, Jules Laforgue. Toţi poeţii amintiţi începuseră să
scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au
încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au
apărut înainte de 1886.

◊ Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un

deosebit interes prin creaţia lor poetică(Emile Verhaeren,
Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a scrie proză
simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi
« Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-
piesele « Pelleas » şi « Melisanda »)

◊ Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu

tradiţie culturală puternică (Anglia, Spania, Italia),
precum şi în ţările din centrul şi sud-estul european unde
generează şcoli naţionale:simbolism polonez, maghiar,
românesc.

4
 Ideologia şi estetica simbolismului

◊ Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi

antiraţionalistă.Poeţii simbolişti vor prelua din şcolile
anterioare tot ce se potrivea spiritului lor neliniştit şi
dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul
ambiant şi vor fi receptivi la tot ce este nou in domeniul
filozofiei,al picturii,al muzicii, al ştiintelor şi al artelor în
general.Sunt preţuiti în special Vilon
,Racine,Chateaubriand,Nerval, Lamartine.Simboliştii
preiau idei filozofice din Fichte,Hegel,
Schelling,Schopenhauer,sunt atraşi de poezia lui Novalis,
a lui Poe si Whitman,de arta orientală.

◊ Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale

realului cu un grad mai mic sau mai mare de
generalizare.În cuprinsul romantismului,simbolul rămâne
însa, ca în literatura premergătoare nu se diferenţiază
foarte net de alegorie.În simbolism,raportul dintre simbol
si realitate este sugerat.Curentul se diferentiază de alte
curente tocmai prin faptul că dă imaginilor poetice functia
implicit şi nu explicit simbolică.

5
 Trăsături ale simbolismului
Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie,de aceea Baudelaire
numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”.Rolul sugestiei în
realizarea simbolurilor este foarte mare.Mallarme susţine că „a
numi un obiect este a suprima trei sferturi din plăcerea poemului”şi
adaugă „a sugera,iată visul!”.Urmând acest principiu,poeţii
simbolişti nu descriu,nu narează,nu relatează.Ei resping anacdotica
,fabula,reportajul.D. Anghel nu descrie florile,în volumul „În
grădină”,nici Ştefan Petică fecioarele,în”Fecioara în alb” .Ei
comunică mai ales senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare
unor stări sufleteşti.Ion Minulescu descrie corăbii
mari,insule,faruri spre a-şi exprima aluziv,pe cale de sugestie,dorul
de călătorii,tentaţia depărtărilor.
Prozodia. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o
constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor
simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de
aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie
liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber,
susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc
refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile
elaborate.
Corespondenţele sunt un mod de sondare,de luminare a zonelor
ascunse ale realităţii.Ideea fundamentală a simbolismului constă în
exprimarea unor raporturi între eul poetului(universul mic)şi
lume(universul mare)care se traduc la nivelul receptivităţii prin
simboluri.Ele tind să exprime relaţiile ce există,pe baza unor
afinităţi secrete,între părţile componente ale totului cosmic.În

6
categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre
senzaţii,emoţii,imagini de naturi diferite.
În poezie,descoperirea corespondenţelor aparţine lui Baudelaire
(Correspondances-Les fleurs du mal).Poezia are ca punct de
plecare credinţa că exista o unitate a lumii în temeiul căreia
senzaţiile de ordin diferit comunică între ele:”Parfum,culoare,sunet
se-ngână şi-şi răspund”.Taina aceasta adâncă nu se ofera ochiului
comun,care observă numai exterior lumea,ci aceluia înzestrat cu
facultaţi superioare,al artistului.Poetul devine demiurgul care
crează lumea din cuvinte menite să sugereze idei
fundamentale,principii metafizice(Mallarme).Rimbaud,în poemul
„Vocale”,dezvoltă ideea unor corespondente între culoare şi
sunet:A-negru, E-alb,I-roşu,U-verde,O-albastru.Este ceea ce se
cheamă sinestezie(mijloc prin care sunt puse în relaţie de
echivalenţă realităţi receptate de simţiri diferite;transferul
elementelor,specific sinesteziei,este metaforic).Pentru
Ghil,dimpotrivă,I este albastru, O-roşu.În concluzie,la baza
simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea din jur,dar
nu în sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de
spirit şi natură,ca în poezia populară sau la romantici,ci în sensul
că simboliştii văd în sufletul individual chintesenta vieţii cosmice,
a palpitului vital existent în întreaga natură.
Cultivarea sinesteziilor. Sinestezia este o figură de stil prin care
se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz,
auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de
violet”).
Muzicalitatea: simboliştii pledează pentru muzicalitatea
versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei: „muzica
înainte de toate” (Verlaine ), „arta versurilor este arta muzicii”
(Al. Macedonski ).

