LITERATURĂ ROMÂNĂ VECHE

Caracteristicile literaturii române vechi:

Secolul al XVI-lea

Primul document scris în limba română este „Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung”, text adresat lui Johannes Benkner, judele Brașovului. Apoi,
sunt traduse în limba română o serie de texte religioase, printre care:
„Psaltirea scheiană”, „Psaltirea voronețeană”, „Psaltirea Hurmuzachi” sau
„Codicele voronețean”. Tot din această perioadă este atestată și opera
„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, o carte
care conține învățăturile pe care domnitorul le lasă celor care vor urma la
tronul Țării Românești.

De asemenea, tot acum, încep să devină cunoscute și utilizate cronicile de

curte, scrise din poruncă domnească, printre cronicarii importanți
remarcându-se: Macarie Râmleanul, Azarie și Eftimie.

Nu în ultimul rând, de remarcat este activitatea tipografului Coresi, care

tipărește cărți în limba română și în limba slavonă, acestea având o
contribuție semnificativă la formarea limbii române literare.

Cărțile tipărite
 se tipărea cu litere mobile
 inventatorul tiparului modern = Guttenberg; până atunci se sculpta
foaia și se punea sub presă (cerneală din negru de fum - obținută din
foi de ceapă arse și din pâine arsă)
 1471 apare tiparul cu litere chirilice la Cracovia

Prima carte tipărită în țările române este în slavonă: Liturghierul lui

Macarie Râmleanul (Țara Românească)

Secolul al XVII-lea

În secolul al XVII-lea apare pe teritoriul Țărilor Române o nouă elită

cărturărească, formată din clerici cu funcții înalte în ierarhia bisericească.
Reprezentativ în acest sens este Varlaam, mitropolitul Moldovei, care
tipărește „Cazania. Carte românească de învățătură”. Acest volum
conține predicile duminicale, însă într-un limbaj nou din care lipsesc
cuvintele bisericești în slavonă, arhaismele, iar cuvintele dialectale sunt
ocolite pe cât posibil. Tot în această perioadă, Simion Ștefan,
mitropolitul Transilvaniei, tipărește „Noul Testament”, prima
traducere integrală în limba română a textului sacru, iar mitropolitul
Dosoftei tipărește „Psaltirea în versuri” (1673).

O contribuție importantă în evoluția limbii române a avut-o și Grigore

Ureche, care a scris „Letopisețul Țării Moldovei (...) de la Dragoș
vodă până la Aron vodă (1359-1594)”. Limbajul folosit de cronicar este
unul individualizat, în care se îmbină dorința de a crea un stil cărturăresc
cu încercarea de a nu depăși așteptările contemporanilor. Scrierile începute
de Grigore Ureche vor fi continuate de Miron Costin, acesta relatând
evenimentele cuprinse între anii 1594-1661, iar apoi de Ion Neculce, care
s-a referit la evenimentele desfășurate în perioada 1661-1743.

În scrierile lor, cronicarii aduc argumente care demonstrează latinitatea

limbii și a poporului român, dar și dovezi care atestă continuitatea
elementului roman în Dacia. De asemenea, ei susțin unitatea de limbă,
cultură și teritoriu a românilor din cele trei țări române.

TRANSILVANIA: primele cărți tipărite în română (începe să fie

recunoscută importanța tipăririi în limba română);

Catehismul = prima scriere tipărită (s-a pierdut; factură protestantă;

1544);

prima tipăritură care s-a păstrat este un Tetraevangheliar în

slavonă și română

centre tipografice: la Sibiu; Brașov

MOLDOVA: traducere în greacă a Mărturisirii Ortodoxe (tradusă

după versiunea în latină de la Kiev)

Cazania lui Varlaam. Carte românească de învățătură: 1643; 2

părți: prima parte predici la duminicile de peste an, a doua parte predici la
marile sărbători și la sfinții importanți

ȚARA ROMÂNEASCĂ: nevoia creării identității ortodoxe (în contextul

european al protestantismului - protestanții neagă cultul sfinților)

contribuție de bază: Matei Basarab

centre tipografice la: Câmpulung; Govora; Dealu; Târgoviște

Din Țara Românească pleacă ajutor către Transilvania -care era anexată
Ungariei.

Secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea un rol reprezentativ îl are Dimitrie Cantemir, cel

mai important dintre umaniștii români, preocupat de noile curente și ideile
raționaliste. Una dintre cele mai cunoscute opere ale sale este „Istoria
ieroglifică”, scrisă în limba română la Constantinopol, între 1703 și 1705.
Bogată în analize filosofice și abordând o multitudine de problematici,
opera lui Dimitrie Cantemir se integrează în mișcările spirituale
reformatoare din vremea sa.

MOLDOVA:

cotribuție considerabilă - Mitropolitul Dosoftei

context politic: se dorește suzeranitate creștină din dorința protecției față

de Imperiul Otoman

Psaltirea în versuri: precedată de un Acatist; Paraclisul Maicii

Domnului; canonul a toți sfinții de peste ani

Dosoftei are un limbaj moldovenesc, extrem de specific. Duce mai departe

ce a gândit Varlaam: Molitvenic, Liturghier, Octoih și Parimiar

Dosoftei asumă viața sfinților cu caracter fabulos - povestirile erau spuse cu

scopul de a atrage oamenii către ortodoxia tradițională.

Psaltirea poate fi citită în patru feluri:

1) sens literar/istoric – preistorie (context)

2) sens tropologic preobicei (interpretarea psaltirii în cheia istoriei

personale a mântuirii)

3) sens tipologic - pre altă plăzuită (în Vechiul Testament este întipărită
urma Noului Testament; Noul Testament este atemporal)

4) sens anagogic – premutare (încriptarea momentului celei de-a doua

veniri în creație)
ȚARA ROMÂNEASCĂ:

București devine capitală - 1659

Biblia de la București 1688 (Biblia lui Șerban)

Antim Ivireanul: ajută la înființarea tipografiilor: Buzău; Mănăstirea

Snagov; Râmnic; Târgoviște

prima carte tipărită cu stema lui Brâncoveanu – Mărgăritare (carte de

rugăciuni)

TRANSILVANIA:

Chiriacodronion - carte de predici

Abecedar - Bucovină (tipărit în Transilvania)

1702 - Pânea pruncilor (înlocuiește abecedarul lui Mihai Iștvanovici)

Opere reprezentative

● Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung - (1521)

● Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voronețeană, codicele Voronețean,
Psaltirea Scheiană - (1578)
● Catehism (întrebare creștinească) - (1559)
● Tetraevangheliarul - (1561)
● Pravila - (1560-1562)
● Psaltirea lui Dosoftei - (1673)
● Biblia de la București - (1688)
● Istoria ieroglifică - (1703-1705)

Reprezentanți

● Varlaam
● Antim Ivireanul
● Grigore Ureche
● Miron Costin (Viața lumii)
● Ion Neculce (O samă de cuvinte)
● Constantin Cantacuzino
● Radu Greceanu
● Radu Popescu
 ● Dimitrie Cantemir (Descrierea Moldovei, Istoria ieroglifică)

Scrisoarea lui Neacșu

Acum 500 de ani a fost scris cel mai vechi document în limba română
păstrat până în prezent, acesta reprezentând totodată și cea mai veche
atestare documentară cunoscută a denumirii de Țara Românească.
Scrisoarea boierului Neacșu Lupu din Câmpulung către judele Brașovului
Hans Benkner (Hanăș Begner) a fost redactată probabil în 29-30 iunie 1521
la Câmpulung-Muscel.

În documentul confidențial, boierul român îl informa pe destinatar despre

acțiunile turcilor de la sudul Dunării privind pregătirea campaniei de
cucerire a Ungariei de către sultanul Soliman I Magnificul. Conform
informațiilor lui Neacșu, Soliman I a înaintat cu trupele sale dinspre Sofia
spre Dunăre și apoi pe cursul ei înspre amonte. Pentru pregătirea lucrărilor
de geniu, la Nicopole erau mobilizați câte 50 de oameni din fiecare
localitate, Dunărea urmând a fi traversată probabil pe la Porțile de Fier, cu
ajutorul unor ingineri aduși de la Constantinopol. Pentru a-și asigura
operațiunea, sultanul i-ar fi permis pașei de Nicopole, Mahomed-beg, să
treacă la nord de Dunăre, prin Țara Românească spre Transilvania, ceea ce
reprezenta un motiv de îngrijorare pentru domnitorul român Neagoe
Basarab.

Date fiind gravitatea și importanța informațiilor, Neacșu îl avertiza pe

destinatar asupra necesității luării unor măsuri defensive urgente și a
păstrării confidențialității datelor comunicate și, implicit, asupra identității
sale.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al luptei antiotomane și relevă

relațiile foarte strânse dintre negustorii sași din Brașov și cei români din
orașele din Moldova și Țara Românească, relațiile de afaceri ale lui Neacșu
cu negustorii brașoveni fiind atestate de un document din anii 1510 -1512,
în legătură cu un proces privind reglementarea unor datorii ale acestuia.

Textul a fost scris cu litere chirilice, iar conținutul propriu zis, în limba
română, este încadrat de o formulă de introducere și de încheiere în slavă.
Limba veche română folosită în scrisoare este asemănătoare ca formă
limbii actuale, și, în pofida utilizării literelor chirilice și a unor fraze în
limba slavă, au fost identificate 175 de cuvinte românești de origine latină
din totalul de 190 folosite în text, excluzând repetițiile și substantivele
proprii.
Scrisoarea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în vechile arhive
ale Primăriei din Brașov.

