SIMBOLISMUL EUROPEAN

Cuprins:
*Simbolismul-definiţie
*Provenienţă
*Ideologia şi estetica simbolismului
*Trăsături ale simbolismului
*Teme şi motive simboliste
*Charles Baudelaire
*Stéphane Mallarmé
*Paul Verlaine
*Arthur Rimbaud
*Simbolismul românesc
*Bibliografie

DEFINITIE
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, ca reacţie împotriva
parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând
conceptul de poezie modernă. În concepţia simboliştilor, descripţia rece,
parnasiană, ca şi observaţia meticuloasă, naturalistă, urmărind să decupeze
“o felie de viaţă”, nu pot surprinde altceva decât o realitate superficială, o
lume a aparenţelor. Considerat din perspectiva social-istorică, simbolismul
apare ca produs şi expresie a stării de spirit generate de agravarea
contradicţiilor societăţii capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Termenul de „simbolism” provine din cuvântul grecesc „symbolon ” ,intrat în

limbă prin filieră franceză. Simbolul este un substituent, el înlocuieşte expresia
directă, vorbirea noţională, mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a
convenţiei. O dată cu evoluţia limbajului, simbolul a devenit tot mai complex,
folosindu-se în toate domeniile culturii, iar în literatură este un mod de
constituire a imaginii artistice.

PROVENIENTA
Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a
publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme. În acelaşi an s-a constituit
gruparea care s-a autointitulat simbolistă , condusă de poetul Stéphane
Mallarmé. Tot atunci, René Ghil înfiinţează şcoala „simbolist-armonistă”, devenită
„filozofic-instrumentalistă”. Alţi poeţi, de orientare antiparnasiană, îl considerau
şef de şcoală pe Paul Verlaine; ei şi-au luat numele de decadenţi. Reprezentanţi
de seamă ai decadenţilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbière, Jules Laforgue.
Toţi poeţii amintiţi începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor
în care s-au încadrat. Astfel, elemente ale curentului simbolist au apărut înainte
de 1886.
Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin
creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a scrie
proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi « Clopotarul») sau
dramaturgie (Maurice Maeterlink-piesele « Pelleas » şi « Melisanda »
Simbolismul pătrunde mai târziu în ţările europene cu tradiţie culturală
puternică (Anglia, Spania, Italia), precum şi în ţările din centrul şi sud-estul
european unde generează şcoli naţionale: simbolism polonez, maghiar, românesc.

IDEOLOGIA SI ESTETICA SIMBOLISMULUI

Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă. Poeţii

simbolişti vor prelua din şcolile anterioare tot ce se potrivea spiritului lor
neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul ambiant şi vor
fi receptivi la tot ce este nou in domeniul filozofiei, al picturii, al muzicii, al
ştiinţelor şi al artelor în general. Sunt preţuiţi în special Vilon, Racine,
Chateaubriand, Nerval, Lamartine. Simboliştii preiau idei filozofice din Fichte,
Hegel, Schelling, Schopenhauer, sunt atraşi de poezia lui Novalis, a lui Poe si
Whitman, de arta orientală.
Simbolul literar concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai
mic sau mai mare de generalizare. În cuprinsul romantismului, simbolul rămâne
însa, ca în literatura premergătoare nu se diferenţiază foarte net de alegorie. În
simbolism, raportul dintre simbol si realitate este sugerat. Curentul se
diferenţiază de alte curente tocmai prin faptul că dă imaginilor poetice funcţia
implicit şi nu explicit simbolică.