7
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de
formă,ritm,creând cele mai savante armonii verbale,pauze,asonanţe
si refrenuri. La unii se ajunge la un joc gratuit,de pura
virtuozitate,degenerând in formalism,manierism.

Trăsăturile simbolismului literar:

◊ raportul dintre simbol (semn,cuvant) şi eul poetic nu este
exprimat,ci sugerat, aşadar sugestia este o manieră artistică
obligatorie a creaţiei simboliste;
◊ tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a
poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să
perceapă,să inteleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate;
alte teme şi motive simboliste: oraşul de provincie sufocant,
natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice,
dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca
proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei
ca substanţa erozivă, motivul instrumentelor muzicale,
motivul cromatic, olfactiv, etc.
◊ poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări
sufleteşti specifice acestui curent literar: tristeţea, dezgustul,
oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate
fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite;
◊ corespondenţa dintre cuvintele-simbol şi elementele din
natură este principalul procedeu artistic de construire a
poeziilor
◊

8
simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările
interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are
drept corespondent un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil
şi cu o sonoritate surdă)

◊ preferinţa pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;

◊ muzicalitatea creaţiei simboliste se construieşte fie prin
prezenţa instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea
interioară a versurilor (prin verbe sau interjecţii auditive);
◊ cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin
culori cu putere de simbol, fie sugerată prin
corespondenţe;
◊ olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
◊ sinestezia este un procedeu artistic care marchează
asocierea concomitentă a mai multor percepţii diferite
(sunet,culoare, parfum) şi trezirea simultană a simţurilor;
◊ versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează
starea poetică, prin repetiţia cromatică, olfactivă sau
muzicală a simbolurilor.

9
 Teme si motive simboliste
În diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprimă,în
ultimă analiza,o atitudine noncoformistă,de inaderentă la o lume
prozoică, mercantilă,filistinizată.Poeţii simbolişti recurg la
proza de damant,destănuie starea de „spleen”,de
solitudine,”nevroze”susţinute de o întreaga recuzita
caracteristică simbolismului,care voaleaza suportul imediat al
acestor stari,izvorâte din neacceptarea lumii date.Atitudinea faţa
de societate rezulta din felul în care se reflectă in versuri-
indirect-condiţia poetului si a poeziei.Conflictul cu societatea
poate exista în stare latentă,şi atunci poetul este insinuant,sau el
se manifesta fatis,efectul artistic fiind ieşirea din
simbolism:totală sau parţială.În majoritatea cazurilor se
autoinfatizeaza ca suflete obosite,deprimate.În literatura
universală,spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru întaia data
de Baudelaire.
“Motivul spleen-ului presupune un amestec de plictiseală
profundă,dezolare şi tristeţe abstractă,fără ca poetul să ajungă la
decepţie şi pesimism propriu-zis,ca în romantism”(Lidia Bote).
Natura:spre deosebire de poezia romantică,natura nu mai este
subiect,ci stare sufletească,exprimată muzical ori cromatic,sau
decor. Astfel, parcul, gradina, statuiile,orizonturile marine sunt
prezentate static.În jurul obiectelor plutesc muzica şi
parfumul,în spaţii nedefinite,ca şi în poezia lui Baudelaire;poeţii
îşi propun să dezvaluie „corespondentele”din natură.Percepţia
vizuală a naturii îi apropie de impresionişti,în sensul estompării
contururilor sub impresia luminii.Simboliştii cantă amurgurile
subordonate starilor afective;tonul unora este însa explicativ.