Psaltirea în versuri
Psaltirea este, începând cu secolul al XVI-lea, una dintre cărțile biblice cele
mai traduse în spațiul vechii culturi românești. Între primele traduceri în
limba română se numără nu mai puțin de trei manuscrise cuprinzând
versiuni ale Psalmilor (Psaltirea Voronețeană, Psaltirea scheiană și
Psaltirea Hurmuzaki). Într-o epocă în care limba de cult era slava veche,
asemenea „îndrăzneli” nu puteau veni decât dinspre principiile
raționalizante ale Reformei care preconizau introducerea limbilor naționale
în Biserică. Primele încercări de versificare a psalmilor traduși apar, la
început, în spațiul occidental, tot ca o consecință a Reformei. În
Transilvania secolului al XVII-lea, stăpânită de principi maghiari calvini, se
pun la cale mai multe traduceri românești în versuri ale Psalmilor
(traducători fiind un Mihail Halici sau un Ștefan Fogarasi) cu rolul de a-i
atrage pe românii ortodocși la Reformă.

Mitropolitul Dosoftei (1671-1673;1675-1686) își propunea prin a sa Psaltire

în versuri, tipărită la Uniev, în Polonia, în timpul exilului său (1673-1675),
să contracareze tocmai efectul nedorit al răspândirii unor asemenea psaltiri
calvine printre românii din Transilvania sau printre cei din Moldova.
Modelul său era însă unul catolic (catolicii fiind și ei preocupați să
răspundă cu aceleași „arme” culturale provocărilor venite dinspre
Reformă): Psaltirea lui David (1579), tradusă în versuri de poetul polonez
Jan Kochanowski (1530-1589).

Psaltirea în versuri a mitropolitului moldovean eramenită lecturii în

particular, în afara bisericii. Versificarea psalmilor, inițial traduși în proză,
avea funcția unei „podoabe” retorice supraadăugate.Se urmărea astfel – pe
lângă funcția anticalvină amintită – creșterea gradului de atractivitate a
acestor creații lirice în rândul publicului cititor (cu voce tare!) al epocii. În
acest sens, Dosoftei mărturisește în Dedicația către domnitor „precum am
putut mai frumos, am tâlcuit ș-am scris [...] să poată trage hirea omului
cătră cetitul ei”[1]. Pentru uzul bisericii, autorul va publica, mai târziu,
versiunea în proză a psalmilor (mai fidelă textului original), într-o ediție
bilingvă, slavo-română: Psaltirea de-nțăles, Iași, 1680.

Cei 151 de psalmi traduși și versificați de Dosoftei constituie cea mai de

seamă operă poetică a literaturii române vechi. Originalitatea psalmilor lui
Dosoftei rezidă, îndeosebi, în amplificarea psalmilor biblici (întemeiată pe
principiul biblic al „paralelismului sinonimic”, adică al dublării unei idei
din psalmul original, reluată într-o formulare diferită), în plasticizare (prin
adăugarea de epitete, comparații și metafore inedite) și în „autohtonizarea”
universului poetic (constând, de exemplu, în substituirea peisajului arid
propriu Țării Sfinte, din unele pasaje descriptive, printr-unul familiar
cititorului moldovean: cu boi, turme de oi, stupi de albine etc.).

Cele aproximativ 20 de exemplare ale Psaltirii în versuri păstrate până

astăzi, cu foi lipsă – în majoritatea cazurilor – la începutul sau la sfârșitul
cărții și purtătoare a numeroase însemnări de cititor, stau drept mărturie a
succesului de care s-a bucurat traducerea mitropolitului moldovean în
spațiul românesc. De asemenea, psalmii versificați de Dosoftei au fost
copiați, parțial sau integral, în numeroase manuscrise de-a lungul secolului
al XVIII-lea și în prima jumătate a celui următor. Mai mult decât atât, unii
dintre acești psalmi (46, 48, 94 și 96), versificați în stil popular, au intrat,
prescurtați și adaptați, în circuitul folcloric al colindelor și al cântecelor de
stea.

O samă de cuvinte de Ion Neculce

O samă de cuvinte este lucrarea care deschide Letopisețul Tării Moldovei de

Ion Neculce și cuprinde o serie de 42 de legende care fac referire la
diferite personalități istorice. Acestea au devenit mai apoi subiectul
principal pentru baladele și poemele din literatura modernă, precum:
Daniil Sihastru și Cupa lui Ștefan de Dimitrie Bolintineanu, Aprodul Purice
de Costache Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna, Dumbrava roșie și Visul lui
Petru Rareș de Vasile Alecsandri, etc.

Letopisețul Țării Moldovei reprezintă lucrarea de căpătâi a lui Ion Neculce

și cuprinde evenimentele petrecute în perioada 1662 - 1743. Ion Neculce,
fiul lui Avram Neculce și al Catrinei Cantacuzino, s-a născut în anul 1672, la
Târgu Frumos, după cum reiese din documentele tuturor cercetătorilor.

A avut o copilărie foarte zbuciumată, în 1677 i-a murit tatăl și mama s-a
recăsătorit. Al doilea soț al Catrinei, tatăl vitreg a lui Ion Neculce a fost
Ienachi (Enache). O vreme au trăit refugiați în Muntenia la bunicul său,
apoi s-au reîntors în Moldova unde a ocupat diverse funcții intrând astfel în
viața publică: postelnic, spătar, caimacan, și mare vornic.

Rezumat

Cronica sa înfățișează istoria Moldovei vreme de optzeci și doi de ani și se

intitulează Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Scrierea de excepțională
valoare a literaturii noastre vechi, „Letopisețul Țării Moldovei” a lui Ioan
Neculce, marchează totodată și un apogeu în sensul că niciuna dintre
cronicile ce-i vor urma nu se vor mai ridica la o asemenea valoare. Mai
întâi, spre deosebire de alți cronicari din secolul al XVII-lea care și-au pus
scrisul în slujba unui domn, Neculce este singurul care produce o operă
independentă, așa cum i-o dictau cele scrise în inima lui. În fruntea
Letopisețului au fost așezate patruzeci și două de legende istorice reunite
sub titlul „O samă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi
și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise...”. Letopisețul cuprinde douăzeci și
cinci de capitole corespunzătoare celor douăzeci și cinci de domnii de
perioade înfățișate de cronicar. „Letopisețul” lui Neculce marchează
debutul prozei literare românești, autorul fiind considerat primul
povestitor artist român.

Ion Neculce nu a fost interesat atât de evoluția istorică cât mai ales de
argumentarea prin fapte a defectelor și a calităților omenești,
cronicarul fiind interesat de senzațional și întâmplări ieșite din comun.
Limbajul cronicii a renunțat la clasicitatea savantă a lui Miron
Costin, preferând exprimarea bazată pe limba populară. Ion Neculce
a făcut, în mod evident, o selecție în raionul de povestiri fabuloase care
circulau în epocă pe seama personalităților istorice, înregistrându-le pe cele
„mai alese”, adică mai deosebite prin problematica ridicată, pentru a merita
să fie consemnate. Prin intermediul lor, cronicarul devine cel dintâi
povestitor care transformă intenționat cadrul strict informativ al relatărilor
în tot atâtea fapte istorice artistice adresate cititorilor, încercând să-i
captiveze estetic și să-i educe.

Cronica propriu-zisă și legendele consemnate de Ion Neculce încheie o

etapă a literaturii noastre, trasând primul hotar estetic între Letopisețul cu
valoare de document istoric și proza literară în care intervine
subiectivizarea autorului ei.

Legende istorice reunite de cronicarul Ion Neculce în deschiderea

„Letopisețului Țării Moldovei” au conținut și scop educativ, fiind transmise
pe cale orală („audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în
letopisețu nu sunt scrise”) și prezentând faptele care au influențat și afectat
masiv „săraca Țară Moldovă”.

Lucrarea „O samă de cuvinte” cuprinde patruzeci și două de

legende, cititorul fiind asigurat de la început de caracterul vag al acestora,
în ceea ce privește veridicitatea: „cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară
cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face”.
Multe dintre acestea vorbesc despre domnia lui Ștefan cel Mare, dar și
despre perioadele în care pe tron s-au aflat alți domnitori moldoveni.

Prima legendă vorbește despre faimoasa bătălie de la Războieni, care a

fixat pentru mai multă vreme anumite coordonate, spre deosebire de alte
bătălii, care nu garantau decât existența altor lupte. Cea de-a doua
reprezintă sursa informațiilor pe care majoritatea românilor le deține,
privind raportul de egalitate între numărul bătăliilor câștigate de Ștefan și
cel al mănăstirilor ridicate de acesta, în semn de recunoștință pentru
divinitate. Mănăstirea Putna, de exemplu, a fost construită, conform celei
de-a treia legende, în funcție de locul pe care a căzut săgeata aruncată de
Ștefan.

Apoi, la moartea lui, Ștefan a lăsat la Putna arcul său, alături de un pahar de
ipsos, care să fie utilizat în mănăstire pentru taina împărtășaniei. În timpul
domniei lui Constantin Cantemir-vodă, au avut loc multe răscoale, iar un
grup de cazaci și leși au dorit să jefuiască mănăstirea. Li s-a dat, însă, turnul
mănăstirii, de unde au furat arcul lui Ștefan, însă paharul a rămas în
mănăstire până când Mihai Racoviță-vodă s-a îmbătat alături de Mihai
Chisăliță, iar paharul s-a spart. Din neatenție, cei doi au distrus „un lucru
scumpu domnescu și de minune ca acela”.

