STUDIU DE CAZ: DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ A EXISTENŢEI

CLASA A XI-A

1. Sentimentul religios, trăsătură definitorie a omului în raport cu lumea înconjurătoare:

• religia este o formă de reprezentare a legăturilor dintre om şi divinitate, atât ca atitudine subiectivă,
individuală, cât şi ca expresie instituţionalizată;
• sentimentul religios a apărut, în istoria umană, încă din cele mai vechi timpuri, conducând la o multitudine
de forme de manifestare religioasă şi de religii;
• relaţia om – divinitate se exprimă prin tradiţii, credinţe, dogme, practici religioase şi ritualuri;
• sentimentul religios se exprimă, în biserică, prin mărturisirea credinţei, rugăciuni, taine şi ritual, prin
speranţa mântuirii;
• Mircea Eliade consideră că omul se află în permanenţă într-o dublă relaţie cu lumea înconjurătoare, prin
situarea sa duală în spaţiul profan şi în spaţiul sacru, raportându-se în permanenţă la timpul sacru, repetabil,
în comemorarea marilor evenimente ale existenţei, naşterea, căsătoria şi moartea.
2. Biserica a avut un rol esenţial în formarea şi în menţinerea unităţii poporului român, precum şi în
apariţia şi transmiterea primelor forme culturale ale acestuia:
• poporul român s-a creştinat odată cu propriul proces de formare:
- încă din primul secol al erei creştine, apostolii Andrei, Pavel şi Filip îşi îndreaptă paşii către Dacia Pontică
şi în ţinuturile getice dintre Dunăre şi Întorsura Carpaţilor (Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii
dacoromane”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999):
- apar primele scrieri religioase în spaţiul românesc (în limba latină), care înlocuiesc treptat scrierile păgâne:
„Principala consecinţă literară a încreştinării locuitorilor din ţinuturile dacoromane a fost apariţia unui
număr mare de scrieri originale cu caracter doctrinar, sapienţial, apologetic, biografic, cultic, misionar, liric,
muzical, omiletic, polemic, care au contribuit într-o măsură decisivă la realizarea profilului spiritual al
poporului român.” (Diaconescu, Mihail, op. cit., p. 423);
- actele martirice, rămase din secolele I–IV, ale sfinţilor Epictet şi Astion, Irineu de Sirmium, Dasius,
Emilian, Sava de la Buzău, sunt o dovadă scrisă a persecuţiilor la care au fost supuşi primii creştini şi în
această parte a Imperiului Roman;
- în acest spaţiu, apar de timpuriu, încă din secolele al IV-lea – al VII-lea, episcopii dacoromane între
Dunăre şi Mare, care vor deveni nuclee puternice ale Bisericii creştine în viitorul spaţiu românesc;
- „… pesemne că religia creştinească a fost adusă pe faţă în Dacia abia în vremea domniei lui Constantin cel
Mare (n.n. – 306-337), fiindcă sub Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare, amândouă Daciile îşi aveau
arhiereii lor, după cum arată tipicul soborului ţinut la Sardes. Şi se poate ca mulţi daci să se fi plecat cu
multă vreme înainte asupra învăţăturii însângerate a mucenicilor, ca să urmeze steagul lui Hristos.” (Dimitrie
Cantemir, „Descriptio Moldaviae”);
• în acest fel, până la formarea statelor feudale româneşti, în secolul al XIV-lea, se constituie instituţii
de cult ale religiei ortodoxe răsăritene, biserici săteşti, biserici episcopale şi mănăstiri, multe dintre acestea
devenind centre de cultură, în care se copiau manuscrise, se făceau traduceri de cărţi bisericeşti şi mai târziu
tipărituri;
• în toată această perioadă, instituţiile religioase din spaţiul românesc ţin legătura cu Patriarhia din
Constantinopol, cu patriarhiile din celelalte ţări răsăritene şi cu mănăstirile de la muntele Athos, prin donaţii
de moşii şi prin schimb de preoţi şi de călugări, care aduceau cu ei cărţi greceşti şi manuscrise pentru
serviciul de cult;
• în 1359, domnitorul Nicolae Alexandru din Ţara Românească, organizează mitropolia
Ungrovlahiei, solicitând la Constantinopol un mitropolit care să depindă de patriarhia ecumenică; în timpul
domniei sale, Alexandru cel Bun trimite pe mitropolitul Moldovei şi soli la sinodul din Florenţa pentru
apărarea dreptei credinţe;
• biserica din Moldova şi din Ţara Românească adoptă, în primele secole ale mileniului al doilea,
limba slavonă de cult, de unde şi o intensă circulaţie a manuscriselor slave în spaţiul românesc; în
