Dimensiunea religioasă a existenței

De la Scriptură la scriitură în cultura română premodernă

-eseu-

Religia este o componentă importantă a culturii unui popor. Sentimentul

religios se manifestă atât în cadrul bisericii, cât şi dincolo de zidurile ei. În biserică,
legătura cu Dumnezeu se exprimă public prin mijlocirea clerului după o anumită
rânduială, însă credinţa se oglindeşte şi în afara instituţiei ecleziale, în modul de
gândire al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în obiceiurile
lor, în ceea ce creeaza: în arhitectură, în arte plastice, în literatură, în muzică și în
multe altele.
Cuvântul scris - mai întâi manuscris, apoi tipărit - circulă prin intermediul
cărţilor de cult în limba slavonă și nu în limba română pentru că traducerea cărţilor
de cult greceşti a fost determinată de nevoia Bizanţului de a creştina popoarele
slave. În acest scop, Chiril şi Metodiu au tradus Biblia şi cărţile liturgice în slavonă
şi le-au făcut să circule în tot spaţiul sud-est European. Religia şi literatura
dezvoltă, începând cu secolul al XVI-lea, un palier comun, în care prelaţi şi
cărturari contribuie la modelarea limbii române în dorinţa de a da glas credinţei. La
acest palier participă şi cultura populară, prin componenţă religioasă, creștinismul
popular şi prin creaţia folclorică.
Cărţile religioase sunt preţioase pentru cei ce vor să studieze faptele prin
care a trecut limba noastră.
Întrucât primii cărturari sunt clerici, cele mai vechi texte care se răspândesc
pe teritoriul patriei noastre sunt textele religioase. Îmbrăcând iniţial straie
slavoneşti, ele încep să fie traduse în limba română în prima jumătate a secolului al
XVI-lea. Traducerile acestea sunt cele dintâi monumente de limbă română cu
ajutorul cărora putem studia şi cunoaşte limba veacului al XVI-lea.
După introducerea tiparului la noi, primele tipărituri în limba slavonă şi mai
târziu în limba română sunt tot cărţi bisericeşti. Textele coresiene aduc o
contribuţie însemnată la formarea şi unificarea limbii literare.
 Ulterior, începând cu secolul al XVI-lea, apar primele forme de literatură
religioasă în limba română, pornind de la textele rotacizante și ajungând la
traducerea integrală a Bibliei.
Este evidentă grija cărturarilor clerici din secolul al XVIII-lea de a găsi,
pornind de la limba poporului, calea spre formarea unei limbi literare unitare.
Există chiar dorinţa de a îmbogăţi vocabularul cu ajutorul neologismelor.
Deşi traduse, textele religioase nu sunt lipsite cu totul de originalitate. Ele
sunt întovărăşite de predoslovii, uneori şi de epiloguri, care reflectă mentalitatea şi
preocupările traducătorilor sau tipografilor respectivi, spiritul lor realist.
Elementele realiste pătrund chiar în conţinutul textelor religioase, aşa cum am
văzut la „Psaltirea în versuri” a mitropolitului Dosoftei.
Prima formă de manifestare de literatură originală a pornit de la textele
religioase. Mitropolitul Dosoftei face o primă traducere a psalmilor în limba
română în varianta prozaică a lui David, însă apoi îi versifică formând o nouă
variantă a lor. Mitropolitul traduce întâi „Psalmii lui David”, iar apoi diversifică,
tipărind „Psaltirea pre versuri” tocmită la Uniev, în Polonia (1673).
Prin diversitatea psalmilor, Dosoftei dă dovadă de diversificare, creând o
nouă operă pe baza unor noi teme, modele și idei prestabilite. El adaptează totodată
psalmii la cultura română pentru a fi mai ușor de receptat de către cititor.
În Țările Române, în secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea, influenţa
slavă este foarte puternică. Limba slavonă, care era limba oficială a bisericii, este
introdusă şi în cancelariile domneşti ca limbă oficială a statului.
Influenţa slavă se intensifică în ţările române după invazia turcilor în
Peninsula Balcanică. Din cauza persecuţiilor religioase puse la cale de cotropitorii
turci, mulţi clerici bulgari şi sârbi se refugiază în nordul Dunării, aducând cu ei
manuscrise slave foarte preţioase. Aceştia au ridicat mănăstiri, iar pe lângă ele iau
fiinţă şcoli de carte slavonească, în care se pregăteau viitorii preoţi, călugări și
dascăli. Asemenea şcoli funcţionau în: Tismana, Cozia, Putna, Neamţ, Suceviţa.