Legenda a patra stă la baza poeziei „Muma lui Ștefan cel Mare”, pe care
Bolintineanu a scris-o, inspirându-se din opera de față. Astfel, aflat pe
punctul de a pierde o bătălie, Ștefan dă să se întoarcă în Cetatea Neamțului,
dar mama lui îi refuză intrarea, spunându-i că „pasărea în cuibul ei nu
piere”. Atunci, Ștefan s-a întors în luptă și a obținut victoria, pe care a
celebrat-o construind mănăstirea Voroneț. Apoi, legenda a cincea
vorbește despre relația dintre stăpân și slugă, lăudându-l pe Ștefan pentru
că-și amintise de ajutorul pe care „Purece”, una dintre slugile sale, i-l
oferise când, scund fiind, nu putea încăleca. Pacea cu Polonia este descrisă
succint în legenda următoare. Cea cu numărul șapte slăvește din nou
ingeniozitatea lui Ștefan, care, văzând un om arând cu plugul într-o zi de
Duminică, îl întreabă de ce muncea în ziua când toți ceilalți se odihneau.
Omul îi răspunde că e foarte sărac și trebuie să împrumute plugul de la
fratele său, care nu i-l poate da decât duminica. Atunci, Ștefan i-a dat
plugul omului sărac, lăsându-l pe fratele său fără plug.

În cea de-a opta legendă se povestește cum polonezii au omis să scrie în

cronicile lor despre felul în care românii reușiseră să-i înfrângă și să
stabilească propriile reguli de atunci înainte. Cu toate acestea, legenda cu
numărul nouă vorbește despre tristul moment al morții lui Ștefan, când
domnitorul a transmis fiului său, Bodgan, să închine țara turcilor, și nu
altor popoare, căci ei erau mai puternici și mai înțelepți comparativ cu alții.

Legenda a zecea îl plasează în centrul său pe logofătul Tăutu, care, fiind

trimis sol la turci, este primit de către vizirul, care-i oferă cafea. Neștiind ce
era cafeaua, el ciocnește, ridicând cana, și strigă: „Să trăiască împăratul și
vizirul!”. Apoi, în următoarea relatare, aflăm că, înainte de a fi anunțat
că urma să devină domnitor, Petru Rareș a plecat la pescuit, la Galați,
alături de oamenii lui. Cu o noapte înainte de a afla vestea cea mare, el a
avut un vis în care dealurile și întreaga țară i se închina. Se trezește,
împărtășește visul celorlalți, apoi pleacă la drum, întâlnind alaiul care
venise să-l conducă înapoi, pentru a-l înscăuna. Același domnitor s-a
răzbunat pe cel care-l blestemaseră înainte de a primi locul pe tron, motiv
pentru care legenda a douăsprezecea înfățișează scena răzbunării
acestuia pe un preot. În continuare, cititorul află cum, cu ajutorul soției lui,
care era sârboaică, Petru Rareș și-a redocândit locul pe tron, după ce fusese
închis în Cetatea Ciceului.

Din cea de-a paisprezecea legendă aflăm despre fata creștină a lui Ilieș-
vodă, fiul lui Petru-Vodă, iar din următoarea, istoria construcției mănăstirii
Slatina. Aceasta fusese ridicată din ordinul lui Alexandru Lăpușneanul,
despre care știm din opera lui Costache Negruzzi. A șaisprezecea
legendă povestește începuturile domniei lui Despot-vodă, iar cea de-a
șaptesprezecea legendă istorisește atrocitățile comise de Lăpușneanu
pentru a-și consolida poziția pe tron, începând cu cea de-a doua domnie a
sa.

În legenda cu numărul optsprezece se vorbește despre Ieremia-vodă,

care a lăsat o adevărată avere la mănăstirea Sucevița înainte de a muri.
După moartea domnitorului, soția lui a venit din Polonia, alături de ginerii
ei, și a luat banii, pe care i-a folosit pentru a face „oaste în Țara Leșască”.
Moartea accidentală a lui Jolcovschii, hatmanul polonez, este descrisă în
următoarea narațiune, după care aflăm despre fiica lui Radu-vodă.
Aceasta fugise cu un servitor, dar voievodul i-a descoperit într-o pădure, pe
el l-a ucis, iar pe ea a trimis-o la o mănăstire de maici.

Următoarea legendă cuprinde o scurtă istorie a generațiilor de

domnitori, de la Alexandru, fiul lui Radu, și până la Constantin-vodă,
„careli au fost domnu aice la noi în Moldova în anii de la zidirea lumii
7242”. Apoi, Neculce povestește o anecdotă, a cărei acțiune a avut loc în
vremea lui Barnovschii-vodă. Aflat la masă cu boieri și alți oameni, acesta
strănută, urându-i-se „Sănătos, doamne, și pre voia mării tale!”. Fiindcă
observă că voievodul continua să strănute, un boier i-a spus: „Viermi,
doamne”, moment în care strănuturile au încetat. La executarea lui
Barnovschii-vodă, calul domnitorului s-a comportat într-o manieră
deosebit de agitată, iar turcii au realizat că acesta fusese nevinovat, jurând
să nu mai omoare domnitori moldoveni. Acest episod este surprins într-o
narațiune separată.

Următoarea legendă relatează măsurile economice luate de Vasile-vodă

pentru a reechilibra Moldova. El a reușit să-și ducă scopul la bun sfârșit în
trei ani de zile. Apoi, în cea de-a douăzeci și cincea legendă, se
povestește cum Vasile-vodă a reușit, după îndelungi eforturi, să încheie
pace cu polonezii. Legenda cu numărul douăzeci și șase vorbește
despre obiceiul turcilor de a implica relațiile economice în cele private („Și
s-au mântuit Vasilie-vodă cu doaodzăci de mii de galbeni de aur și au rămas
în pace. Așè țin turcii prieteșugul, pentru voia banilor”.), în contextul
ajutorului primit de voievod pentru securizarea poziției sale. Tot Vasile-
vodă, dominat de lăcomie, a dărâmat, la un moment dat, mănăstirea Putna,
pentru a obține bogățiile despre care se presupunea că ar fi fost îngropate
sub zidurile ei. Povestea este cuprinsă în legenda cu numărul douăzeci
și șapte.

Povestea următoare se referă tot la Vasile-vodă, care, închis de către

turci, reușește să scape, datorită faptului că turcii își dau seama că le este
mai util în viață decât mort. Aceasta se întâmplă în ciuda unei mari sume de
bani oferită de un grup de alți conducători străini (polonezi, maghiari), care
doreau moartea domnitorului.

Legenda cu numărul douăzeci și nouă vorbește despre domnitorul

Gheorghe Ștefan, care, rămas văduv, s-a recăsătorit cu o „giupâneasă”
frumoasă pe nume Safta, „din neamul Boieștilor”. Pe vremea când era mare
logofăt, Gheorghe cânta la fluier. Întrebat de Cantacuzino ce cânta, acesta
răspunde că așteaptă să coboare caprele de la munte. Era vorba despre
armatele maghiare, pe seama cărora logofătul se amuza. Tot Gheorghe,
când se afla în drum către Vasile-vodă, pe care dorea să-l îndepărteze de la
tron, a fost abordat de un bivolar beat, care nu avea cu ce să plătească ceea
ce băuse. Atunci, șoltuzul (primarul) a suportat cheltuielile. Familia lui
Vasile-vodă a suferit umilințe din partea noului venit, Gheorghe Ștefan-
vodă, fapte relatate în cea de-a treizeci și doua legendă.

Următoarea relatare are legătură cu același domnitor, Gheorghe Ștefan-

vodă, care primește o scrisoare din partea domnului Munteniei, Constantin
Basarab. Acesta îl roagă pe Gheorghe Ștefan să cruțe viețile lui Toma și
Iordachi Cantacuzino, ceea ce se și întâmplă, cu prețul păstrării bunelor
relații între Moldova și Muntenia. În cea de-a treizeci și patra legendă
se istorisește trista poveste a morții domnitorului, care și-a petrecut
ultimele zile din viață cerând ajutor militar Rusiei. Precum aflăm din
următoarea legendă, însă, soția domnitorului a rămas să locuiască în
siguranță în Moldova. Mai departe, aflăm despre consecințele încheierii
domniei lui Gheorghe Ștefan pentru frații Cantacuzino și diverse familii de
boieri.

Pe vremea când Ghica-vodă fusese un simplu arbănaș, plecase în căutarea

unui stăpân care avea nevoie de slujitori. Alături de el mergea un copil turc,
iar între cei doi se leagă o prietenie atât de strânsă, încât își promit unul
altuia că se vor ajuta în cazul în care vor ajunge „oameni mari”. În final,
Ghica ajunge domnitor al Moldovei, în timp ce turcul din Cipru ajunge
vizir. Cei doi sfârșesc prin a avea nevoie unul de celălalt, astfel încât
concluzia legendei cu numărul treizeci și șapte este aceea că „unde
este voia lui Dumnedzeu să biruiescu toate firili omenești”.

Următoarele două legende vorbesc despre Ștefăniță-vodă, fiul lui

Vasile-vodă. Acesta avea obiceiul de a speria boierii care ieșeau cu trăsura la
plimbare alături de el, fiindcă micuțul dădea bice cailor, astfel încât de
multe ori, boierii se dezechilibrau și cădeau. Ștefăniță-vodă dorea să
implementeze măsuri noi, adeseori descurajate de cei din jurul său, care
favorizau mai degrabă stabilitatea în ceea ce privește obiceiurile. Legenda
cu numărul patruzeci surprinde atitudinea dezaprobatoare a lui Vasile
la auzul faptelor fiului său.

Ultimele două legende încheie seria care a inspirat numeroși prozatori

și poeți români în anii care au urmat. Legenda cu numărul patruzeci și unu
îl are în centrul său pe Nicolae Milescu Spătarul, boier de la Vaslui. El a
trimis turcilor o scrisoare în care plănuia îndepărtarea de la tron a lui
Ștefăniță-vodă. Aceștia, însă, au trimis înapoi scrisorile, chiar lui Ștefăniță,
care poruncește să fie tăiat nasul boierului. Nicolae Milescu este tratat de
un medic german, după care, nasul îi crește la loc. Atunci, el pleacă în
Rusia, unde va deveni mentorul lui Petru cel Mare, care l-a apreciat și i-a
fost recunoscător până la finalul vieții acestuia. În final, ultima legendă
înfățișează posibilitatea ca Ștefăniță-vodă să fi murit prin otrăvire, din
cauza comportamentului său ostil și neplăcut față de ceilalți.