TRASATURI ALE SIMBOLISMULUI

Sugestia : simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea

poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Rolul sugestiei în realizarea
simbolurilor este foarte mare. Mallarme susţine că „a numi un obiect este a
suprima trei sferturi din plăcerea poemului” şi adaugă „a sugera, iată visul!”.
Urmând acest principiu, poeţii simbolişti nu descriu, nu narează, nu relatează. Ei
resping anacdotica, fabula, reportajul. D. Anghel nu descrie florile, în volumul „În
grădină”, nici Ştefan Petică fecioarele, în ”Fecioara în alb” .Ei comunică mai ales
senzaţii (olfactive, vizuale) corespunzătoare unor stări sufleteşti. Ion Minulescu
descrie corăbii mari, insule, faruri spre a-şi exprima aluziv, pe cale de sugestie,
dorul de călătorii, tentaţia depărtărilor.
 Prozodia. Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie
folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este
considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa
asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare.
Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc
refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.
Corespondenţele sunt un mod de sondare, de luminare a zonelor ascunse
ale realităţii. Ideea fundamentală a simbolismului constă în exprimarea unor
raporturi între eul poetului(universul mic)şi lume(universul mare)care se traduc la
nivelul receptivităţii prin simboluri. Ele tind să exprime relaţiile ce există, pe
baza unor afinităţi secrete, între părţile componente ale totului cosmic. În
categoria corespondenţelor intră şi analogiile dintre senzaţii, emoţii, imagini de
naturi diferite.
În poezie, descoperirea corespondenţelor aparţine lui Baudelaire
(Correspondances - Les fleurs du mal). Poezia are ca punct de plecare credinţa că
exista o unitate a lumii în temeiul căreia senzaţiile de ordin diferit comunică
între ele: ”Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”. Taina aceasta adâncă
nu se oferă ochiului comun, care observă numai exterior lumea, ci aceluia
înzestrat cu facultăţi superioare, al artistului. Poetul devine demiurgul care
creează lumea din cuvinte menite să sugereze idei fundamentale, principii
metafizice (Mallarme). Rimbaud, în poemul „Vocale”, dezvoltă ideea unor
corespondente între culoare şi sunet: A-negru, E-alb, I-roşu, U-verde, O-
albastru. Este ceea ce se cheamă sinestezie (mijloc prin care sunt puse în relaţie
de echivalenţă realităţi receptate de simţiri diferite; transferul elementelor,
specific sinesteziei, este metaforic). Pentru Ghil, dimpotrivă, I este albastru, O-
roşu. În concluzie, la baza simbolismului stă această osmoză dintre poet şi lumea
din jur, dar nu în sensul căutărilor de analogii uşor de stabilit între starea de
spirit şi natură, ca în poezia populară sau la romantici, ci în sensul că simboliştii
văd în sufletul individual chintesenţa vieţii cosmice, a palpitului vital existent în
întreaga natură.
Cultivarea sinesteziilor. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în
relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară
– o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).
Muzicalitatea: simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca
mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei: „muzica înainte de toate”
(Verlaine ), „arta versurilor este arta muzicii” ( Al. Macedonski ).
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă, ritm, creând cele mai
savante armonii verbale, pauze, asonanţe si refrenuri. La unii se ajunge la un joc
gratuit, de pura virtuozitate, degenerând in formalism, manierism.
 TEME SI MOTIVE SIMBOLISTE