În mănăstiri se aflau biblioteci de manuscrise slavone, cele mai multe fiind
aduse la noi de clericii pribegi. Evangheliarul slavon, copiat în anul 1405 de
călugărul Nicodim, ctitorul Tismanei, este cel mai vechi manuscris păstrat.
În secolul al XV-lea, apar şi primele lucrări originale, care sunt scrieri
religioase în limba slavonă. Astfel, monahul Grigore Ţamblac, bulgar de origine,
care a stat câtva timp în Moldova, iar mai târziu a ajuns mitropolit al Kievului,
scrie – la îndemnul lui Alexandru cel Bun – „Viaţa şi slujba sfântului Ioan cel
Nou”.
Primele pomelnice au apărut în mănăstiri și cuprindeau numele domnitorilor,
a ctitorilor de biserici și mănăstiri , cu scurte însemnări despre viața
lor. ,,Pomelnicul Mănăstirii Bistrița” s-a păstrat , fiind o copie din a doua jumătate
a secolului al XV-lea a unui pomelnic început în anul 1407. Pomelnicul de la
Mănăstirea Bistrița a fost citat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, de către
cronicarul Axinte Uricarul.
Cea mai veche cronică cunoscută este „Cronica lui Ştefan cel Mare”, scrisă
în limba slavonă, probabil de un călugăr cărturar. Ea ni s-a transmis în mai multe
copii, cinci slavone şi una germană, cea mai veche versiune a cronicii fiind cea
germană, datând din anul 1502.
,,Viaţa patriarhului Nifon” datează din secolul al XVI-lea și a fost întocmită
de Gavriil Protul, călugăr de la muntele Athos, care a stat câtva timp în Ţara
Românească. Tradusă în limba slavonă şi apoi în limba română, ,,Viaţa patriarhului
Nifon’’ , constituie unul din izvoarele nuvelei istorice ,,Mihnea-Vodă cel Rău’’ de
Alexandru Odobescu.
Un moment important în dezvoltarea culturii noastre îl constituie
introducerea tiparului la începutul secolului al XVI-lea. Călugărul sârb Macarie, un
priceput meşter tipograf, se refugiază de teama turcilor în Ţara Românească. Aici
Radu cel Mare îi pune la dispoziţie o tipografie, adusă probabil din Veneţia. Prima
carte tipărită este un Liturghier (1508). Macarie tipăreşte apoi un Octoih (1510) şi
un Evangheliar (1512). Ultima carte, imprimată pe pergament şi ornată cu desene
colorate, constituie o realizare de seamă a artei noastre tipografice.
Cele dintâi traduceri de texte religioase în limba română au fost făcute în
prima jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu expansiunea husiţilor. Originalele
s-au pierdut, astfel încât nu se poate preciza nici localitatea unde s-au efectuat,
nici anul apariţiei lor, nici numele traducătorilor. Cercetătorii, ţinând seama de
particularităţile de limbă ale celor mai vechi copii, au ajuns la concluzia că
traducerile s-au făcut în regiunea Maramureş.
Cele mai vechi copii păstrate sunt: „Psaltirea Scheiană”, „Psaltirea
Voroneţeană” şi „Codicele Voroneţean”. Toate datează din secolul al XVI-lea. Din
aceeaşi epocă datează şi „Psaltirea Hurmuzachi”, care reprezintă chiar originalul
traducerii. Aceste cărţi religioase sunt cele mai vechi monumente din limba
românească. Pe baza lor poate fi studiată limba secolului al XVI-lea. Multe cuvinte
au rămas netraduse, iar limba prezintă particularităţile dialectului maramureşean.
„Psaltirea Scheiană”, un manuscris de 530 de pagini, fusese într-o vreme
proprietatea lui Gheorghe Asachi, de unde a trecut apoi în biblioteca de la Scheia
a lui Sturdza Scheianu, care a dăruit-o în 1884, împreună cu întreaga lui bibliotecă,
Academiei Române. Aici se păstrează în secţia manuscriselor; după numele
donatorului a fost numită „Psaltirea Scheiană”. Textul cuprinde „Psalmii lui David”
şi cântările adăugate de obicei în urma Psalmilor şi se încheie cu simbolul
atanasian.
„Codicele Voroneţean” a fost descoperit de răposatul profesor de la liceul
„Matei Basarab” din Bucureşti, Grigore Creţu, la mănăstirea Voroneţ, în anul
1871. Textul, însoţit de glosar şi studiu, a fost publicat în chirilică şi în transcriere
latină, cu versiunea respectivă din „Noul Testament” al lui Simion Ştefan şi din
„Biblia lui Şerban Cantacuzino”.
