Studiu de caz:

Dimensiunea religioasa a existentei:

“De la Scriptura la scriitura in cultura romana premoderna”;
Formarea constiintei istorice:
Istorie, Literatura, Constiinta istorica;

Cuprins:
Premisa
Analiza Cazului:
Mentalitatea medievala
Sec. al-XVII-lea
Metropolitul Dosoftei
Sec. al-XVIII-lea
Antim Ivireanul
Ion Neculce
Cronicii moldovenesc
Grigore Ureche
Miron Costin
 Premisa:
Începuturile literaturii române sunt foarte legate de fenomenul cultural-religios care s-a manifestat în
Europa de Est, fenomen care s-a numit și ortodoxie. România este singura națiune de origine romanică care
se bazează pe acest fenomen numit Ortodoxie. Limba română s-a format prin fuziunea limbii latine cu cea
daco-romană, la care se adaugă elementul migrator, slavona.
Dacă analizăm fiecare strat al limbii noastre materne, vom vedea că ne avem originile în neamul
"păgân" al dacilor care credeau în zei (Zalmoxe). Dar odată cu ocuparea Daciei de către romani, prin
romanizare, dacii de atunci au acceptat treptat creștinismul, care a fost adus de Imperiul Roman în
"conștiința" dacilor.
Tipărirea cărților religioase românești a continuat în secolul al XVII-lea și a primit un nou impuls în
Transilvania, Muntenia și Moldova, ca urmare a controversei rezultate în urma Reformei protestante. Un
mitropolit moldovean, Dosoftei, un mare cărturar și teolog, a fugit în Polonia în timpul luptelor dintre
Polonia și Turcia și în 1673 a publicat acolo prima psaltire metrică românească, care a fost și prima poezie
scrisă în limba română. S-a întors în Moldova în 1675 iar în 1679 a tradus liturghia din limba greacă.
Cealaltă contribuție remarcabilă a sa la literatura română a fost Viaƫa și petrecerea sfinƫilor (1682-86;
"Vieƫile sfinƫilor"), în care a introdus idiomuri populare și a încurajat dezvoltarea unui stil de proză mai
flexibil.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, mănăstirea Snagov, de lângă București, a devenit un centru de
activitate literară, iar cărțile au fost tipărite în limbile română, greacă, slavonă și arabă. Literatura religioasă
a atins apogeul cu o traducere a Bibliei (1688) care a devenit baza tuturor traducerilor ulterioare.
Istoriografia a atins apogeul cu istoriografii umaniști din Moldova secolului al XVII-lea, al căror
lider a fost Miron Costin. Acesta a scris o cronică a Moldovei în limba română și un poem despre istoria țării
sale în limba polonă. Cronica a fost continuată de fiul său, Nicolae, care a fost, de asemenea, un pionier al
culegerii de folclor și legende. Dmitri Kantemir (Dimitrie Cantemir), principe al Moldovei, mare lingvist și
istoriograf, a scris istorii în limba latină despre România, Moldova și Imperiul Otoman. Un loc aparte printre
istoricii moldoveni îl ocupă Nicolae Milescu, care a scris lucrări teologice, istorice și de călătorie.
Cea mai mare parte a literaturii românești din secolul al XVIII-lea prezintă o imagine a opresiunii
sociale și a decăderii sub dominația otomană. O bogată literatură laică și apocrifă a circulat în manuscris, dar
nu s-a înregistrat niciun progres în comparație cu cea din trecut. În Moldova a apărut un nou centru cultural
la Rădăuƫi. Principalele realizări ale secolului au fost Minei ("Viețile Sfinților") din 1776-80 și 1807-15
(fiecare în 12 volume, publicate la Râmnicu Vâlcea și, respectiv, la mănăstirea Neamƫ), al căror limbaj bogat
și lucid le-a pus alături de Biblia din 1688.

