Dimensiunea religioasă a existenței

Religiozitatea făpturii umane

Prin religie se înțelege un ansamblu de credințe, dogme, practici și
ritualuri ce definesc raportul omului cu puterea divină. Religia unește într-o
comunitate spirituală si morală pe toți cei ce îmbrățișează aceeași credință. În
cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi
sau persoane. Cuvȃntul “religie” în latină înseamnă "re-legare", respectiv
restabilirea relației dintre Dumnezeu și Om. Cunoașterea religioasă poate fi
obținută de la lideri religioși, texte sacre (scripturi), și/ori prin revelație
personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca nelimitată și capabilă
să răspundă tuturor întrebărilor, în timp ce alții văd cunoașterea religioasă ca
jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută
prin observare fizică. Prin religie, ființa umană poate intra în legătură cu
Divinitatea, de care este convinsă că ,,depinde existențial”, de fiecare dată când
se raportează la marile evenimente existențiale: nașterea, căsătoria, moartea.

Rolul religiei în Țările Române

În Țările Române, religia a îndeplinit funcția unei covârșitoare forțe de
coeziune etnică. Așa se explică ridicarea a numeroase biserici, mănăstiri și
schituri de către voievozi, domnitori și boieri între secolele XIII-XVI în Țara
Românească și Moldova, în Transilvania, Banat și în Maramureș. Ceremonialul
religios se desfășura într-un spațiu sacru, lăcașul sfânt media comunicarea
omului cu Divinitatea.
Ortodoxia - observa Nicolae Cartojan - a constituit, ,,într-o vreme în care
credința religioasă era o puternică realitatea sufletească, cimentul care a ținut
strâns legate sufletește ramurile neamului răzlețite si încăpute sub stăpâniri
diferite...”. (Istoria literaturii române vechi, 1996, p.26) Religia și biserica
ortodoxă au fost receptate ca o formă eficientă de rezistență împotriva
expansiunii islamice. Așa se explică de ce, după cucerirea Constantinopolului de
către turci, în 1453, numeroși clerici și maeștri caligrafi s-au refugiat in Tările
Române, stabilindu-se in mănăstirile de la Tismana, Govora, Dealul, Cozia,
Snagov, în Muntenia; Neamț și Putna în Moldova; Oradea, Alba Iulia, Scheii
Brașovului, in Transilvania ș.a.

Religia a avut un rol esențial în formarea țării noastre. Oamenii au fost

supuși la schimbare, la ceva nou. Le dădea liniște si speranța faptul ca știau ca
sunt păziți de Divinitate și că aceasta este acolo pentru ei. Religia ne-a oferit
credință, credință în noi, dar în momente critice și în oamenii din jur. Religia ne-
a învățat să credem, să așteptăm și să fim oameni mai buni, ne-a arătat că
există miracole și ca ea este la fel pentru oricine. Lucrul care ne-a uimit a fost că
în fața divinității suntem toți egali, ea este la fel pentru toți. Viața este și a fost
nedreaptă, dar in biserică, în locul sacru, ne simțim puternici, protejați, egali.

Religia a fost receptată in același timp ca un izvor al moralei, un etalon al

comportamentului ființei în relațiile interumane. Textele religioase, Biblia
îndeosebi, au statutul unor cărți sacre, prin intermediul cărora Divinitatea
adresează mesajele ei omului religios.

Literatura religioasă în limba română

Marile mișcări religioase provocate de Reforma inițiată de Luther au avut în
Europa, două consecințe imediate:
1. Renunțarea la utilizarea limbilor ,,sacre” – latina, greaca, slavona – în
slujba religioasă
2. Traducerea cărților de cult în limbile naționale.
Pe teritoriul țării noastre, primele texte în română sunt rezultatul interferenței
mai multor factori:
 Influența ideilor Reformei
 Decizia Dietei de la Sibiu, din 1556, ca preoții români din Transilvania să
treacă la Reformă
 Hotarârea Sinodului din 1557 ca limba slavonă să fie înlăturată din
biserică, iar preoții să facă slujba în românește
 Apariția unei noi clase sociale: orășenimea, interesată în comercializarea
cărților în limba română.