„Psaltirea Voroneţeană” a fost găsită de Simion Florea Marian în 1882, în
mănăstirea Voroneţ; a fost apoi cumpărată de Dimitrie Sturdza şi dăruită
Academiei Române.
„Psaltirea Hurmuzachi” se numeşte astfel după numele donatorului, marele
patriot şi istoric bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, iniţiatorul cunoscutei colecţii de
documente a Academiei Române. Şi această Psaltire înfăţişează o importanţă
deosebită din două puncte de vedere: întâiul, fiindcă, după concluziile domnului
Candrea, ea „nu este copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful
traducătorului din slavoneşte”, şi, în al doilea rând, fiindcă ea reprezintă o
traducere deosebită, ca text, de celelalte două Psaltiri despre care am vorbit:
„Psaltirea Scheiană” şi „Psaltirea Voroneţeană”.
Primele cărţi religioase în limba română se tipăresc în secolul al XVI-lea la
Sibiu şi Braşov. Cel mai însemnat tipograf în epoca aceasta este diaconul Coresi.
Originar din Târgovişte, el se stabileşte la Braşov, unde tipăreşte între anii 1559 –
1581, cărţi româneşti. Coresi a tipărit vechile traduceri făcute în Maramureş şi
nordul Transilvaniei, care ajunseseră prin repetate copieri până la Braşov. Acesta
a schimbat în parte topica slavă a vechilor texte, a tradus cuvintele slave, a
înlocuit particularităţile subdialectului maramureşean, utilizând graiul din
regiunea Târgovişte – Braşov. Coresi a adăugat cărţilor sale predoslovii şi epiloguri
în care susţine necesitatea tipăririi în limba română a scrierilor religioase: „În vânt
grăiaşte popa – spune Coresi – când nu înţăleage au el, au oamenii.”
Tipăriturile lui Coresi au circulat nu numai în Transilvania, ci şi în Ţara
Românească şi în Moldova, bucurându-se de un prestigiu cu mult mai mare decât
îl aveau manuscrisele. Utilizând graiul din Ţara Românească şi sud–estul
Transilvaniei, textele coresiene au adus o contribuţie importantă la formarea
limbii literare, deoarece ele au fost luate ca model de toţi aceia care scriau
româneşte.
Fiul lui Coresi, tipăreşte în anul 1582 o parte din „Vechiul Testament”.
Această carte, tradusă din limba maghiară, este cunoscută sub numele de „Palia
de la Orăştie”. Palia este una din cele mai importante traduceri ale secolului al
XVI-lea, scriere cu ajutorul căreia poate fi studiată evoluţia limbii noastre literare.
În secolul al XVII-lea, viziunea teologică este dublată de atitudinea moralistă,
adeseori polemică, atât la adresa individului, cât și a popoarelor. Nu numai
oamenii bisericii, dar şi cronicarii sunt spirite reflexive care îşi pun întrebări asupra
destinului omului în Univers.
Pe căi diferite, ei au aprobat că și limba română poate fi instrument de cult
și de cultură. Dosoftei a tradus psalmii inițial în proză și ulterior i-a transpus în
versuri. „Traducerea traducerii" dovedește intenția literară și conștiința artistică.
Dosoftei apelează la modelul poeziei populare, astfel încât psalmii să fie
accesibili ascultătorilor, uşor de înțeles, de cântat în biserică și de memorat.
Psaltirea cuprinde toată gama trăirilor umane îndreptate spre planul transcendent
și, totodată, recuperează realitatea românească asemănătoare celei biblice.
Biserica devine o instituție eficientă de răspândire a limbii române, de la
slujitorii cultului până la cel din urmă credincios. Psaltirea lui Dosoftei are
influență puternică de-a lungul vremii, atât în mediul cult, cât și în mediul popular:
unii psalmi intră în repertoriul cântecelor de stea şi al colindelor.
Bibliografia românească veche ne arată 83 de tipărituri în acest secol, în
Țările Române. Cele principale din acest timp sunt: cea dintâi biblie completă, aşa-
numită „ Biblie a lui Şerban” din 1688,  „Psalmii lui David” (care apar în
Transilvania, într-o traducere tipărită la Bălgrad) din 1651 și cea dintâi culegere de
„ Vieţi ale sfinţilor”(în Moldova). Cărţile de ritual (Liturghii, Ceasloave,
Molitfelnice) ocupă un loc însemnat şi se găsesc tipărite în toate cele trei
principate.