În concluzie, „O samă de cuvinte” este o operă cu deosebită

semnificație pentru evoluția literaturii române. În lucrarea
intitulată „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”, Alexandru
Piru a declarat că secretul farmecului legendelor lui Neculce rezidă în
„conținutul lor educativ fără ostentație sau cumpănit anecdotic, epicul
cuminte, bătrânesc, narațiunea simplă, populară”. Punând la socoteală
toate aceste aspecte, el își explică popularitatea acestei colecții de legende,
precum și numeroasele dorințe de prelucrare ale acesteia de către scriitorii
care i-au urmat.

Viața lumii de Miron Costin

Viața lumii este un poem scris de Miron Costin în anul 1673, dar publicat
abia în anul 1866 de către Bogdan P. Hașdeu în revista „Satyrul”. Până în
acel moment textul a fost prezentat sub formă de manuscris și copii ale
manuscrisului.

Titlul operei („Viața lumii”) încorporează semnificații umane universale,

toate contribuind la construcția temei principale a poemului. Astfel,
existența ne dăruiește pe toți atât cu bucurii, cât și cu greutăți, astfel încât
nimeni nu poate trece prin viață fără a se confrunta cu realități surprinse în
motivele poetice specifice literaturii antice și medievale: perisabilitatea
vieții, trecerea ireversibilă a timpului, fragilitatea existenței, egalitatea
tuturor în fața morții etc.

Opera reprezintă o meditație filosofică asupra existenței umane, făcând

parte din categoria poemelor meditative. Așadar, tema centrală pe care
Miron Costin o explorează este „Fortuna labilis”, o expresie latinească ce se
traduce prin soartă schimbătoare. Totodată, în poezie se regăsește motivul
egalității în fața morții, precum și referiri legate de divinitate.

Poemul de față este construit în jurul temei sorții schimbătoare (în

latină, „fortuna labilis”) și a fragilității vieții pe Pământ. În fața acestor
realități dure, cu toții suntem egali, iar destinul nu iartă pe nimeni,
indiferent de experiența noastră, de statutul social sau capacitățile cu care
am fost dăruiți.

„Viața lumii” este un poem filosofic, meditativ, ce reunește majoritatea

problemelor existențiale principale care au bântuit mințile marilor
gânditori vreme de secole și milenii întregi. În mod paradoxal, una dintre
marile probleme ale vieții este chiar moartea, a cărei imagine este cea a
unei realități complet imparțiale. Prin această imparțialitate, moartea este
separată de natura umană, fiind percepută în manieră realistă, în forma
unei forțe imposibil de oprit sau manipulat. Ea încheie viețile oamenilor
fără a-i percepe ca pe indivizi diferiți, cu destine individuale. De atingerea
morții au parte atât înțelepții, cei învățați, cei înstăriți, cât și săracii,
suferinzii și nefericiții care au dedicat din timpul vieții lor cercetării și
meditației asupra sensului existenței pe Pământ: „Nici voi, lumii înţelepţii,
cu filosofia,/ Hălăduiţi de lume, nici theologhia/ V-au scutit de primejdii,
Sfinţi Părinţi ai lumii,/ Ci v-au adus la moarte amară pre unii./ […] Cursul
lumii aţi cercat, lumea cursul vostru / Au tăiat”. Moartea este privită ca un
antagonist, ea fiind potrivnică oamenilor. [...]

Scrierile lui Miron Costin (inclusiv cea de față) constituie o dovadă a

existenței umanismului românesc în secolul al XVII-lea. În poemul „Viața
lumii”, versul care atestă prezența umanismului este „Ceriul de gândurile
noastre bate jocurie”. El face referire la ideea ridicolului în care cad cei care,
uitând de efemeritatea și perisabilitatea propriei vieți, își dedică existența
pe Pământ întocmirii de planuri elaborate, pentru a obține putere, influență
și bunăstare. Acestea sunt, însă, niște simple iluzii, întrucât ne aflăm aici
pentru o perioadă foarte scurtă, iar aceste „reușite” deșarte nu merită un
asemenea efort din partea noastră. Această idee este, deci, redată în textul
de față, prin imaginea divinității, care râde de pământenii ce cad în această
capcană.

Limbajul utilizat de Miron Costin în versurile poeziei „Viața lumii” conferă

o expresivitate deosebită lucrării de față, alături de ineditul unei limbi
române vechi, care poate părea greoaie la prima vedere. Pentru a motiva
corect apartenența poeziei „Viața lumii” la genul liric, trebuie să ai în vedere
caracteristicile acestui gen literar: autorul exprimă în mod direct propriile
gânduri, idei și sentimente cu ajutorul prezenței eului liric, care, la rândul
său, își face simțită prezența în text prin mărci lexico-gramaticale. Modul
principal de expunere într-un text liric este fie monologul liric (adresat sau
nu), fie descrierea. O operă lirică nu prezintă fapte, ori întâmplări, aceasta
neputându-se nara (povesti), nici împărți pe momentele subiectului.

Genul liric cuprinde opere literare scrise în versuri, în cadrul cărora autorul
își exprimă în mod direct gândurile și sentimentele, prin intermediul eului
liric. O operă lirică nu conține personaje, întâmplări, acţiune sau subiect,
iar din acest motiv, ea nu se poate nara (povesti).

În poezia „Viața lumii”, modul de expunere dominant este monologul liric

neadresat. Opera reprezintă o meditație pe tema „fortuna labilis”, astfel
încât eul liric își exprimă preocuparea pentru cercetarea naturii existenței
umane. El adoptă un ton moralizator, textul fiind menit să constituie o
lecție pentru cititorii săi. Pentru a atinge acest scop, Miron Costin utilizează
figuri de stil, cu ajutorul cărora creează imagini impresionante, ce atrag
atenția cititorului, care se regăsește în ideile eului liric.

În concluzie, poemul „Viața lumii”, de Miron Costin, este o operă lirică.

Prozodia poemului „Viața lumii” trădează întârzierea literaturii române

până în punctul respectiv, alături de colecția impresionantă de motive
literare antice sintetizate în opera de față. Astfel, deși rima este
preponderent împerecheată, se remarcă, pe alocuri, versuri ușor greoaie,
neîndemânatic construite. În general, însă, versurile sunt armonioase, iar
măsura este variabilă, de 12-13 silabe.

În concluzie, poemul „Viața lumii”, de Miron Costin, este o meditație

filosofică asupra existenței umane. Binecunoscutul cronicar se încadrează
în categoria poeților contemplativi, intens preocupați de marile întrebări și
probleme ale umanității. Spre deosebire de alți învățați ai vremurilor sale,
Miron Costin a fost mereu încrezător în expresivitatea limbii române. El a
adăugat că instabilitatea caracteristică perioadei istorice era de vină pentru
lipsa rapidității evoluției culturii române, și nu limitele limbajului, întrucât
oamenii prezentau dezinteres pentru studiu, fiind preocupați adesea cu
probleme urgente și grave.

Rezumat

„Viața lumii” este un poem scris de Miron Costin, unul dintre cei mai
importanți cronicari moldoveni. Boier, diplomat și dregător, acesta avea
înclinații către meditație și contemplare, reflectate în opera de față. Având
vanitas vanitatum („Deșertarea deșertărilor și toate sunt deșarte”) drept
motiv literar central, opera ilustrează efemeritatea omului în lume, fiind
scrisă între anii 1961 și 1963.

La prima vedere, lectura poemului poate părea greoaie din cauza scrierii
acestuia în limba română veche. Numărul mare de termeni arhaici
îmbogățește, însă, opera, la nivel stilistic și îi conferă autenticitate. Autorul
deschide poemul cu serie de versuri ce cuprind viziunea acestuia asupra
vieții umane: „A lumii cântu cu jale cumplită viiața,/ Cu griji și primejdii
cum iaste și ața:/ Prea supțire și-n scurtă vreme trăitoare./ O, lume
hicleană, lume înșelătoare!”.
Perspectiva este sumbră, accentuându-se caracterul efemer și imprevizibil
al existenței noastre pe Pământ. Din aceste prime patru versuri se deduce și
tema operei, reprezentată de fragilitatea și instabilitatea destinului uman.

Motivul literar fortuna labilis se regăsește în versurile care urmează: „Trec

zilele ca umbra, ca umbra de vară,/ Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu
iară./ Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată./ Fug vremile ca umbra și
nici o poartă/ A le opri nu poate”. Comparațiile sunt construite cu ajutorul
termenilor ce denumesc elemente ale naturii, pentru a evidenția sursele
inspirației și creativitatea autohtonă, dar și pentru a sublinia faptul că omul
este tulburat de ceea ce este, dealtfel, natural în Univers. În lumea în care
trăim, este imposibil să evităm legea firii, întrucât ea este cea care ne
ghidează existența. Această idee este evidențiată de versurile: „Zice David
prorocul: „Viața iaste floara,/ Nu trăiaște, ce îndată iaste trecătoarea”./
„Viiarme sântu eu și nu om”, tot acela strigă/ O, hicleană, în toate vremi
cum să nu să plângă”. Eul liric invocă lumea personificată, adăugând un
element de afectivitate structurii poetice. Lamentația eului poetic ia forma
unui monolog liric, a cărui tonalitate este profund confesivă.