10
Culorile dominante sunt cenuşiul,negrul,albul;culorile
obsesiei;roşul,violetul, galbenul,expresii ale starilor
anxioase.Ploaia si toamna ii strivesc sensibilitatea.

Iubirea :Simboliştii nu încadreaza tematica iubirii în contextul

naturii.Cele doua elemente nu formează,ca la romantici,un
tot.Poeţii vor gasi însa corespondente în comunicarea
sentimentelor.Ei vor exprima uneori şi direct
sentimentul,implicând trăiri intense,manifestate prin reacţii
vitaliste,sau maladive. Predilecţia pentru parfumuri şi muzica
este de ordin vital.Macedonski,M. Săulescu, St. Petică iubesc
viaţa,sunt însetati de ea.Ei cantă energiile cosmice,iar procesul
lăncezirii,ca şi cel al anemiei sau al nevrozei devin rareori trăire
propriu-zisă,rămânând simplă manieră. Erotica simbolistă,pe
lângă motivul nevrozei,implică şi un univers floral.Femeia este
hieratică,se mişcă într-o lume dematerializată sau nostalgia
prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive,ca la Şt. Petică,pentru
care făptura iubită este „o rază parfumată”. Un univers floral
bine cunoscut aduce volumul „În grădină”,a lui D.
Anghel;florile amintesc de cei morţi,de statornicia în dragoste.
Instrumentele muzicale:simbolismul aduce în poezie o gamă
de instrumente muzicale,realizând corespondenţe între emoţie şi
instrumentul muzical:vioara,violina exprimă emoţii
grave;clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;;fluierul
este funebru;fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia

11
constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra în
substanţă şi în atmosfera generală a poeziei.La noi,Şt. Petică
evocă mai toate instrumentele
muzicale;vioară,mandolină,pian,harfă. I. Minulescu percepe
muzica sentimental,iar Bacovia,grav,dezvăluindu-ne stări
nevrotice:”Iubita cântă-un marş funebru.../Ea plânge,şi-a căzut
pe clape,/Şi geme greu ca în delir.../În dezacord clavirul
moare”.Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele
muzicale,pelicula este o pictură parfumată a primăverii;amurgul
însoţeşte cântecul viorilor(Şt. Petică-„Când viorile tăcură”).
Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii.
Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare
exasperantă
Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude,
soarele anemic strivesc nervii. Amestecul de anotimpuri creează
o stare de ambiguitate într-o abandonare voită, în care
sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii.
Preferinta pentru mediul citadin (anost, noroios,imund) cu
cafenele, ospicii,cazarmi ,taverne ,periferii,cocioabe ,parcuri
dezolante.Oamenii sunt deseori: nebuni, fitzici,vagabonzi, femei
pierdute si morti. Natura citadina devine simbol simbolist prin
parcurile desfrunzite , solitare ,autumnale si prin momente
crepusculare de penumbra si amurguri dezolante. Se
subliniaza ca protest :soarta poetului condamnat si izolat,
nostalgia evadarii spre taramuri exotice, obsesia mortii si pustiul
sufletului.

12
ReprezentanŢii simbolismului
european

-simbolismul francez-

13
 Charles Baudelaire
(1821-1867)

Precursorul poeziei simboliste

Ilustru poet francez,considerat cu volumul de versuri „Florile
răului”, întemeietorul poeziei moderne.Opera sa mai cuprinde
„Spleenurile Parisului”, „Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi
estetice” (critica de artă).
Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se
desparte de romantism, alegând definitv calea
modernismului.Simboliştii şi-l revendică drept precursor, biografia
şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.Viaţa
de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi
revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul
burghez.Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii
când conferă alt scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii,
dezvăluirea impalpabilului, depăşirea aparenţelor şi sondarea
adâncimilor universului.În mod deliberat, poetul caută o „estetică a
profunzimilor”.