Literatura religioasa
În cadrul general al culturii vechi românești se dezvoltă la noi și creația original literară în limba
slavonă scrisă de români, care singură, spre deosebire de alte manifestări ca tiparul, legile etc., poate face
obiectul propriu-zis al istoriei literaturii. Literatura religioasă bizantină în limba slavonă citită în cele trei țări
românești constituie o indicație asupra preocupărilor spirituale ale claselor dominante în evul mediu. Creația
originală a românilor sau scrisă pentru români (sub patronaj românesc) în limba slavonă este însă redusă in
acest domeniu religios. Cele câteva scrieri din această categorie păstrează stilul retoric bizantin, felul de
exprimare al operelor bizantino-slave care circulau la noi.
Cunoaștem două scurte imnuri de laudă în slavonește, scrise în stil bisericesc tipic bizantin de doi
mari boieri. „Pripealele” (cântări adause) în cinstea Maicii Domnului au fost alcătuite de Filos, logofătul lui
Mircea cel Bătrân, devenit călugărul Filoftei, iar „Lauda lui Mihail Mărturisitorul”, episcop al Sinoadelor,
ale cărui moaște se aflau la Târgoviște, a fost alcătuită în selcolul al XVI-lea de boierul Simon Dedulovici
vistiernic.
În Moldova, Grigore Tamblac, primește titlul de presviter al Marii Biserici Moldo-vlahe, este pusa
in pozitia de monah predicator al Bisericii Moldovei, iar începând cu anul 1402 (va predica în biserica
mitropolitană Mereuti), activează, alături de Mitropolitiul Iosif și alți erudiți ai epocii, la celebra Academie
Domnească de la Suceava. În această perioadă scrie în limbile greacă și slavonă "Viața Sfântului Ioan cel
Nou de la Suceava" (păstrate în copiile făcute de Grigore Uric, altă personalitate din vremea lui Alexandru
cel Bun, cel care conducea prima școală de miniatură din S-E Europei de la Mănăstirea Neamț), textul și
muzică cratimei Sfântul Ion cel Nou de la Suceava și predicele în limba română, din care s-au păstrat 17.
Literatura religioasa din sec. XVII a avut un rol deosebit de important in dezvoltarea și afirmarea
limbii romane literare. Tipariturile religioase, prin difuzarea lor ampla și prin forma ingrijita a exprimarii, au
impus o anumita forma a limbii romane literare. In prefețele (predosloviile) carților de cult din aceasta
perioada, exista preocupari constante pt statutul limbii romane și pt expresivitatea acesteia
In sec. XVII au fost editate alaturi de textele religioase propriu-zise și numeroase texte apocrife, carți
de ințelepciune populara sau de indrumare morala, carți care au avut un impact deosebit asupra cititorilor.
Sunt editate și texte cu caracter polemic pe teme religioase :
Nicolae Milescu : (Manual) “Steaua rasaritului care stralucește in apus” (1669), Varlaam:
“Raspunsul impotriva catehismului calvinesc” (1645). Una dintre cele mai semnificative lucrari religioase
din sec. XVII este “Carte romaneasca de invațatura” sau cunoscuta si sub denumirea “Cazania”, a lui
Varlaam (1643).
Primele forme de manifestare ale culturii româneşti scrise sunt legate de religia creştină, de instituţia
eclezială şi de necesitatea comunicării în interiorul comunităţii de credinţă. Manuscrisele creştine în limba
slavonă şi în limba ro-mână, apoi tipăriturile deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.
Biblioteca creștinismului conține două compartimente: cel destinat spaţiului eclezial (literatura
patristică, liturgică, apologetică, teologală, canonică, pastorală, duhovnicească) şi cel destinat spaţiului
extraeclezial (pe de o parte, o literatură destinată educaţiei creştine şi edificării duhovniceşti a “bunului creş-
tin”, legată de religia trăită- Biblia, rugăciuni zilnice, cântări bisericeşti, ode şi imnuri, canoane, acatiste,
Psaltirea, catehismul; pe de alta parte, o literatură pioasă: cărţi de rugaciune, scrieri apocrife, creaţii
hagiografice, literatură mistico-ascetică, calendare, literatură moral-edificatoare, literatură cultă de inspiraţie
religioasă).