Poetul devine un martor fictiv al unor timpuri demult trecute, având o

viziune mult mai amplă și cuprinzătoare asupra lumii, datorită puterii sale
creative. Astfel, acesta vede descendența lumii, într-un proces de
destrămare absolută, unde elementele Universului de „prăvălesc” înspre cel
„neprăvălit, nestrămutat”. Această „lege” se răsfrânge și asupra planului
cosmic, nu doar a celui terestru, astfel încât „Și voi, lumini de aur, soarilă și
luna,/ Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului
podoba./ Vă așteaptă groaznică trâmbiță și doba”.

Invocarea divinității se face cu scopul de a sublinia ideea recompensei pe

măsura faptelor săvârșite în timpul vieții („Una fapta, ce-ți rămâne, buna,
te lețește,/ În ceriu cu fericie în veci te mărește”). Referințele biblice indică
faptul că Miron Costin ar putea fi considerat un precursor al lui Arghezi, în
ceea ce privește „codarea” sensurilor vieții și ale morții cu ajutorul
simbolurilor: „Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie./ Ceriul de
gândurile noastre bate”. Poemul prezintă, așadar, ermetism, un element
inovator, care se va regăsi în lirica autohtonă abia la câteva secole distanță
de perioada în care a fost concepută opera de față.
În concluzie, poemul „Viața lumii”, de Miron Costin, reprezintă o meditație
asupra trecerii timpului și a efemerității omului în Univers. Continuator al
lui Grigore Ureche, autorul își asumă rolul de istoric, acesta presupunând
observarea evoluției vieții umane de-a lungul timpului. Astfel, preocupat
pentru pierderea faptelor mărețe ale poporului său în negura timpului, el
lasă în urmă o moștenire menită să le consemneze, constituită din cele două
mari lucrări ale sale, intitulate „Letopisețul Țării Moldovei” și „De neamul
moldovenilor”.

Paralelă poezia „Balada doamnelor din alte vremuri” de François Villon

François Villon (1431-1463), a fost unul dintre cei mai prestigioși poeți ai
Franței evului mediu. Dintre cele mai reprezentative opere ale sale putem
menționa creația artistică ,,Balada doamnelor din alte vremuri’’, inclusă în
volumul de opere ,,Le Testament’’, înainte de dispariția poetului.

Balada este o specie a genului epic înfățișându-se ca un amplu poem

narativ, fără a exclude şi unele accente lirice, unde, în general, se
proiectează un eveniment eroic având ca protagonist, fie din timpuri
istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau fantastice, fie din realitatea
imediată, personaje prezentate uneori și în antiteză.

François Villon, în poezia ,,Balada doamnelor din alte vremuri’’ sau

<<Ballade de dames du temps jadis>>, evocă nume de persoane feminine
precum: romana Flora, zeița primăverii din mitologia romană, Thais,
femeia favorită a regelui Alexandru Macedon, Echo, nimfă din mitologia
greacă, Helois, nobilă pariziană, Blanche, soția lui Ludovic al VIII-lea,
Lungana Berthe, mama lui Carol cel Mare și Jehanne, care nu este alta
decât figura emblematică a Franței, Jeanne d’Arc. Astfel, prin această
enumerare care o găsim de-a lungul poeziei, poetul evidențiază
personalitățile reale, dar și fantastice, istorice și legendare, dorind să
realizeze o odă dedicată sau închinată în cinstea acestor doamne care fac
parte din literatura și istoria universală a lumii.

După cum ne putem da seama, motivele prezente în această poezie

sunt: ,,ubi sunt’’- ,,unde sunt’’, prin care poetul își exprimă admirația și
nostalgia față de aceste doamne, dar și de timpul de alta dată. Un alt motiv
care îl regăsim este: ,,vanitas vanitatum’’ sau ,,deșertăciunea
deșertăciunilor’’, care face referire la faptul că, în ciuda gloriei de care s-au
bucurat aceste femei, datorită statului lor, ele nu s-au putut sustrage morții.
Interogația retorică de la finalul fiecărei strofe, ,,Dar unde sunt zăpezile de
altă dată?’’, reprezintă o cheie transmisă de către poet pentru a conferi
astfel, o stare de elegie baladei. Prin structura ,,zăpezile de altă dată’’ se
descoperă sentimentul de melancolie și de regret aflat în interiorul
poetului.

O paralelă între ,,Balada doamnelor din alte vremuri’’ de François Villon o

reprezintă opera ,,Viiața lumii’’, de Miron Costin, care este totodată și
primul poem filosofic din țara noastră.

Miron Costin (1633-1691) a fost un cronicar moldovean, unul dintre primii

scriitori și istoriografi din literatura română.

Poemul este o specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter

eroic, filosofic, istoric, mitologic, legendar, în care se povestesc fapte mărețe
săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile.

,,Viiața lumii’’ este un poem filosofic care se desfășoară pe tema ,,norocului

schimbător’’, sau ,,fortuna labilis’’ cum îl numeau anticii și a instabilității
vremurilor descrise. Poemul este asemănător cu poezia lui François Villon
deoarece prezintă sentimentele de regret ale lui Miron Costin, față de
dispariția marilor împărați ai lumii, pentru că oricât ar fi fost împărații de
mari, moartea le-a curmat viața tuturor. ,,Acu de-abia nume/Le-au mai
rămas de poveste.’’ Evocarea numelor marilor personalități istorice
precum: ,, Alixandru Machidon’’, ,,Xerxes’’, fiul lui Darius cel Mare și al
Atossei, Artaxerxes, al șaselea rege din dinastia Ahemenizilor, ,,Avgust’’-
Augustus Octavian Caesar, primul Împărat Roman, Pompeiu și Chesar,
împărați romani. Evocarea acestor nume are rolul de a elogia caracterul
eroic, curajos și măreț al acestora și uitarea faptelor lor istorice, dispărute
odată cu moartea lor.

Prin acest poem, Miron Costin, remarcă faptul că moartea este vrăjmașa
oamenilor, deoarece aceasta nu se împrietenește cu nimeni, oricare ar fi
statutul aceluia.

Cele două opere prezentate anterior, ,,Balada doamnelor din alte vremuri’’
și poemul ,,Viiața lumii’’ invocă o multitudine de personaje din istoria
universală, care au avut o viața glorioasă și nobilă, dar a căror moarte nu i-a
ocolit. Motivele prezente în cele două opere, ,,fortuna labilis’’, ,,ubi sunt’’
și ,,vanitas vanitatum’’, reprezintă o legătură între cele două creații artistice,
datorită caracterului plin de vanitate al personajelor, care nu s-au putut
sustrage morții, alături de fragilitatea eului artistic a cărui melancolie este
evidențiată din cauza trecerii ireversibile a timpului.

Precum un adevarat filosof, Miron Costin face la finalul poemului o sugestie

în esență, ale propriilor sale versuri. Acesta ne transmite că viața
omenească este scurtă dacă nu avem credință. Cronicarul compară viața cu
o ușă care face trecerea noastră la cele veșnice. Astfel, singurul lucru care
contează este viața traită în credință și fapte bune care să urmeze viața
veșnică și fericită.

Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir

„Descrierea Moldovei” („Descriptio Moldaviae”) este una dintre lucrările de
căpătâi ale lui Dimitrie Cantemir și a fost scrisă între 1714 și 1716 perioadă
în care cronicarul se afla în exil în Rusia. Scrierea cărții s-a realizat în limba
latină, la cererea Academiei din Berlin, iar apoi a fost tradusă în germană,
rusă și greacă.

Opera lui Cantemir are un caracter enciclopedic și se împarte în trei părți.

Prima parte o reprezintă descrierea geografică a Moldovei. Tot aici intră
știrea că în anumite regiuni ale Moldovei roua se preface în unt, că într-un
ținut oile au cu o coastă mai mult decât în mod obișnuit. Partea a doua
vorbește despre politică și organizarea administrativă, iar a treia tratează
literatura, biserica, limba și școlile.

În plus, ideile politice și sociale prezente și în celelalte opere, sunt explicate

mult mai clar în această operă. Astfel, întâlnim lupta (dintre) lui Dimitrie
Cantemir pentru un stat centralizat și împotriva anarhiei boierești, lupta
pentru independența țării față de turci prin alianța cu Rusia.

Deosebit de importante sunt datele despre dansurile moldovenești,

ceremoniale de la logodnă și de la nuntă. Din speciile poeziei populare sunt
amintite: doina, bocetul, colinda și descântecul.

Rezumat

Dimitrie Cantemir, cea mai complexă personalitate din istoria literaturii

noastre vechi de reputație europeană încă din secolul al XIII-lea, s-a născut
în data de 26 octombrie 1673, în vremea lui domniei lui Dumitrașcu
(Dumitrașco) Cantacuzino, când tatăl său, Constantin Cantemir, era numai
boier, mare clucer fără drept de a participa la divan. Mama se trăgea dintr-o
familie de boiernași, proveniți din negustori. Cantemir a fost domnul
Moldovei în două rânduri, în 1693 și în 1710 – 1711.

La fel ca cei mai mulți dintre cronicari, Dimitrie Cantemir nu reprezintă

omul unei singure cărți, el fiind autorul unor scrieri care au ca temă istoria,
geografia, dar și scriitor de versuri și proză, având capacitatea de a trage
concluzii politice și sociale din faptele trecutului și ale prezentului,
curiozitatea lui îndreptându-se totodată și spre muzică, matematică sau
fizică. Și-a făcut relații printre oamenii învățați turci și străini și a deprins,
în afară de greacă, latină și slavona, limbi pe care le știa din țară, câteva
limbi orientale precum turca, persana sau araba.