În diversitatea ei, tematica poeziei simboliste exprimă, în ultimă analiza, o

atitudine noncoformistă, de inaderentă la o lume prozoică, mercantilă,
filistinizată. Poeţii simbolişti recurg la proza de damant, destănuie starea de
„spleen”, de solitudine, ”nevroze” susţinute de o întreaga recuzita caracteristică
simbolismului, care voalează suportul imediat al acestor stări, izvorâte din
neacceptarea lumii date. Atitudinea faţa de societate rezulta din felul în care se
reflectă in versuri-indirect-condiţia poetului si a poeziei. Conflictul cu societatea
poate exista în stare latentă, şi atunci poetul este insinuant, sau el se manifesta
fatis, efectul artistic fiind ieşirea din simbolism: totală sau parţială. În
majoritatea cazurilor se autoinfatizează ca suflete obosite, deprimate. În
literatura universală, spleenul simbolist a fost exprimat pentru întâia data de
Baudelaire.
“Motivul spleenului presupune un amestec de plictiseală profundă, dezolare şi
tristeţe abstractă, fără ca poetul să ajungă la decepţie şi pesimism propriu-zis,
ca în romantism”(Lidia Bote).
Natura: spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai este subiect, ci
stare sufletească, exprimată muzical ori cromatic, sau decor. Astfel, parcul,
gradina, statuile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor
plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca şi în poezia lui Baudelaire;
poeţii îşi propun să dezvăluie „corespondentele” din natură. Percepţia vizuală a
naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub impresia
luminii. Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective; tonul unora
este însa explicativ. Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile
obsesiei; roşul, violetul, galbenul, expresii ale stărilor anxioase. Ploaia si toamna ii
strivesc sensibilitatea.
Iubirea :Simboliştii nu încadrează tematica iubirii în contextul naturii. Cele
doua elemente nu formează, ca la romantici, un tot. Poeţii vor găsi însa
corespondente în comunicarea sentimentelor. Ei vor exprima uneori şi direct
sentimentul, implicând trăiri intense, manifestate prin reacţii vitaliste, sau
maladive. Predilecţia pentru parfumuri şi muzica este de ordin vital. Macedonski,
M. Săulescu, St. Petică iubesc viaţa, sunt însetaţi de ea. Ei cântă energiile
cosmice, iar procesul lâncezirii, ca şi cel al anemiei sau al nevrozei devin rareori
trăire propriu-zisă, rămânând simplă manieră. Erotica simbolistă, pe lângă motivul
nevrozei, implică şi un univers floral. Femeia este hieratică, se mişcă într-o lume
dematerializată sau nostalgia prezenţei ei deşteaptă senzaţii olfactive, ca la Şt.
Petică, pentru care făptura iubită este „o rază parfumată”. Un univers floral bine
cunoscut aduce volumul „În grădină”, a lui D. Anghel; florile amintesc de cei
morţi, de statornicia în dragoste.
 Instrumentele muzicale: simbolismul aduce în poezie o gamă de instrumente
muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara,
violina exprimă emoţii grave; clavirul-tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii;
fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, melancolia constituie
motive uneori exterioare, decorative, alteori vor intra în substanţă şi în
atmosfera generală a poeziei. La noi, Şt. Petică evocă mai toate instrumentele
muzicale; vioară, mandolină, pian, harfă. I. Minulescu percepe muzica sentimental,
iar Bacovia, grav, dezvăluindu-ne stări nevrotice: ”Iubita cântă-un marş
funebru.../Ea plânge, şi-a căzut pe clape,/ Şi geme greu ca în delir.../În dezacord
clavirul moare”. Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, pelicula
este o pictură parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor(Şt.
Petică-„Când viorile tăcură”).
Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce
stări depresive, până la enervare exasperantă
Primăvara este, şi ea, generatoare de nevroze. Culorile crude, soarele anemic
strivesc nervii. Amestecul de anotimpuri creează o stare de ambiguitate într-o
abandonare voită, în care sentimentul morţii porneşte din ideea descompunerii.

Charles Baudelaire
(1821-1867)

Precursorul poeziei simboliste

Ilustru poet francez, considerat (cu volumul de versuri „Florile răului”,
întemeietorul poeziei moderne. Opera sa mai cuprinde „Spleenurile Parisului”,
„Paradisurile artificiale” şi „Curiozităţi estetice” (critica de artă).
Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte de
romantism, alegând definitv calea modernismului. Simboliştii şi-l revendică drept
precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului blestemat”.
Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva societăţii şi revanşa
artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul burghez.