Transilvania, după o perioadă de folosire a limbii slavone, se revine la folosirea limbii latine;
• în Evul Mediu, cultura religioasă era dominantă în procesul de formare a cărturarilor şi în celelalte
forme de manifestare culturală: istorie, arte plastice, pravile;
• numeroşi cărturari români se formează în mediul religios, în mănăstiri ori cu învăţaţi ecumenici, sau
studiază în şcoli cu profil religios din străinătate: Grigore Ureche studiază gramatica, retorica şi poetica în
Colegiul iezuit de la Lvov; Miron Costin urmează Colegiul de la Bar, stolnicul Constantin Cantacuzino
studiază, între altele, teologia la Universitatea din Padova.
3. Creştinismul devine, prin toate acestea, o religie bazată pe carte, dovadă fiind preocuparea deosebită
pentru scrierea şi traducerea de lucrări religioase şi mai ales pentru tipărirea lor în limba română:
• călugărul Filotei scrie în limba slavonă primele imnuri de slavă, „Priapele” (cântări aduse maicii
Domnului);
• vistiernicul Simon Dedulovici scrie în secolul al XVI-lea „Lauda lui Mihail Mărturisitorul” (episcop al
Sinadelor, ale cărui moaşte se aflau la Târgovişte);
• cea mai importantă scriere religioasă a vremii este „Viaţa Sfântului Ioan cel Nou”, întocmită de Grigore
Ţamblac, în anul 1402, la porunca lui Alexandru cel Bun;
• din literatura hagiografică a vremii au mai rămas, în prelucrări târzii, „Viaţa Sfântului Nicodim”,
fondatorul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, şi „Viaţa Sfintei Filofteia”, ale cărei moaşte au fost aduse la
Curtea de Argeş;
• primele tipărituri de cărţi bisericeşti în limba slavonă sunt un „Liturghier” (1508), un „Octoih” (1510) şi un
„Evangheliar” (1512), realizate de către meşterul tipograf Macarie, din Muntenegru, adus de domnitorul
Radu cel Mare în Ţara Românească;
• îl continuă sârbul Dimitrie Liubavici, care dă la iveală un „Molitvenic” (1540) şi un „Apostol” (1547);
• diaconul Coresi tipăreşte peste douăzeci de cărţi în limba slavonă şi în limba română, între care
„Catehismul românesc”, „Întrebare creştinească” (1560), „Apostolul” (1563), „Psaltirea românească”
(1570), „Liturghierul românesc” (1570), „Evanghelie cu învăţătură” (1581);
• în 1582, se tipăreşte „Palia de la Orăştie”, prima încercare de traducere a „Bibliei” în limba română;
• mitropolitul Varlaam scoate de sub tipar, în 1643, „Cazania” sau „Carte românească de învăţătură”, cea
mai importantă scriere a sa, lucrare religioasă şi moralizator-didactică, iar în 1645 „Răspuns împotriva
Catihismusului calvinesc”, lucrare polemică împotriva protestantismului;
• Simion Ştefan, mitropolitul Ardealului, tipăreşte, la 1648, traducerea integrală a „Noului Testament de la
Bălgrad”;
• în 1688 se tipăreşte „Biblia de la Bucureşti”, ediţie integrală în limba română a „Bibliei”, importantă
realizare filologică şi monument de limbă românească;
• Antim Ivireanu, mitropolit al Ţării Româneşti, a tipărit treizeci şi opt de cărţi, dintre care douăzeci şi patru
în româneşte, de regulă cărţi de cult, lucrări polemice, de combatere a calvinismului şi a catolicismului, dar
şi lucrări cu caracter moralizator, „Pilde filozoficeşti” (1713), sau chiar cărţi populare, aflate de mult în
circulaţie sub formă de manuscris, „Alexandria” şi „Floarea darurilor”.
4. Scrierile religioase au avut un rol esenţial în dezvoltarea limbii române literare şi în apariţia primelor
manifestări de literatură artistică, interferând totodată şi cu formarea conştiinţei istorice:
• „Cazania” lui Varlaam, în prima prefaţă, „Cuvânt împreună cătră toată semenţia românească”, exprimă
dorinţa autorului de a se folosi în biserică o limbă unitară, pe înţelesul românilor de pretutindeni,
eliminându-se, pe cât era posibil, diferenţele dialectale, arhaismele şi elemente de limbă slavonă transmise
de scrierile bisericeşti anterioare;
• în a doua prefaţă, mitropolitul Varlaam constată că, în biserică, „limba românească […] n-are carte pre
limba sa”, de unde şi „lipsa dascălilor ş-a învăţăturei” în limba poporului, neajunsuri pe care autorul
„Cazaniei” se străduieşte să le înlăture;
• „Biblia de la Bucureşti” a contribuit decisiv la unificarea limbii române, având la bază subdialectul
muntean, în care se includ fenomene lingvistice de tip popular şi se menţin şi particularităţi fonetice, lexicale
şi morfologice ale graiurilor ardeleneşti şi moldoveneşti;