Adevărat patriot ca și tatăl său, Dimitrie Cantemir a dorit să-și elibereze

țara intuind decăderea independentă a forței militare otomane. Cu ajutorul
marelui său hatman și om politic cronicarul Ion Neculce el a intenționat
scoaterea de sub influența turcă și aproprierea de Rusia, noua putere
europeană. Înfrângerea de la Stănilești din iulie 1711 unde el se aliase cu
rușii a dus la încheierea carierei sale politice și începutul domniilor
fanariote în Țara Românească. Iar pentru recunoașterea spiritului său
progresist și a calității sale de cel mai bun specialist în probleme de
orientalistică, în 1714 este ales ca membru al Academiei din Berlin.
Veritabila capodoperă literară a lui Cantemir este una dintre scrierile sale
cele mai originale și mai valoroase din literatura română.

Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol între anii 1703-1705, este opera

literară cea mai interesantă a lui Dimitrie Cantemir, roman alegoric cu
personaje din lumea animală. Construcția latină a frazei, ascunderea eroilor
sub nume de animale, adesea himerice, încifrarea întâmplărilor în ieroglife
poate speria cititorul dornic de a pătrunde arcanele (secretele, tainele)
fabulei. Romanul a început ca o epopee comică în 12 părți. În loc de broaște
și șoareci, se luptă între ele cele două împărății, a patrupezilor (țara Leului)
și a păsărilor (țara Vulturului). Leul este simbolul Moldovei, iar vulturul al
Țării Românești, împărăția peștilor este Imperiul Otoman, vidra este
domnitorul mazilit prin intervenția lui Brâncoveanu, iar corbul este
Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir este primul nostru scriitor cu
noțiuni precise de retorică, deși cu cunoștință artistică, autor care compune
respectând anumite norme și luându-se după modele. Istoria ieroglifică
scrisă la 32 de ani este opera cea mai importantă a lui Dimitrie Cantemir și
întâia creație adevărată din literatura noastră. Cu ea se încheie prima
perioadă din activitatea scriitorului începută cu șapte ani înainte prin
„Divanul”.
„Descrierea Moldovei” („Descriptio Moldaviae”) este una dintre
cele mai semnificative lucrări ale lui Dimitrie Cantemir, domnitor al
Moldovei între lunile martie și aprilie ale anului 1693, precum și pentru alți
doi ani, între 1710 și 1711. În plan politic, Cantemir a avut drept obiectiv
îndepărtarea Moldovei de turci prin încheierea unei alianțe cu rușii.
Încercarea sa a eșuat, iar domnitorul și-a petrecut restul vieții în exil, în
Rusia. Opera de față a fost scrisă în timpul perioadei de exil, între 1714 și
1716, fiind cunoscută și sub numele „Descriptio antiqui et hodierni status
Moldaviae” („Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”).

Lucrarea cuprinde trei părți. Prima reprezintă o descriere geografică

a Moldovei, alături de diverse informații de tip economic. Astfel, partea
întâi a textului constituie geografie fizică și economică. Se remarcă note
personale ale autorului, vădit atașat de țara de baștină: „Nu se poate afla
nicăieri în vreo altă țară cît Moldova de mică atâtea ape și natura
împodobită de asemenea locuri minunate ca aici”.

Partea a doua cuprinde detalii privind viața politică a Moldovei.

Primele câteva capitole oferă informații privind domnia țării și obiceiurile
legate de aceasta, precum: înscăunarea și confirmarea domnilor, încheierea
domniei și înlăturarea lor de la tron. Autorul oferă cititorilor acces la
anumite documente oficiale, care nu mai fuseseră găsite în alte izvoare
istorice. Capitolul cu numărul șase („Despre Boieriile Moldovinești și
despre stările lor”), de exemplu, oferă informații relativ la stabilirea
dregătoriilor, precum și a drepturilor și îndatoririlor acestora. Cantemir
consideră că înființarea acestor dregătorii se datorează lui Alexandru I,
cunoscut cub numele de „Alexandru cel Bun”. Cu toate acestea, dregătoriile
existaseră în Moldova înaintea înscăunării lui Alexandru.

Cel de-al șaptelea capitol, „Despre oastea moldovenească”, are o importanță

deosebită, fiindcă plasează în centrul său armata formată de Cantemir în
lupta împotriva turcilor, în anul 1711. Fosta organizare internă a Moldovei
feudale este surprinsă în cel de-al doisprezecelea capitol, intitulat „Despre
divanul de judecată al domnului și al boierilor”. Separarea între bugetul
statului și cel al domnilor este explicată în capitolul următor, care
înfățișează și obiceiul numirii familiilor boierești după satul înființat: „Și
pentru aceasta nici un neam boeresc nu este în Moldova, care să nu'și aibă
numele său împrumutat după numele satului, pe care l-a făcut el întâiu,
fiindu-i dăruit de domnie, precum s-a numit și Cantemir după aceia
Siliștean, despre satul lui cel cu aseminea nume; Racovitză, de pe Racova; și
Ureche depe Urechești”.
Cunoscuta teorie a lui Cantemir, în legătură cu proveniența clasei boierești
moldovene, este surprinsă în cel de-al cincisprezecelea capitol, cel mai
controversat din întreaga lucrare. Din cauza inexactității sale, această teorie
a reprezentat subiectul principal al dezbaterilor între numeroși istorici.
Conform lui Cantemir, clasa boierească din Moldova se trage din gruparea
de fruntași militari ai lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Militarii au fost
împroprietăriți de către Dragoș și succesorii lui în sate moldovene
abandonate complet în urma invaziilor tătarilor.

Partea a treia („Partea eclesiastică și literară”) cuprinde informații

importante despre literatură, educație și vechea organizare a
bisericii. Vechea religie a moldovenilor nu se poate stabili cu exactitate,
Cantemir învinuind „lenea” învățaților care au omis consemnarea acestor
realități. Cu toate acestea, presupunând că dacii aveau aceeași religie cu cea
a sciților, el enumeră o serie de zei ce aparțin acestei credințe: „Perun, zeul
tunetului; Volos, al dobitoacelor; Pohvist, al văzduhului; Lado al veseliei;
Cupalo, al săcerișului, și la alți idoli ca aceștia, precum: Osliado, Corza,
Dașuba, Striba, Semargle și Mocoza”. Pe lângă organizarea mănăstirilor și a
instituției bisericești, Cantemir acoperă, tot în această parte, problematica
limbii vorbite de moldoveni, confirmând originea latină a acesteia.

În concluzie, „Descrierea Moldovei” reprezintă un text de o deosebită

importanță, atât la vremea în care a fost scrisă, cât și în prezent,
contribuind masiv la studiile asupra istoriei Moldovei. Concepută în limba
latină la cererea Academiei din Berlin, opera a fost tradusă în română,
germană, rusă și greacă. Singura descriere a societății și a statului feudal
moldovenesc realizată de un român, „Descrierea Moldovei” cuprinde
informații geografice și istorice importante. În plus, autorul lucrării este
primul cărturar român care a cuprins etnografia și folclorul în cercetările
sale.

Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir

Istoria ieroglifică este o scriere alegorică ce poartă semnătura lui Dimitrie
Cantemir, fiind redactată la Constantinopol, în perioada 1703-1705.
Manuscrisul original al operei se află în Arhiva de Stat de Acte Vechi a
Rusiei.

Opera se concentrează pe două conflicte, unul dintre cărturar și fratele

acestuia Antioh Cantemir, iar celalalt între Constantin Brâncoveanu,
domnul Țării Românești, susținut de boieri și Mihai Racoviță, domnul
Moldovei. Totodată, acțiunea se concentrează pe evenimentele politice din
acea vreme, iar inedit este faptul că personajele sunt persoane
contemporane cu autorul, însă sunt prezentate drept animale.

Rezumat

„Istoria ieroglifică” este un text alegoric scris de Dimitrie Cantemir între

anii 1703-1705, la Constantinopol. Opera este deosebit de semnificativă
pentru literatura noastră, fiind una dintre puținele scrieri în limba română
la vremea respectivă. Pentru a înțelege cu mai mare ușurință „Istoria
ieroglifică”, este necesar să cunoaștem informațiile conținute de „cheia” din
finalul textului (secțiune explicativă).

Fiind o alegorie, textul pune faptele petrecute pe seama unor personaje

necuvântătoare. Astfel, sub masca animalelor, personalitățile politice ale
vremii erau „demascate” și criticate pentru comportamentul lor și
modalitățile îndoielnice de utilizare a puterii deținute. Numele reale ale
personajelor reprezentate de aceste animale se află în cheia de la finalul
operei.

Autorul se axează pe două conflicte principale: cel dintre el și fratele său,

Antioh Cantemir, precum și pe cel dintre domnitorul Țării Românești
(Constantin Brâncoveanu) și cel al Moldovei (Mihai Racoviță). Astfel,
Moldova era „Țara cuadrupedelor”, în timp ce Țara Românească era „Țara
păsărilor”. Între familiile Brâncoveanu și Cantemir are loc un conflict
îndelung, ce durează șaptesprezece ani, având drept scop ocuparea tronului
Moldovei de către câștigător.

În Moldova locuiau: Pardosul (sau leopardul - Iordache Ruset), Ursul

(Vasile vornicul Costache), Lupul (hatmanul Lupu Bogdan), Vulpea
(stolnicul Ilie Țifescu) și Mâța sălbatică (vistiernicul Ilie Cantacuzino). În
cealaltă „tabără” se află: Corbul (Constantin Brâncoveanu), Cucunozul și
Brehnacea (Mihai și Constantin Cantacuzino), Blendăul (Șerban Greceanu,
fratele cronicarului care a tradus Biblia în limba română) și Hărețiul
(marele comis Radu Golescu). Există și o reprezentare a Imperiului
Otoman, denumit „împărăția peștilor”. Templu al zeiței Pleonexia, Imperiul
Otoman este înfățișat în manieră alegorică în forma unei cetăți frumoase,
mărețe și bogate, construită pentru pradă și mită.