14
Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar
coordonatele fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul,
marea, infernul.Imagini ale vidului(golul, prăpastia) apar cu mare
frecvenţă în universul săn poetic şi sugerează stari de disperare, de
aliernare şi de cădere în absurd.
„În vocea sa se auzeau italice si majuscule initiale.Gesturile sale
erau încete, rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci
avea oroare de gesticulaţia meridională.Nu-i plăcea nici vorbirea
volubilă, iar răceala britanică i se părea de bun-gust.Despre
Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul
boemei…”(Teophile Gautier)
„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu
numai abisul somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al
amintirii,al regretului şi al remuşcării, al frumosului, al
numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire)
În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o
trăsătură fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală
şi claritatea conştiinţei sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi
inteligenţa critică. Concepţiile despre procesul poetic stau pe
aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste concepţii au
avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

Corespunderi

„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi
răspund.”

15
 Stéphane Mallarmé
(1842-1898)

De la parnasianism la simbolism
Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru
Baudelaire, „Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul
lui Mallarmé, care intuieşte linia de continuitate, ştiind că poezia
nouă trebuie să continuie revoluţia începută de Baudelaire în
planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai
exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în
1866, din care iese mărturisind că, dupa ce a găsit Neantul, a găsit
Frumosul.Aşadar, Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi
Baudelaire, crede că, prin analogii, poetul transcede realităţile
cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.

16
Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean(evantaiul,
pasărea, oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în
manieră parnasiană, ci devin aluzii, sugestii, simboluri.
În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului,
proces pe care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca
să obţină efectele aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea
dislocării sintaxei consacrate de uzul limbii.De aici provine
impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are obişnuinta
liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este
dominată de incertitudine şi ambiguitate.
Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”,
„După-amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.
„Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda
regulat cu Parisul.A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate
care a scandalizat jurnalele.Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi
pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de mulţumit dintre toţi
delicaţii.Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui atâta
timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre
uriaşele sale eforturi.”(Paul Verlaine)

Lucrare:

Briză marină

„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.

Să fug!Să fug aiurea!Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
În calea unei inimi care închină mării
O, nopţi!nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.
Tot am să plec!Fregată-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”

17
 Paul Ambroise Valéry
(1871-1945)
Scriitor francez, autor de poeme şi eseuri, reprezentant al
simbolismului tardiv în literatura franceză.
În scrierile sale teoretice, Valéry porneşte de la ideea unei
realităţi autonome a limbajului literar, se confruntă cu problema
conştiinţei artistice şi îşi mărturiseşte îngrijorarea cu privire la
perenitatea civilizaţiei, viitorul libertăţii spirituale şi retroacţiunea
progresului asupra omului. Renumele său literar provine totuşi, în
cea mai mare măsură, din opera sa poetică, în care - sub influenţa
lui Stéphane Mallarmé - predomină măestria formală şi mai puţin
sensul inspiraţiei artistice, folosind alegoria în exprimarea
conflictului permanent dintre intelect şi simţământ. Valéry
dezvoltă teoria semnificaţiei multiple a poeziei: "Versurile mele au
sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greşală -
care ar contrazice esenţa poeziei - să se afirme că fiecare poezie
corespunde unei anumite intenţii reale şi unice a autorului"

18
Rodiile

Dure rodii-ntredeschise,
Boabelor exces cedând,
Suverane-s frunţi de gând
Ce se sparg de-atâtea vise.

Dacă sorii mii şi mii

Ce au fost ca să vă pască
V-au făcut să vă plesnească
Rubiniile chilii

Şi-aurul uscat al coajei

Sub imboldul dur al vrajei
Crapă-n geme roşii roi,

Luminoasa-vă făptură
Face vis închisă-n noi
Tainică arhitectură.