Corespunderi
„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”
 Baudelaire încalcă flagrant principiile estetice ale epocii când conferă alt
scop artei: explorarea părţii ascunse a lumii, dezvăluirea impalpabilului, depăşirea
aparenţelor şi sondarea adâncimilor universului. În mod deliberat, poetul caută o
„estetică a profunzimilor”.
Metafora obsesivă a creaţiei sale este abisul „le gouffre”, iar coordonatele
fundamentale ale viziunii sale sunt: adâncul, oceanul, marea, infernul. Imagini ale
vidului(golul, prăpastia) apar cu mare frecvenţă în universul săn poetic şi
sugerează stări de disperare, de aliernare şi de cădere în absurd.
„În vocea sa se auzeau italice si majuscule iniţiale. Gesturile sale erau încete,
rare, sobre, ţineau mâinile apropiate de trup, căci avea oroare de gesticulaţia
meridională. Nu-i plăcea nici vorbirea volubilă, iar răceala britanică i se părea de
bun-gust. Despre Baudelaire se poate că era un dandy rătăcit în mijlocul
boemei…”(Teophile Gautier)
„Atât moral cât şi fizic, am avut mereu senzaţia abisului, nu numai abisul
somnului, dar şi abisul acţiunii, al visului, al amintirii, al regretului şi al remuşcării,
al frumosului, al numărului…Acum mă simt tot timpul ameţit”(Charles Baudelaire)
În “Structura liricii moderne”, Hugo Friedrich constata: “ o trăsătură
fundamentală a lui Baudelaire e disciplina sa spirituală şi claritatea conştiinţei
sale artistice. El întruneşte geniul poetic şi inteligenţa critică. Concepţiile despre
procesul poetic stau pe aceeaşi treaptă cu poezia însăşi…de altfel, aceste
concepţii au avut mai multă influenţă asupra epocii următoare decât lirica sa”.

Stéphane Mallarmé
(1842-1898)

De la parnasianism la simbolism
•Aşa cum creaţia lui E.A. Poe a avut un rol modelator pentru Baudelaire,
„Florile răului” împlinesc o funcţie similară în cazul lui Mallarmé, care intuieşte
linia de continuitate, ştiind că poezia nouă trebuie să continuie revoluţia începută
de Baudelaire în planul limbajului, unde trebuie să inventeze o limbă a poeziei, mai
exact, o limbă numai şi numai a poeziei.
•Mallarmé a trecut printr-o criza spirituală de mare intensitate în 1866,
din care iese mărturisind că, după ce a găsit Neantul, a găsit Frumosul. Aşadar,
Neantul nu este capăt, ci punct de plecare. Ca şi Baudelaire, crede că, prin
analogii, poetul transcede realităţile cotidiene şi ajunge la o esenţă ideală.

Briză marină
„Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite.
Să fug! Să fug aiurea! Sunt păsări fericite
Să zboare între ceruri şi spume neperechi!
Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi
În calea unei inimi care închină mării
O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării,
Foi, goale-n clar de lampă, de către propriul alb
Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb.
Tot am să plec! Fregată-n tresalt de mari pavoaze,
Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!”

•Imaginile recurente în imaginarul poetic mallarmmean (evantaiul, pasărea,

oglinda, lebăda) nu sunt „zugrăvite” sau „descrise” în manieră parnasiană, ci devin
aluzii, sugestii, simboluri.
•În plan poetic, se produce o reinventare a lumii şi a cuvântului, proces pe
care Mallarmé l-a numit „transpunere”(transposition).Ca să obţină efectele
aluzive şi sugestive, poetul işi ia libertatea dislocării sintaxei consacrate de uzul
limbii. De aici provine impresia de ermetism a poeziei lui, fraza poetică nu are
obişnuinta liniaritate, ci apare ca o construcţie in arabesc.Astfel, lectura este
dominată de incertitudine şi ambiguitate.
•Printre operele sale cele mai reprezentative se numără „Irodiada”, „După-
amiaza unui faun”, ca şi poemul în proză „Igitur”.
• „Era profesor de engleză undeva în provincie, dar coresponda regulat cu
Parisul. A publicat în „Parnas”, versuri de o noutate care a scandalizat jurnalele.
Nu s-a sinchisit de nimic, pentru a fi pe placul delicaţilor, căci era cel mai greu de
mulţumit dintre toţi delicaţii. Rău primit de critică, acest rar poet va supravieţui
atâta timp cât va exista o limbă franceză care să mărturisească despre uriaşele
sale eforturi.”(Paul Verlaine)

Paul Verlaine
(1844-1896)

Afirmarea noii sensibilităţi poetice

• Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de
muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă. Este autorul unor
volume de versuri ca: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”,
„Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.
•Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză
profundă prin care trece Franţa: războaiele franco-germane si Comuna din Paris.
Agravarea crizei face imposibilă orice fel de compensaţie în plan literar:
romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi
naturalismul-în proză.
•
Spleen
„Aprinşi erau toţi trandafirii
Si iedera cu totul neagră.
Sunt pradă deznădăjduirii,
De cum te mişti, iubire dragă.