În anul 1703, la Arnăut-chioi, un sat de lângă Adrianopol, se desfășoară o

reuniune a celor „două monarhii”. Scopul acestei întâlniri este alegerea
domnului Moldovei, care avea să-l înlocuiască pe Constantin Duca (Vidra),
care fusese mazilit. Astfel, Mihai Racoviță (Struțocămila) devine domnitor
al Moldovei. Portretul lui este realizat în manieră caricaturală, fiind evident
faptul că locul lui pe tron era pur instrumental, personajul nefiind respectat
de așa-zișii supuși. Racoviță este, deci, imposibil de definit, luând forma
necesară celor care decideau soarta lui: după „socoteala loghicească, [...]
dobitoc cu patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este,
Struț aplos nu este, de aer nu este, de apă nu este...”. În Moldova, boierii
erau cumpărați cu bani și titluri de către Constantin Brâncoveanu.

Constantin Duca a ținut un discurs care-i trăda natura ambivalentă, fapt pe

care Bâtlanul i-l reproșează numaidecât. Cu toate acestea, însuși Bâtlanul
are o dublă înfățișare, fiind „pasăre de apă sau pește de aer”. Sosind în
Moldova Mihai Racoviță, țara este supusă unei cumplite asupriri de către
boieri. Fiarele (boierii) își încep „giungherile” în dobitoace, ceea ce
înseamnă „prada boierilor în cei supuși”.

Dimitrie și Antioh Cantemir încep să fie bănuiți de instigare împotriva celor

doi domni de către boierii partizani ai lui Racoviță și ai lui Brâncoveanu.
Din această cauză, boierii decid să-i captureze, iar apoi să-i sancționeze
pentru planurile lor. Așadar, Dimitrie va fi exilat pe o insulă și cumpărat cu
bani ai domnitorului muntean. Toma Cantacuzino („Șoimul”) îl invită să se
întâlnească, dar Cameleonul (Scarlat Ruset) îl atrage pe Roma de partea lui.
Apoi, el va oferi toate aceste informații primite tocmai bostangiilor (poliția
turcească), care-l vor prinde. Cu toate acestea, Dimitrie reușește să scape
mituindu-i pe turci.

În universul alegoric al lui Cantemir, boierii sunt păsări de pradă, poporul,

o sumedenie de muște, iar Imperiul Otoman, un adevărat monument al
lăcomiei. Autorul propune o soluție pentru această haotică stare de fapt, în
forma unei monarhii absolute, luminate, în care conducătorul este
înconjurat de oameni învățați, specialiști, care împart cu el interesul
suprem al progresului colectiv. Totul depinde, însă, de „Fortuna”, „regizorul
vieții”, idee care exprimă neputința omului în fața tendințelor socio-politice
ale vremurilor în care trăiește.

În concluzie, „Istoria ieroglifică”, de Dimitrie Cantemir, este o scriere

complexă cu elemente caracteristice mai multor specii literare: eseul
filosofic, pamfletul politic, romanul alegoric și chiar fabula. În ciuda
limbajului greoi și a lecturii dificile, cunoașterea lucrării lui Cantemir este
foarte importantă. Textul este considerat de către George Călinescu drept
singura operă viabilă în limba română, în vremea conceperii sale.

ISTORIA IEROGLIFICĂ (personaje)

PARTEA I
LEUL - Moldova;

VULTURUL - Țara Românească. "împăratul tuturor pasărilor"

Alegorii:

1) temeliile Vavilionului - conflictul dintre C Brâncoveanu și D Cantemir;

2) Semiramis - "pofta izbândirii strâmbe" pe care o urmărea Brâncoveanu;

3) Afirmând că "jigăniile" (boierii moldoveni) aveau "arme de moarte

purtătoare, DC arată de la început că boierimea își baza puterea pe
exploatarea sângeroasă a țărănimii, constatare pe care o va mai face pe
parcursul operei.

4) PARDOSUL (leopardul,panthera pardus) - celebrul Iordache Ruset,

unul din personajele principale, fost mare vistier al lui Constantin Cantemir
și Antioh Cantemir și dușman al lui C Duca. A fost un mare intrigant al
operei sale. După o prealabilă înțelegere cu C Brâncoveanu, a susținut
candidatura la tron a lui M Racoviță, fiind rudă cu acesta.

5) URSUL - Vasile vornicul pe care PP Panaitescu l-a identificat ca fiind

Vasile Costache care a pribegit în Țara Românească în timpul celei de-a
doua domnii a lui C Duca și a murit în pribegie în anul 1703, înainte de
alegerea lui M Racoviță;

6) LUPUL- Lupu Bogdan, mare spătar și hatman la aceeiași doi. Era

cumnatul lui DC, fiind căsătorit cu sora acestuia, Ruxandra. Caracterizat ca
" un lup credincios față de stăpâni și temut de dușmanii acestora, un lup cu
virtuți canine", a murit otrăvit de M Racoviță;

7) VULPE - Ilie Enache Tifescu (zis Frige Vacă), unul din marii
intriganți ai epocii, cumnat cu Racoviță. A jucat un rol important în
uciderea fraților Miron și Velicio Costin, pe care i-a pârât domnului că
uneltesc împotriva sa.

8) CIACALUL, Șacalul - Maxut Serdarul, este un credincios al familiei

Cantemir ceea ce explică modul în care este înfățișat în carte deși nu era o
personalitate importantă a epocii.

9) MÂȚA SĂLBATECĂ- Ilie Cantacuzino, ginerele cronicarului M

Costin, boier cu rol nefast în istoria Moldovei, mare comis al lui C Duca.
Urmărind să ajungă domn, fiind rudă cu C Brâncoveanu, caută să "facă
numai rău" lui Antioh Cantemir.
 4,5,6,7,8,9 - " carile de vărsarea singelui nevinovat să bucura și viață
hiresa în moartea streina le starui aste" = caracterizează defectele
principale ale marii boierimi moldovene. Cei 5 stateau înaintea LEULUI,
Moldovei.

10) BREHNACEA - ÎNVĂȚATUL BOIER Constantin stolnicul

Cantacuzino, unchiul dinspre mamă al lui C Brâncovanu, asupra căruia a
exercitat o puternică influență. N Iorga spune că era principalul factor al
politicii Țării Românești la acea epocă și mai tărziu unul din principalii
vinovați de moartea domnului.

11) ȘOIMUL - Toma Cantacuzino, numa de mare viteaz, a întreținut

relații strânse cu DC, văr al soției acestuia dar și al lui C Brâncoveanu. A
trecut de partea armatei ruse în 1711, la fel ca și DC. A fost prezent la
adunare, unde a avut un rol important deși autorul nu-l pune să vorbească.

12) ULIUL, pasăre răpitoare - Ștefan Cantacuzino, fiul lui C

Cantacuzino și vărul lui C Brâncoveanu. După ce a ocupat dregătoriile de
mare postelnic, mare spătar, ajunge domn al Țării Românești în locul lui C
Brâncoveanu, la căderea căruia a contribuit, fiind ucis de turci împreună cu
tatăl sau.

13) CUCUZONUL - Mihai Cantacuzino, spătarul, o altă rudă a lui C

Brâncoveanu și un mare acaparator de pământuri țărănești. Frate cu
stolnicul C Cantacuzino. Cucunoz = cuc, cunoscut ptr lăcomia sa.

14) CORUIUL ( uliul păsărar) - Răducanu Cantacuzino, fiul lui

Constantin Cantacuzino și vărul lui CB, ajuns mai târziu mare comis și
mare spătar.

15) HIRATUL sau eretele, o altă pasăre răpitoare, rudă cu fam

Cantacuzino, a ocupat funcții importante în domnia lui CB. Și-a încheiat
cariera politică în calitate de consilier în Oltenia, ocupată de austrieci.

16) BALABANUL - o specie de șoim - Șerban Cantacuzino, văr cu CB.

17) BLENDAUL - Șerban Greceanu. Împreună cu frateele său, logofătul

cronicar Radu Greceanu a jucat un rol important în traducerea Bibliei din
1688, s-a înrudit cu CB prin căsătoria unui fiu al său cu fiica domnului;

Orânduiala a doua la LEU:

18) CÂINII - sunt capuchehaielele, reprezentanții domnului TR și M la

Poarta Otomană.
 19) OGARII - călărașii sau curierii care duceau și aduceau știrile din
Imp Otoman. ( erau modești slujitori ai domniei deși aici sunt descriși ca
boieri de categ a doua);

20) COTEII - sunt iscoadele sau spionii pe care domnii țărilor române
îi țineau la Poartă ptr a se informa și a contracara manevrele adversarilor;

21) MÂȚELE DE CASĂ - nu au corespondent la cheie. După numele ce

li se dă , par a fi persoane apropiate de domn, slujbași ai curții ;

22) BURSUCUL - Lupu Costache, mare vornic al lui C Cantemir. I se

spune așa după mănăstirea Bursuci, ctitoria sa; A avut o atitutdine
duplicitară în vremea domniei lui D C, terminând prin a fi ucis de turci;

23) NEVĂSTUICA (HELGEA, hermelina) - Ana, o femeie trecută

inexplicabil printre bărbați, fiica lui Dediu Codreanu și viitoarea soție a lui
M Racoviță;

24) GUZIUL ORB, numele popular al cârtiței - Dediu Codreanu, om

modest care îmbrățișând cariera armelor ca și tatăl lui DC, a ajuns mare
spătar.

25) ȘOARECELE - Dumitrașco Ursachi ( Ursachel), un personaj șters.