19
 Paul Verlaine
(1844-1896)

Afirmarea noii sensibilităţi poetice

Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de
muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă.Este
autorul unor volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările
galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.
Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză
profundă prin care trece Franţa:războaiele franco-germane si
Comuna din Paris.Agravarea crizei face imposibilă orice fel de
compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le
puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.
Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul
generaţiei sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie
textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau
frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă.Verlaine
va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar
secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru
construirea identităţii simbolismului.

20
 „Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat
de ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai
puţin alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi
profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune
lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)

Lucrare:

Spleen

„Aprinşi erau toţi trandafirii

Si iedera cu totul neagră.

Sunt pradă deznădăjduirii,

De cum te mişti, iubire dragă.

Prea verde marea, prea gingaş

Azurul, mult prea dulce briza”

21
 Arthur Rimbaud
(1854-1891)
Revoltă absolută
Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrazneaţă tentativă de
schimbare a lumii prin poezie.El vede esenţa prometeică a poetului
„tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să
pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai
adânci ale necunoscutului.
În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de
pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile
orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală,
se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.Are
convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri
supranaturale.
Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor
simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări
stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al

22
morţii.Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de
autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea
exaltări şi halucinaţii.
Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi
plin de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează
sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.
Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu
este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul
propriu, meandrele interioare.Titlurile ciclurilor de poezii indică
limpede vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp
în Infern”, „Iluminări”.
„Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât
propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge
apoi.Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o
împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)

Lucrare :

Vocale

„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare

Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare.

Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânze

Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n
vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

23
Reprezentanţii simbolismului
italian si spaniol

24
Cuvânt înainte
Curentului simbolist i-ar corespunde în peisajul literar italian
ceea ce istoricii literari şi criticii numesc „decadentism”, termen
care nu desemnează un curent literar propriu-zis, ci un proces
complex de moderniyare, de „deprovincializare” a literaturii
italiene şi de angrenare dificilă şi progresivă a ei în circuitul
valorilor novatoare europene.
Poezia aceasta e comună exegeţilor italieni, ei întălnindu-se,
de asemenea, în convingerea asupra modernizării întârziate a
poeziei italiene, cuvântul „tardiv” şi „provincialism” ipostaziindu-
se în cuvinte temă ale lucrărilor de istorie literară.
Este certă, într-adevăr, absenţa unei cristalizări nete a unui
curent literar ce să însemne corespondentul mişcărilor simboliste în
plan european,explicaţia rezidând parţial în prezenţa acelor
puternice tradiţii renascentiste care-i determină în general pe
creatori să „repudieze exasperările romantice”, ei acomodându-se
dificil la ruptura armoniei, a „echilibrului dintre om si univers”, la
dezagregarea marii sinteze de stabilitate şi forţă, într-un
dezechilibru grevat de acuitatea neliniştilor omului modern.
Dealtfel, raportat la procesul de constituire al simbolismului
în celelalte ţări, actul de sincronizare a literaturii italiene cu sensul
de dezvoltare a poeziei moderne nu ne apare ca tardiv.

25
 Gabriele D'Annunzio
(1863-1938)

Nietzsche a lansat conceptul supraomului ,dar el a fost unul dintre

cei mai solitari şi introvertiţi scriitori pe care i-a cunoscut
omenirea.D’Annunzio, în schimb, a asimilat mitul nietzschean,
aplicându-l ostentativ şi scandalos, însă alternându-i profund
esenţa.Din profetismul rebel şi sublima indignare a lui Zarathustra,
care supunea unei negaţii fără precedent o întreagă societate,el nu
menţine decât individualismul exacerbat al revoltei, cât şi dreptul
conducătorului de a-şi asuma abuziv destinul unei colectivităţi,
contrazicând în ultimă instanţă însaşi natura mitului, prin infuzarea
în „idealul ascendent de viaţă ” a elementelor ce ţin de conceptul
„decadent” asupra existenţei.