Cazania lui Varlaam

Varlaam, mitropolitul Moldovei, a tipărit la Iași, în tipografia de la Trei
Ierarhi, Cazania. Carte românească de învățătură (1643), un volum masiv de
1012 pagini, ilustrat cu numeroase gravure în lemn. Titlul cărții este simbolic.
Varlaam avea conștiința unității etnice a românilor. El se adresează, în cuvântul
înainte, la ,,toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici
într-această limbă.”
Surprinzător este limbajul folosit de Varlaam. Mitropolitul renunță la
slavonismele bisericești, înlătură arhaismele, ocolește cuvintele dialectale, deși
păstrează anumite fonetisme moldovenești si apropie expunerea de limba
tipăriturilor coresiene. Prin predicile sale, rostite la sărbătorile sfinților, Varlaam
deschide drumul narațiunii artistice. Prin conținutul de idei pe care avea să-l
propage, Cazania lui Varlaam era ,,cartea de învațătură conformă cu cerințele
educative ale societății românești de la jumătatea veacului al XVIII-lea, în
afirmarea umanismului cu vaste trăsături specifice acestui spațiu”. (Stela Toma)

Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii

scrise şi a literaturii. Cartea religioasă românească este mai întâi o carte de
cult în limba slavonă, apoi o carte de cult în limba română. Traducerea
ei prilejuieşte cea dintâi exprimare a creativităţii prin cuvânt în limba română,
chiar dacă timidă, aproape insesizabilă la început. Dimensiunea religioasă a
existenţei capătă treptat forme de expresie românească, mai întâi prin actul
traducerii, apoi prin actul creaţiei individuale, fie în cadrul bisericii, ca literatură
religioasă, fie în afara ei, ca literatură de inspiraţie religioasă. 
Cultura română premodernă se constituie din interacţiunea mai multor
grupuri culturale: cel eclezial, cel cărturăresc, cel folcloric. În cele trei zone de
cultură şi cei care participă la ele - prelaţi, cărturari, oameni simpli - se produc
schimburi, influenţe, asimilări etc., determinate de mediul de formare şi de
mediile culturale pe care le traversează indivizii.

Noul Testament de la Bălgrad

Simion Ștefan, mitropolitul Transilvaniei, a tipărit în anul 1648, la
Bălgrad, Noul Testament, prima traducere integrală în limba română textului
sacru.
În Predoslovie cătră cetitori, mitropolitul pune în discuție urmatoarea idee:
,,Ce numai aceasta să știți, că noi n-am socotit numai pe un izvod, ci
toate câte am putut afla, grecești și sârbețti, și latinești, carele au fost izvodite
de cărturaimari și înțelegători la carte grecească, le-am cetit și le-am socotit, ce
mai vârtos ne-am ținut de izvodul grecescu și am socotit și pre izvodul lui
Eronim, care au izvodit dintâiu din limbă grecească, lătineaște, și am socotit și
izvodul slovenescu carele-i izvodit slovenește din grecească...”

Sensul religios al existenței la Grigore Ionescu

Scriind Letopisețul Țării Moldovei (...) de la Dragoș vodă până la Aron
vodă, Grigore Ionescu realizează un limbaj individualizat, în care se îmbină
impulsul nativ de a crea un stil cărturăresc și străduința de a nu depăși orizontul
de așteptare al contemporanilor.
Țara însăși, aflată ,,în calea răotăților”, este ,,mișcătoare și neașezată”; în
cuprinsul ei, ființa umană, apăsată de povara unor ,,cumplite vremi”, străbate
spațiul unui tragism esențial. Cauzele sunt multiple: lupte interne, pustiitoare
conflicte interstatale, ,,vrajba” dintre frații pretendenți la domnie, dar cu
deosebire nenumărați domnitori fără ,,lege” și fără ,,dumnezeire”.