• în secolul al XVII-lea, literatura religioasă dobândeşte atribute oratorice şi lirice, prin notele de
originalitate ale unor scrieri precum „Carte românească de învăţătură” (Iaşi, 1643) a mitropolitului Varlaam,
„Didahiile” lui Antim Ivireanu, „Psaltirea pre versuri tocmită…” a mitropolitului Dosoftei;
• mitropolitul Varlaam utilizează, sub aspect stilistic, proza ritmată, naraţiunea istorică, dramatismul epic,
extazul în faţa frumuseţilor naturii, lauda virtuţilor umane, tenta didactică şi moralizatoare a discursului
oratoric;
• în „Psaltirea pre versuri tocmită“, un adevărat monument cultural al limbii şi literaturii române, o dovadă a
nivelului sintezei artistice şi al cugetării la care se ajunsese în secolul al XVII-lea, se remarcă o diversitate a
ritmului şi a măsurii, un exotism al limbajului şi descrieri surprinzătoare ale peisajului bucolic; meditaţia
poetului se fixează pe câteva motive baroce, „ubi sunt“ fiind dominant, integrator de alte motive şi teme
poetice;
• „Didahiile” lui Antim Ivireanul sunt scrieri ecleziastice de o valoare literară deosebită, în stilul oratoriei
bizantine, persuasiv, cu multe repetiţii, interogaţii, ornamente stilistice în stil baroc, sensurile existenţei
umane fiind exprimate metaforic, ca o expresie a sorţii schimbătoare, alunecoase, dincolo de care se simte
imperativul moral al unei vieţi cucernice;
• teme religioase, de pildă soarta schimbătoare sau situarea omului „supt vremi”, apar şi înscrierile laice, la
cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin („Viiaţa lumii”) şi Ion Neculce (legenda a patra din „O
samă de cuvinte”); se constată astfel că dimensiunea religioasă a existenţei, la care cronicarii fac dese
referiri, se conexează şi cu procesul de formare a conştiinţei istorice în literatura română;
• cronica lui Grigore Ureche are accente de meditaţie asupra sorţii umane, omul trebuind să se supună
voinţei divine şi să ia aminte pentru învăţătură asupra faptelor trecutului, „despre cele rele să să ferească şi
să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”; evenimentele din timpul
său au deopotrivă reprezentare umană şi divină: victoria de la Podul Înalt din 1475 este una a Domnului şi a
oamenilor, iar bătălia de la Codrii Cozminului din 1497 este străjuită de harul divin;
• în „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul“, carte de morală creştină
pentru credincioşi, scrisă în anul 1698, compusă după modelul dialogurilor platoniciene, Dimitrie Cantemir
pune faţă în faţă cele două atitudini umane, religioasă şi laică, încercând să concilieze aspiraţia către
sacralitate cu tendinţele raţionaliste şi umaniste ale naturii umane;
• în secolele următoare, filonul religios al literaturii române dobândeşte o pregnantă diversificare tematică şi
expresivă, în scrieri ale poeţilor Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichifor
Crainic, Ioan Alexandru.

BIBLIOGRAFIE

Boia, Lucian, „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
Călinescu, G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Minerva, Bucureşti,
1982.
Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii dacoromane”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999.
Eliade, Mircea, „De la Zalmoxis la Genghis-Han“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
Eliade, Mircea, „Sacrul şi profanul“, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Manolescu, Nicolae, „Istoria critică a literaturii române”, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti,
1997.
Mazilu, Dan Horia, „Recitind literatura română veche”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1994.
Mazilu, Dan Horia, „Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea”, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
Păcurariu, Mircea, „Istoria bisericii ortodoxe române”, vol. I-II, Institutul Biblic Bucureşti, 1980-1981.
Piru, Alexandru, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Vornicescu, Nestor, „Primele scrieri patristice în literatura noastră”, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 1984.
* * * „Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900”, Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
* * * „Istoria literaturii române”, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1964.