Vântul scrie

26
Pe nisipul docil vântul scrie
cu penele aripei; şi în graiul său
semnele vorbesc pentru ţărmurile albe.

Dar, când soarele scade, cu fiecare notă

umbra suav se formează, cu fiecare undă,
aproape de geană pe gingaşul obraz.

Şi pare că în imensa aridă faţă

de la ploaie se multiplică surâsul tău.

27
 RUBEN DARIO (1867-1916)
Un precursor esenţial al modernismului în poezia spaniolă
Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului
hispano-american.
„Influenţa sa a fost atât de vastă şi de decisivă, că nu se poate aborda studiul
istoric al poeziei noastre noncentiste fără a lua în consideraşie în mod
special locul pe care Dario îl ocupă în ea”(Chábas)

Iubeşte-ţi ritmul...
Iubeşte-ţi ritmul şi ritmează-ţi, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strînge-ţi universul,
iar pieptul tău izvor de cîntec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-şi mersul,
şi numere îşi vor suna neştersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vînt retorica divină

28
 a păsării ce zboară, şi nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-şi varsă nalta-i urnă.

Simbolismul Românesc
În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele
teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt
Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia, care
folosesc poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie
metafizică, cu nuanţe expresioniste sau existenţialiste.

Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care

încearcă să-l teoretizeze apar odată cu Macedonski şi sunt puse în
circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de
reconstituirea simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în această

29
revistă, încă din primul ei an de existenţă, 1880, articole de
directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De
altfel, Macedonski avea să-şi revendice mai târziu, în 1889, printr-
un articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al
simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice
aceasta cu mândrie şi despre mii din români - scrie el - dacă n-au
fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi
întrevăzut din vreme, întinderea strălucită ce se deschidea
glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback,
Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii încă - cei
patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu
mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de
revista “La Wallonie”, al cărei energic şi valoros director era dl.
Albert Hockel, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai marii
reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din
august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în
limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.

Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre

logica poeziei”, în care erau formulate idei care anticipau anumite
judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri între
poezie şi muzică, dar se releva deosebirea de structură dintre
poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski - îşi are logica ei
particulară, deosebită de logica prozei: ”Logica poeziei e, dacă ne
putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu
e logic e absurd, “logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”.

Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15

iunie 1892, este "Poezia viitorului", articolul scris de Macedonski.
Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin instrumentalism,

30
care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în
instrumentalism locul imaginilor”, poezia “și-a creat un limbaj al

ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”.După părerea

poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi
wagnerismul, “ultimul cuvânt al geniului omenesc".

Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de

Macedonski în “Literatorul”, ca "Despre poezie" sau "Despre
poemă" (1881), în care poetul pledează pentru concentrare şi
sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil,
mişcări sufleteşti contrastante.

Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze

stăruitor în literatura română. În numele acestui curent, directorul
“Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia
românească de până atunci: parnasianism, naturalism,
decadentism, simbolism - tot ce putea impresiona prin neobişnuit şi
bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima
modă parisiană, menite să revoluţioneze lirica. După modelul lui
Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe
morbide pentru macabru, ca în "Vaporul morţii", de exemplu. Dar
pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-
şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi sunete
ca în "Rimele cântă pe harpă" şi "Guzla". Unele din aceste poezii,
de exemplu, “Înmormântarea şi toate sunetele clopotului” sau
“Lupta şi toate sunetele ei”, au fost publicate în volumul "Poezii"
din 1881, înainte de întemeierea şcolii lui René Ghil la Paris.

După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanţă

specială aspectului grafic al scrierilor sale: în manuscisul
romanului său "Thalassa" a încercat să sugereze sentimentele nu

31
numai printr-o anumită aşezare a cuvintelor în pagină ci şi prin
înterbuinţarea unor cerneluri de culoare diferită, textul înfăţişându-
se, în felul acesta, policrom, ca într-un amuzant joc de copii.

Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii

cenaclului şi colaboratorii aşişderi al “Literatorului”, ca Mircea
Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori debutantul
Ion Theo, tânărul Tudor Arghezi, care a publicat în suplimentul
literar al ziarului “Liga ortodoxă” unele poezii debiteare
instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a renegat.

Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al

simbolismului, este el oare şi un poet simbolist? Unii i-au contestat
cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel puţin parţial,
influentaţi poate de Macedonski însuşi, care s-a proclamat singur şi
cu ostentaţie simbolistă pentru o perioadă scurtă.

Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este

un simbolist. El rămâne în mod fundamental un romantic de
formaţie paşoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia lui
apar unele simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare dată, să
le explice, să le împrăştie înreaga aură enigmatică, să le distrugă
inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa cum
procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai
puţin adevărat că în poezia macedonskiană apar şi primii germeni
notabili de simbolism românesc, primele teme autentic simboliste,
care vor fi cultivate în literatura română.

Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei

şi motive poetice simboliste (suferinţa, nedreptatea, mizeria,
entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta femeii în
societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica etc.), deşi

32
simbolistica propriu-zisă rămâne aproape întotdeauna la suprafaţă.
Macedonski este un mare poet predominant romantic, în a cărui
operă poetică a lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i

modifica sau altera adevărata substanţă, alături de elemente şi

motive naturaliste şi parnasiene.

Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile

simbolismului francez.Sincronizarea are mai multe cauze: o
generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor
artistice pariziene.O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului
apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in
Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu
noul spirit al sfarşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea.
În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris,
tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti
revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice
(„Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima
poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii
imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)
În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest
literar, mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică
versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de
Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.
Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe
care-l numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai
multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate
de el însuşi sau de unii discipoli;afirmă o nouă identitate faţă de
poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.

33
 Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape:

I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin

activitatea lui Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând,
înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste,
Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al
senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în
formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului.
Potul accentua, astfel, latura romantică a poeziei. După 1890, în
Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică
interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea
va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că
poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-
ar găsi în misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea
„tinde să se deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei
propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării.
El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă relevă că a
fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea,
nu să fie ea însăşi cugetare.

II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este

reprezentată de activitatea literară a lui Ovid Densusianu,
întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu
este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului
eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului
libertăţii şi a progresului în artă. Densuşianu cere o literatură
nouă, afirmând că specificul naţional nu este un monopol al

34
sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu
apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul

grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română

preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea
maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru
artă” înseamnă „artă înaltă”.

III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe

muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin
resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia
acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine
principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica
şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl
preocupă efectele sonore rezultate din neologisme cantabile
(matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante
prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota
gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.

IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin

activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate
trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism
depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual.
Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a
corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ).
Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de
iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate.
Promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile
diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv,
sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată (
Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul

35
de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza (
Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ),
descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea
continuă.

Reprezentanţii simbolismului
românesc

36
 Alexandru Macedonski
(1854-1920)
Macedonski a fost fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o
grupare formată în 1880 ca reacţie a influenţei germane a grupării
Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al
limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la
începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi,
printre care George Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în
revista sa - Literatorul. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896
revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor
Arghezi, Gala Galaction.
Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta
versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influenţat de
instrumentalismului poetului belgian René Ghil.

37
A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în
2006).

Rondelul rozelor ce mor

“E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini, şi mor şi-n mine --
Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,

O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.”

38
 Stefan Petică
(1877 – 1904)
Primul poet "simbolist declarat" cum spunea George Călinescu. La
18 ani intră în contact cu cercurile socialiste fiind călăuzit de "idei
revoluţionare". După absolvirea liceului, urmează cursurile
facultăţii de filosofie din Bucureşti având în acelaşi timp o bogată
activitate ziaristică. Pentru St. Petica “ noaptea” reprezinta ceea ce
“ ploaia “ va reprezenta pentru Bacovia , simbolul cu cea mai
puternica încarcatura afectiva prin care fixeaza atât drama
interioara, sufleteasca cât si pe cea ce tine de existenta sociala.
XI

“Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci, decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă

39
 Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.”