Miron Costin și fragilitatea făpturii umane

Pentru a caracteriza fragilitatea făpturii, acțiunile umane și existențiale,
Grigore Ureche folosea națiunea de ,,noroc”. Pe Alixandru Vodă ,,nu-l slujește
norocu”. În 1437, Iliașu vine a cincea oară cu armată împotriva fartelui său,
Ștefan vodă, dar ,,norocu lui cel prostu iarăși îl lasă de sminteală, de perdu
războiul...” Când oastea lui Cazmir intră în țară, ,,întâi îi merge norocu”, dar mai
apoi ,,norocu” s-a preschimbat in înfrangere.
Adăugând substantivului un atribut adjectival, Miron Costin imprima
noțiunii de ,,noroc nestatornic” o altă dimensiune semantică – norocul este
totdeauna schimbător: ,,...norocu tău tare în mână strânsă să-l ții: lunicos și cu
anevoie să poată ținea îndelungată.”

Psaltirea în versuri a lui Dosoftei

Mitropolitul Dosoftei este primul poet religios cult romîn, iar Psaltirea în
versuri (1673), întâia amplă operă cultă în stihuri din literatura autohtonă.
Considerat ,,ctitorul poeziei lirice românești” (Eugen Negrici,
Expresivitatea involuntară, București), Dosoftei este cel mai cult și mai talentat
dintre vechii mitropoliți ai Moldovei. A continuat opera începută de Varlaam,
traducând în română și tipărind principalele cărți religioase, multe dintre
acestea fiind însoțite de versuri originale, precum Viața și petrecerea sfinților
(1682-1686), Parimiile de peste an (1683), Paraclisul Preacuratei Născatoare de
Dumnezeu (1673), Psaltirea în versuri (1673).

Biblia de la București a fost tradusă de frații Radu și Șerban Greceanu și

tipărită, în 1688, din inițiativa domnitorului Șerban Cantacuzino. A fost
apreciată drept momentul afirmării limbii naționale în cult.

Didahiile lui Antim Ivireanul

 Antim Ivireanul, mitropolit al Ungrovlahiei, duce la desăvârșirea stilului
oratoric în Didahii, predici scrise și rostite între anii 1709-1716, dar netipărite în
timpul vieții sale.
Antim stăpânește registrele limbajului, dezvoltă motive specifice
literaturii medievale europene, folosește ample comparații, utilizează figurile
insistenței și ale plasticității.
,,Literatura își face loc, la primul nivel, sub forma portretului și a
descrierii (narațiunea e nesemnificativă), la al doilea sub forma pamfletului și a
caracterelor, și, la al treilea, ca imn religios” (Eugen Negrici, Antim – logos și
personalitate, 1977, p.171)

Deși textele religioase și letopisețele cronicilor au fost redactate în centre

culturale diferite, iar cele dintâi tipărite în localități diseminate pe întreg
cuprinsul țării – Brașov, Iași, Alba Iulia, Snagov, București - , marii învățați,
mireni și laici, s-au străduit și au izbutit să se detașeze de limbajul dialectelor
locale.
Monumente ale literaturii române, textele oratorice (religioase și laice),
proza istoriografică (sau cronicile), dimpreună cu proza de ficțiune, din cărțile
populare, ca și Psaltirea lui Dosoftei ori Cazania lui Varlaam, pot fi
considerate ,,monumente ale limbii sau ale prozei noastre de la începuturile
ei.”
(N. Manolescu, Istoria Critică a literaturii române, p.83)
În textele religioase și în letopisețele cronicarilor se ivesc întâile
elemente de literatură artistică: descrierea, narațiunea, portretul
caracterologic, structuri prozodice, stilul oratoric.

Surse:
 Manual
 Wikipedia
 https://www.academia.edu/7103105/Dimensiunea_religioasa_a_existen
tei_sinteza