Ieromonahul Silvestru, despre care nu există cunoştinţe biografice, a tradus
Cazania (Evanghelie învăţătoare) de la Govora, din ruseşte, din porunca lui Matei
Basarab şi după îndemnul mitropolitului şi al episcopilor. Această traducere a fost
tipărită la mănăstirea Govora în 1642.
Mitropolitul Simion Ştefan (1643-1651), a dat mare îndemn tipăririi şi
traducerii de cărţi bisericeşti, în timpul cât a păstorit. Tipărind Noul Testament al
lui Silvestru, el face o declaraţie de mulţumire către George Racotzi, principele
Transilvaniei, apoi o prefaţă către cititor. Aici ne spune că, îndată după moartea
lui Silvestru, a cercetat lucrarea acestuia şi a aflat o mulțime de greşeli, provenite
din pricina că traducătorul răposat nu ştia bine greceşte. De aceea a luat texte
greceşti, latineşti şi slavoneşti şi a completat lucrarea pe care ar voi s-o vadă citită
de toţi românii, nu numai de cei din Transilvania.
Literatura religioasă a Moldovei este foarte bogată în secolul al XVII-lea şi se
ilustrează prin numele a doi mari prelaţi: mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei.
Varlaam a fost un călugăr cu cunoştinţe teologice. Fiu de sătean din Putna,
cum zice domnul Iorga, el izbuti să se ridice deodată la treapta de mitropolit, căci
nu se gășeste în listele episcopilor eparhioţi. Nu se cunosc anul naşterii şi
învăţăturile sale, dar se știe că s-a ridicat pe scaunul arhiepiscopal în 1632 şi că a
fost în legături foarte strânse cu Vasile Lupu, încât, în 1655, după ce amicul său fu
răsturnat de Gheorghe Ştefan, se retrase şi el la mănăstirea Secu, unde rămase
până la moarte. Nici împrejurările vieţii sale nu sunt cunoscute cu certitudine. De
la Varlaam ne-au rămas două lucrări: „Cartea românească de învăţătura
duminecilor de preste an...” (cazanie tradusă din slavoneşte şi tipărită la Iaşi în
1643) și „Răspunsuri la Catehismul calvinesc” (lucrare tipărită la Suceava în 1645).
Mitropolitul Dosoftei (1624 – 1693) a fost un cărturar, mitropolit al
Moldovei. Provine dintr-o familie de negustori macedoneni, a fost monah la
mănăstirea Probota, unde a studiat elina, latina, slavona și poloneza. Se refugiază
din fața năvălirii turceşti în Polonia, unde prelucrează în româneşte „Psaltirea pre
versuri tocmită” (Uniev, 1673). Ajutat de patriarhul Moscovei și de Nicolae
Milescu Spătarul, aduce la laşi o tipografie folosită ca să tipărească principalele
cărți religioase traduse în românește, urmărind introducerea limbii române în
biserică. Moare în exil în Polonia, unde se refugiase din 1686.
„Psaltirea în versuri” s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev
din Polonia. Ediţia nouă, ajutându-se şi de manuscrisul original, a fost publicata
de d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată şi de un studiu introductiv. Aceasta
este opera cea mai preţuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o
influenţă tot aşa de mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte ţări
creştine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie să observăm însă,
că unii psalmi au trecut în literatura populară şi au devenit cântece de stea sau
bocete.
„Psaltirea” este cartea ce conține cei 151 de psalmi din „Vechiul Testament”
şi a fost printre cele mai răspândite cărți bisericeşti și printre primele traduse în
limba română. A fost folosită în biserică, dar şi ca abecedar în școlile întemeiate
pe lângă biserici.
„Psalmul” este o specie a liricii religioase. Originea și modelul acestei poezii
imnice o constituie „Psalmii lui David” din „Vechiul Testament”. Traducerea în
versuri a Psalmilor biblici a prilejuit adevărate monumente de limbă şi încercări de
constituire a limbajului poetic în diferite literaturi. Calvin a versificat câțiva psalmi
într-o formă adecvată cântării în biserică. Psalmul devine o specie cultivată și în
lirica modernă.
Melchisedec Ieromonahul a tradus din greceşte o carte pe care a intitulat-o:
„Învăţături preste toate zilele”. El spune în prefaţă că a găsit cartea grecească
foarte importantă şi pentru că românii nu cunosc toţi această limbă ,a tradus-o şi
a tipărit-o în Câmpulung cu cheltuiala mănăstirii la care era egumen în 1642.