Mentalitatea medievala: homo religiosus

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt orizont cultural. Omul medieval
este prin excelenta un homo religiosus, care comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni,
are cultul moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, i se supune neconditionat lui Dumnezeu, iar
cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca
interventie a puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune recunoasterea pacatelor si
indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei initiati: calugari si peoti, astrologii de
pe langa curtile domnesti, voievodul insusi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”.
Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma, catastrofe naturale (cutremure,
inundatii), perioade lungi de seceta si foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza
sentimentul de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii.
Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul popular; de-alungul secolelor s-au
perpetuat superstitii, credinte si practici pagane legate de vechile religii ale naturii.
Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam

Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat prin incercarile tot mai
insistente de introducere a limbii romane in biserica a fost mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in
domeniul culturii religioase este Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil propriu,
departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam pune in valoare, prin fraze expressive,
intreaga bogatie a limbii romane. Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile
prin energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si enumeratia ies imediat in
evidenta:
“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce gand asculta cuvantul lui
Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte,
striga: Cine are urechi de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu moartea, ca sa ne
intoarcem catr-insul.”
Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din cultura noastra, un exemplu
elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul devine un simbol al vietii pacatoase:“Cand petreace omul
in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat
si la vreame cu senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu mai vesel ochii si mai
curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea si noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei
acestia, intru mancari fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului satelor si a vecinilor, si
intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum
inselatoriu durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. pacatelor si pohtelor trupului..”

Primul nostru poet: mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este mitropolitul Dosoftei, inscaunat la numai cativa ani dupa retragerea din
functie a predecesorului sau. Cunoscator al mai multor limbi, Dosoftei a tiparit numeroase traduceri,
imbogatind literatura religioasa nu numai cu cele mai populare carti de lectura in acest domeniu (Psaltirea in
versuri,Vietile sfintilor), dar si cu texte de ritual, de slujba bisericeasca (Liturghia,Molitvenicul,Octoihul), pe
care le-a publicat, pentru prima oara, in limba romana.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din trecutul nostru, fiind primul poet naţional, primul
versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală şi din
cea istorică în româneşte, primul traducator al cărţilor de slujbă în româneşte în Moldova, primul cărturar
român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre primii cunoscători şi traducători din literatura
patristică şi post patristică la noi şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti.
Talmacind Psalmii lui David, Dosoftei realizeaza nu doar o simpla traducere, ci si o prelucrare a lor, desi
s-a izbit de insuficientele mijloace de expresie literara pe care le putea oferi atunci limba romana. Cu toate
ca versul sau este inca stangaci, cand ia ca model versul popular, limba stihurilor lui devine imediat
curgatoare, muzicala si ritmica. Unii din psalmii tradusi in versuri de Dosoftei au devenit, prin larga lor
circulatie, colinde religioase sau cantece de stea, ca Psalmul 46: “Limbile să salte/Cu cântece nalte/ Să
strige-n tărie/ Glas de bucurie./ Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul.
Dosoftei apeleaza la modelul poeziei populare, astfel incat psalmii sa fie accesibili ascultatorilor, usor
de inteles, de cantat in biserica si de memorat. Psaltirea cuprinde toata gama trairilor umane indreptate spre
planul transcendent si, totodata, recupereaza realitatea romaneasca asemanatoare celei biblice. Biserica
devine o institutie eficienta de raspandire a limbii romane, de la slujitorii cultului pana la cel din urma
credincios.Tipariturile religioase au contribuit, in primul rand, la introducerea limbii romane in biserica,
inlocuind limba slavona in care se oficia serviciul divin. Marile reforme in acest domeniu le-au infaptuit
Dosoftei, in Moldova si Antim Ivireanul in Muntenia. In al doilea rand, cartile religioase au influentat
fomarea limbii romane literare.
Arta oratoriei religioase: mitropolitul Antim Ivireanul