Prea verde marea, prea gingaş

Azurul, mult prea dulce briza”
•
•Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei
sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul boem al
cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii, formulând astfel noua
poetică simbolistă. Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea
simbolist, iar secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru
construirea identităţii simbolismului.
•„Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de
ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de
pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a
duce la perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)
•

Arthur Rimbaud
(1854-1891)

Revoltă absolută
•
• Arthur Rimbaud realizează cea mai îndrăzneaţă tentativă de schimbare a
lumii prin poezie. El vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi
îi atribuie acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând
straturile cele mai adânci ale necunoscutului.
•În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi
de orfism, se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen)
spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice.
Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri
supranaturale.

•
Vocale
„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare
Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare.
Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânze
Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

•Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor

simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni,
care îl duc în pragul nebuniei şi al morţii. Renunţarea la poezie se poate explica şi
ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea
exaltări şi halucinaţii.
•Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de
evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează sfârşitul poeziei
tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.
•Arthur Rimbaud enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu este
altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu, meandrele
interioare. Titlurile ciclurilor de poezii indică limpede vizionarismul rimbaldian:
„Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”.
•„Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i
prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge apoi. Apariţia acestui
trecător colosal n-a fost pregătită de nici o împrejurare literară.”(Stéphane
Mallarmé)

Simbolismul Românesc

•Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului

francez. Sincronizarea are mai multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă
faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene. O nouă conştiinţă a condiţiei
artei şi a artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in
Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al
sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
• În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul
Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”,
în care îşi publică atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii
experimentale: prima poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii
imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)
•În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar,
mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în
revista „La Wallonie”, condusă de Albert Mockel, admirator şi discipol al lui
Mallarme.
•Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l
numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică
articole teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli;
afirmă o nouă identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi
considerat ridicol.

•Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape:

•I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea lui
Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei
romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că poetul nu este decât un
instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în
formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua,
astfel, latura romantică a poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul
că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea
prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că
poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în misterul
universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză,
creându-şi un limbaj al ei propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al
cugetării. El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă relevă că a fi poet
înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi
cugetare.
•II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată
de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă.
Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de combatere a
epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului
libertăţii şi a progresului în artă.
Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un
monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare
numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa
nouă este că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină,
pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui,
„artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.
•III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea
versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia
lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce
contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi
motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele
sonore rezultate din neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele
proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt
tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.
•IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin activitatea
literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice
simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a
proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a
corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei,
sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe
pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după care
senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia.
Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi
motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară
tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ),
descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.
Rondelul rozelor ce mor
Al. Macedonski
“E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine --
Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot, se simte un fior,

O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, şi mor şi-n mine.”

•Curcubeul
de D.Anghel
•“Ce schimbătoare e la munte
Lumina, cat ai scapara,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pan’ la a ta.

Si-un gand, un gand nebun imi vine!

- Aşa-s poeţii uneori –
Să ma avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.”

Romanţa negativa
de Ion Minulescu
“N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit...
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!...
 N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!..”

Crize
de George Bacovia
“Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie -
De vânt se clatină copacul -
Şi simt fiori de nebunie.

O umbră mormăind păşeşte...

E om... atât, şi e destul...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:

El - om flămând, eu - om sătul.

Dar vezi... m-a ocolit acuma...

El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul...”

Bibliografie

• Adriana Iliescu, “Poezia simbolistă românească”

• Ioan Mihuţ, “Simbolism. Modernism. Avangardism”
• G. Bădărău, “Simbolismul”
• M. Raymond, “De la Baudelaire la suprarealism”
• Lidia Bote, “Simbolismul românesc”
• Matei Călinescu, “Conceptul modern de poezie”
• www.wikipedia.org
• vwww.allposters.com
• www.google.ro/image
• Gheorghe Crăciun, ”Istoria didactica a literaturii române”