Meletie Machedonul a tipărit aşa-numita Cazanie de la mănăstirea Dealu, în
1644, prelucrată după cartea pe care mai înainte a publicat-o mitropolitul
Varlaam la Iaşi. El ne spune că e făcută cu bunăvoinţa domnului Matei Basarab, a
mitropolitului Teofil şi a episcopilor.
Varlaam, arhiepiscop şi mitropolit al Târgoviştei şi al scaunului Bucureştilor,
este iniţiatorul tipăririi unei interesante lucrări bisericeşti „Cheia înţelesului”. El
mărturiseşte în prefaţă că, urând lenea şi fiind doritor de muncă, a organizat o
tipografie în Bucureşti, aducând "dascăli de tipografie" şi apoi s-a gândit ce carte
ar fi mai bună, ca să înceapă seria de lucrări ce trebuiau date românilor. A găsit o
carte culeasă dintre multe scripturi sfinte şi scrisă în ruseşte de Joanichie
Galetovski, arhimandritul Cernigovului. Îndată, cu multă cheltuială, a adus dascăli
învăţaţi - dar nu se spune numele niciunuia - şi au pus de au tradus-o româneşte.
Aceasta este „Cheia înţelesului”, adică învăţături religioase morale, explicând
texte din evanghelie, deci tot o cazanie.
„Biblia de la Bucureşti” (tipărită în anul 1688) este prima traducere integrală
în limba română şi reprezintă o sinteză a eforturilor anterioare de introducere a
limbii române în biserică. Traducerea făcută de frații Greceanu, Şerban şi Radu,
din porunca domnitorului Şerban Cantacuzino, foloseşte o variantă manuscrisă a
tălmăcirii lui Nicolae Milescu şi fragmentele traduse anterior. Aceasta se înscrie în
politica lui Şerban Cantacuzino, domnitorul Țării Româneşti, care îşi asumase rolul
de protector al creştinătății balcanice şi conducător al mişcării antiotomane.
Prin traducerea şi tipărirea textelor religioase şi laice, limba română îşi face
loc în cercuri din ce în ce mai largi, impunându-se treptat ca limbă oficială a
bisericii şi a statului. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea înlocuirea totală şi
definitivă a limbii slavone din biserică era un fapt împlinit.
Secolul al XVIII-lea este, fără îndoială, cel mai trist pentru Principatele
Române, pentru că dominatia grecească atinge culmea prin stăpânirea politică;
nu este însă o epocă lipsită de cultură. Domnii fanarioţi fac şcoli greceşti, dau
decrete şi scriu legi în greceşte. Limba grecească devine limba clasei înalte din
principate şi nu rareori găsim membrii de mari familii boiereşti ale ţărilor
traducând din diverse literaturi în greceşte sau chiar făcând lucrări originale în
această limbă.
Cultura română se mărgineşte la şcoli alipite pe lângă cele greceşti şi
socotite cu totul inferioare - iar ca producţie literară, cele mai însemnate scrieri
sunt cele religioase.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dezvoltarea literaturii religioase
este mai înfloritoare în Muntenia, când trăiesc mitropolitul Antim şi episcopul
Damaschin.
 În a doua jumătate s-a produs şi în Moldova o mişcare mai însemnată, astfel
că avem aici pe cei doi mitropoliţi, Iacob I şi II, dar şi pe Vartolomeu Măzăreanul,
iar în Muntenia pe mitropolitul Grigore şi pe episcopul Chesarie.
Numărul cărţilor româneşti tipărite este destul de mare, iar centrele
principale ale acestei activităţi sunt în Moldova, Iaşi, iar în Muntenia, Bucureşti,
Râmnic şi Buzău, la care trebuie să adăugăm şi tipografia din mănăstirea
Snagovului.
Tipăriturile acestea sunt, în primul rând, cărţi fundamentale ale religiei
creştine (Psaltiri, Evanghelii, Cazanii, Apostoli) şi cărţi de ritual (Molitfelnice,
Penticostare, Octoihuri, Liturghii, Ceaslovuri, Acatiste, Mineie). Este important de
mentionat că apar şi cărţi de citit, cărţi literare propriu-zise, însă de literatură pur
religioasă şi, bineînţeles, traduceri: culegeri de discursuri religioase, explicări ale
celor șapte Taine, vieţi ale pustnicilor, chestiuni dogmatice tratate în întrebări şi
răspunsuri etc. Totodata se tipăresc cărţi de literatură populară, gromovnice,
pilde filozofeşti.