Dimitrie Anghel
(1872-1914)
Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai simbolismului în literatura română. El cultivă
mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor şi procedeul
sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în
poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei şi imagini
ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu
notele romantice.
Proza sa vădeşte înzestrare picturală, eleganţă a stilului şi vervă
polemică.

40
 Curcubeul

“Ce schimbătoare e la munte

Lumina, cat ai scapara,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pan’ la a ta.

Si-un gand, un gand nebun imi vine!

- Aşa-s poeţii uneori –
Să ma avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.”

41
 Ion Minulescu
(1881-1944)

Tudor Vianu: Ion Minulescu a fost unul din poeţii populari, în

multe înţelesuri ale cuvântului, din primele patru decenii ale
veacului nostru; un trubadur care, evident, nu cutreiera
drumurile mari cu viela atârnată de gât, nu se oprea în locuri de
adunare a oamenilor şi prin castele, ca înaintaşii lui din alte
vremuri şi alte ţări. În mişcarea de înnoire a poeziei româneşti,
Ion Minulescu a jucat un rol de frunte. A fost, mai întâi, un poet
urban, o specie destul de rară în ambianţa lui literară. A cântat
peisajul oraşelor, cu străzile, cu clădirile şi vehiculele lor, cu
furnicarul lor omenesc, cu micile şi marile lor tragedii. A fost un
poet al mării. Înainte de Minulescu, marea a fost puţin cîntată în
poezia românească.
Prin Minulescu s-a produs depăşirea cadrului cam îngust, cam
provincial al poeziei din vremea lui. Poetul a fost stăpânit de
gustul exoticului, al civilizaţiei şi al modernului.

42
 Romanţa negativa

“N-a fost nimic din ce-a putut să fie,

Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!..”

43
 George Bacovia
(1881-1957)

Scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez. Este

autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici
unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici
moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor
de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă,
mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet
simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia
română modernă.

44
 Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig --
Stam singur lângă mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb....”

45
 Concluzii

În diversitatea ei, tematica poeziei simboliste exprimă, în ultima

analiză, o atitudine nonconformistă,de inaderenţă la o lume
prozoică, mercantilă, filistinizată. Poeţii simbolişti recurg la proza
de diamant, destăinuie starea de ,,spleen", de solitudine, "nevroze"
susţinute de o întreagă recuzită caracteristică simbolismului, care
voalează suportul imediat al acestor stări, izvorâte din
neacceptarea lumii date. Atitudinea faţă de societate rezultă din
felul în care se reflectă în versuri- indirect- condiţia poetului şi a
poeziei. Conflictul cu societatea poete exista în stare latentă, şi
atunci poetul este insinuant, sau el se manifestă făţiş, efectul
artistic fiind ieşirea din simbolism: totală sau parţială. În
majoritatea cazurilor se autoînfăţişează ca suflete obosite,
deprimate(D. Iacobescu),pentru că poezia este plătită cu bulgări
de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen: "Sunt obosit ,
Doamne, şi putred ca un veac/Ce, îngrăşat cu aur, cu fard şi cu
minciună, Tânjeşte melancolic şi-aşteaptă să apună, /Simţinâd că-
l stăpâneşte o boală fără leac"(D. Iacobescu).Apare şi ideea de
geniu trist, închis ,,în cerc barbar şi fără sentiment"(G. Bacovia).

46
 Bibliografie:

• Adriana Iliescu, “Poezia simbolistă românească”

• Ioan Mihuţ, “Simbolism.Modernism.Avangardism”
• G. Bădărău, “Simbolismul”
• M. Raymond, “De la Baudelaire la suprarealism”
• Lidia Bote, “Simbolismul românesc”
• Matei Călinescu, “Conceptul modern de poezie”
• www.wikipedia.org
• Gheorghe Craciun,”Istoria didactica a literaturii române”

47