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător, a fost Mitropolitul Antim
Ivireanul . Deşi n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit
şi preţuit de poporul nostru , care a văzut în el un adevărat “om al lui Dumnezeu “. Aşa se şi explică decizia
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iunie 1992, prin care Antim Ivireanul , a fost confirmat
oficial în rândul sfinţilor, ca Ierarh – Martir , prăznuit la 27 septembrie.
Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol.
Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi
limbile greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1960, voievodul C. Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească,
unde devine ucenic tipograf la fostul episcop Mitrofan al Huşilor. După 1696 este egumen la mănăstirea
Snagov unde, până în 1701, tipăreşte alte 15 cărţi dintre care 5 în româneşte, iar una bilingvă ”Liturghierul
greco-arab” (1701), prima ediţie în limba arabă, pentru credincioşii din Antiohia. Revine apoi în Bucureşti,
vreme de 4 ani, continuând să tipărească alte 15 cărţi în special de cult.
De asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim, în 1699, trimite un ucenic la
Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de cult ortodoxe. Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi
turceşti, ca şi voievodul şi susţinătorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este arestat, în
primăvara anului 1716; forţat să-şi de-a demisia şi refuzând-o, Mitropolitul Antim este caterisit, pe nedrept,
de Patriarhia ecumenică, urmând să fie închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe
drum, însă, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungisa, lângă Adrianopol. Abia
după 250 de ani (1966), Patriarhia ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui
Ierarh şi Mucenic Antim.

Croniciile lui Ion Neculce

Nici unul din cronicarii nostri mari si mici ai epocii n-a stiut sa-si imbrace gindul si sentimentul intr-
o haina mai aleasa a graiului stramosesc ca Ion Neculce. Ion Neculce si-a scris letopisetul dupa anul 1732,
adica el apartine sec. al XVIII-lea. Opera lui insa continua sirul marilor cronicari din secolul precedent. Prin
continutul ei, ca si prin forma, prin conceptia de care este patrunsa, ea nu se apropie nici de opera erudita a
lui Dimitrie Cantemir, nici de compilatiile putin reusite a cronicarilor din sec. al XVIII-lea.
Ion Neculce a fost un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în
perioada domniei lui Dimitrie Cantemir Sub Antioh Cantemir a înaintat până la rangul de spătar, și, după ce
a stat retras un timp, a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui
Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. După ce rușii au pierdut războiul, Neculce a trecut
cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani, până la 1719, după care, întorcându-se în Moldova, a trăit la
moșia sa din Boian, ocupând numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcția de vornic..
In plina maturitate (1733) incepe sa scrie “Letopisetul Tarai Moldovii de la Dabija voda pana la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat”, continuand cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin.
A murit după 1744, lucru ce se dovedește prin ultimele cuvinte ale cronicii lui, unde spune că Constantin
Mavrocordat, fiind scos din domnia Moldovei, nu a stat mazilit niciun an întreg, ci a fost numit în Muntenia,
ceea ce s-a întâmplat în anul 1744.
Constiinta Istorica
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin
raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp
şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile. In Literatura Romaneasca,
aceasta a fost sub forma literaturii cronicesti.
Conceptia cronicarilor asupra rolului istoriei este umanista. Motivul pentru care consemneaza
evenimentele este cunoasterea istoriei. Ei cred ca in functie educative si valoarea moralizatoare a istoriei
idee afirmata inca din Predoslovia cronicii lui Grigore Ureche. Opera cronicarilor este stiintifica prin
continut,dar literara prin forma.Importanta cronicarilor consta,pe de o parte in ideiile pe care le-au pus in
circulatie,pe de alta parte, in realizarea artistica a scrierilor (dezvoltarea unor tehnici narative si descripteve).

Dacă în epoca medievală conştiinţa supremă era cea religioasă, începând cu Umanismul Renascentist se
naşte conştiinţa istorică. Aceasta reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şia
comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri.
Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o
anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea
ei este de Letopiseţ.

Concluzie

Principalii contribuitori ce au influenţat în primă instanţă literatura română au fost Dosoftei, în

Moldova şi Antim Ivireanul, în Muntenia. Aceştia, cu ajuto-rul tipăriturilor religioase, au înlocuit limba
slavonă în biserică, având o parte din influenţă şi cărţile religioase.

Nota de religiozitate, prezentă pretutindeni în cărţile bisericeşti, se regăseş-te şi în filele letopiseţelor

redactate de boierii moldoveni.

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existenţa, dar şi concepţia celor care au scris în această
perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este ho-tărât de Dumnezeu, după cum mărturiseşte şi Miron
Costin: „Orice nevoinţă pu-ne omul, sorocul lui Dumnezeu,cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.”