A fost în relații mai puțin bune cu fam Cantemir, mare sluger al lui C Duca;

26) CORBUL - Constantin Brincoveanu. Fiind un dușman înverșunat

al lui, îl trece în a doua tagmă a TR deși, în realitate, Brâncoveanu aparținea
uneia dintre cele mai vechi și mai bogate fam din țară, fiind, după tată,
descendent din boierii Brâncoveni - Craiovești; mama sa era fiica marelui
postelnic C Cantacuzino;

27) CIOARA, PELICANUL, COȚOFANA, PUHACEA, CUCOVAIA,

CAIA - aceste 6 personaje nu au corespondent la cheie. Radu Greceanu ne
dă lista completă a boierilor care l-au însoțit pe C Brancoceanu la
Adrianopol în iunie 1703 este posibil ca cei șase să întruchipeze pe unii
dregători.

A treia tagmă = dregătorii mărunți care alcătuiau clasa a treia a

boierimii și care nu luau parte la conducerea țării.

28) BOUL - Nicolae Donici, mare vornic și mare logofăt. Deși a ocupat
aceste funcții, DC îl trece în tagma a treia din Moldova;

29) OAIA, CALUL, CAPRA, RIMATORIUL, IEPURELE, CERBUL - nu

au corespondent la cheie, fiind probabil boieri mai puțin importanți Au fost
mulți boieri imp din țară pe care DC nu i-a amintit, probabil ptr că au
rămas în țară, nu au participat la adunare. Nu este posibilă alctuirea unei
liste complete, din lipsa de izvoare.

30) CĂPRIOARA - fam Caragea. În limba turcă, Karadja = căprioară;

31) CĂPRIOARĂ DE ARAVIA - Dumitrașco Caragea, mare postelnic al

lui Antioh Cantemir, deci un apropiat al Cantemireștilor;

32) LEBĂDA - Cornescu banul, Cornea Brăiloiu, marele ban al lui C

Brâncoveanu, care l-a utilizat în numeroase misiuni la Poartă. Este
inexplicabilă trecerea lui în tagma a treia.

33) DROPIIA, GÎNSCĂ, RAȚA, CURCA, PORUMBUL, GĂINA,

TURTUREAOA - nu au corespondent la cheie, ceea ce împiedică
identificarea;

34) LILIACUL - Marco. Acest pretenmdent care nu era nici pasăre nici
jiganie a încercat să ocupe tronul uneia din cele două țări, dar, neavând
mijloace bănești a ajuns la galere. După opinia lui D Cantemir, apartenența
lui Marco la una din cele 2 țări ar fi fost unul din motivele gâlcevii dintre
boieri.

35) VIDRA - tânărul Constantin Duca, la data tinerii adunării fost

domn al Moldovei și mazilit de curând, deci un adversar al celor doi frați
Cantemir la tronul Moldovei, motiv ptr care DC îl privește cu oarecare
antipatie. Acesta apare în mijlocul "theatrului"neanunțat, și începe să
vorbească; considerand că atât boierii munteni cât și cei moldoveni sunt
subiectivi, fiecare apărându-și numai interesele sale, C Duca propune un
arbitru neutru și obiectiv, cerând, în același timp, să se pună capăt mai
curând gâlcevii din adunare.

36) BITLAN - Chiriță Dimache, un grec, fost capuchehaie a lui C

Duca, pe care l-a trădat intrând în slujba lui C Brâncoveanu, ceea ce explică
violența atacului ce lansează împotriva Vidrei. Susținând că aparține
imperiului turcesc, ca animal de apă, Dimache consideră că Vidra nu are ce
căuta printre moldoveni.

37) BREBUL - (castorul european), tot un animal de apa ca Vidra.

Burnaz postelnic, un alt grec ajuns capuchehaie la C Duca, de care se
leapădă și el ca și Dimache. Burnaz vorbește despre C Duca și îl acuză și de
furt, probabil cu referire la exploatarea fiscală din timpul său. Vorbind în
numele boierimii moldovene care se înțelesese cu C Brancoveanu în
privința mazilirii lui C Duca, Burnaz declară că fostul domn nu mai avea ce
căuta în Moldova. C Duca era fosul ginere al lui C Brancoveanu. Prin
cuvântarea lui Burnaz, DC se pronunță pentru scoaterea elem incapabile și
intrigante din sfatul domnesc, unde produceau mult rău țării. Vorbește
despre mândrie care dă atât peste cei mari cât și peste cei mici. După
mazilire, C Duca a trăit în mare sărăcie ptr că avea multe datorii la
Brâncoveanu, din timpul domniei.

38) STRUȚOCAMILĂ - Mihai Racoviță, făcea parte dintr-o

puternică fam boierească moldoveană, fiind înrudit de 2 ori cu fam
Cantacuzino, era văr de-al doilea cu domnul TR care îl și ajuta. A pribegit în
TR în timpul domniei lui C Duca după care a fost ale domn al Moldovei,
alegerea sa constituind o bună parte din subiectul operei. Zicând acestea cu
lacrimi în ochi, Vidra se retrage la marginile gârlelor = Fanarul, cartierul
locuit de greci la Constantinopol, de unde au venit domnii fanarioți în sec
XVIII. De fapt, C Duca nu s-a stabilit la Fanar ci a fost mazilit la Cavala.

39) ELEFANTUL - Antioh Cantemir,sau fil.Îl numește așa deoarece

era " om mare la trup". Caracterizarea pe care i-o face îl arată ca un om nu
foarte deștept. Cronicarii din vreme spun că nu era cărturar, dar nici prost.
Cantemir îi face descrierea asta fratelui său ptr că nu l-a ajutat când a fost
capturat de turci și i-a Promis lui Brâncoveanu că se va lepăda de tovărășia
lui DC. La 1703, când este amintit în Ist Ieroglifică, Antioh era și el unul din
candidații la tron, dar boierii cei mai apropiați ai săi, printrR care și
Ruseștii, au trecut de partea lui M Racoviță. La acea dată, Antioh mai speră
încă să fie ales domn al Moldovei.

40) INOROGUL - DIMITRIE CANTEMIR, autorul lucrării, în care

este prezentat ca posesor al unor virtuți ce lipsesc celorlalți eroi din
povestire. Inorogul este un personaj înzestrat cu calități ce apare și în alte
opere. În ALEXANDRIA, INOROGUL este împăratul Macedoniei, care,
potrivit proorociei, urma să alunge pardosii, craii, de la apos și berbecele cel
mare ( Por împărat). În PSALTIREA ÎN VERSURI a lui Dosoftei se spune
că INOROGUL "biruiaște preste toată hiara din lume cu tăriia și cu
războiul". În FIZIOLOG - de unde s-a inspirat probabil DC - "cornul
INOROGULUI este unealta expierii. Venirea inorogului se petrece atunci
când mulțimea păcatelor o cere... Inorogul, izbăvitor, este opus lumii
grădinilor" Fară îndoială că DC cunoștea aceste calități excepționale
atribuite Inorogului în momentul în care s-a hotărât să întruchipeze el acest
personaj din Istoria Ieroglifică.

41) COȚOFANA - un bun orator din Muntenia; nu ni se indică

numele la cheie.
 42) JIGANIUTA - în care P Panaitescu a văzut "personificarea
poporului, a neamului îndurerat - pare a fi mai curând un boier mai mic,
nenumit de DC, înzestrat cu calități ce lipsesc celorlati boieri

43) MOIMIȚA LIVIII = străin de origine, dar înzestrat cu minte

uimitoare. P Panaitescu considera că s-ar putea ascunde învățatul Antim
Ivireanu. La notă este trecut "chipul voroavii muntenești";

44) COȘCODANUL THARSISULUI - Ianache Văcărescu, făcea parte

dintr-o fam munteană. Fiind rudă cu fam lui C Brancoveanu a fost unul din
cei mai apropiați dregători ai acestuia. Afost ucis de turci împreună cu C
Brancoveanu.

45) PAPAGAIA - Ion Comnenul, un om foarte învățat. A fost adus de

G Duca în Moldova pentru educarea lui C Duca, se numea Ion Papas =
preot în greacă. Numele său adevărat era Ion Molibdos. A plecat la Moscova
unde a luat numele Comnen. Este numit Papagaia = papagalul pentru că
era retor, iar IST Ieroglifica cuprinde numeroase atacuri împotrivă
retoricii și a retoricilor, inclusiv a lui Ioan Comnen.

46) COȚOFANĂ DE EVROPA - PPPanaitescu credea că e Anton

Măria del Chiaro, secretarul italian al lui Brancoveanu. Acest lucru nu e
posibil ptr că la 1705 acesta nu ajunsese în țara noastră. A ajuns abia la
1710. El este comparat ca "vrednicie" cu Papagaia.

Pentru rezolvarea problemei, Ilie Tifescu cere să se renunțe la

etimologie și să se lămurească "ființa lucrului" Struțocămilei, pentru care
propune o "jiganie filozoafă", gândindu-se probabil la Lupu Bogdan.

47) MAIMUȚA - Antim Ivireanu. Așa l-a identificat P Panaitescu

pentru că ea se ocupa în operă de problemele de morală. Era un renumit
învățat al TR renumit ptr predicile sale moralizatoare.

48) PRIVIGHETOAREA - Ieremie Cacavela, fostul dascăl al lui DC,

considerat în Descrierea Moldovei "foarte erudit". Scurta să apariție în
Istoria Ieroglifica îi da prilejul lui DC să-l ironizeze pe fostul sau profesor că
retor cu "limba lată și la voroavă neîncetată". Libertatea pe care și-o ia
fostul elev față de maestrul său constituie dovada că DC ieșise de sub tutela
sa spirituală. Pag 90. DC se pronunță pentru puterea logicii "meșteșugul
meșteșugurilor" dar concepe "operațiile logicii sub aspectul lor pur formal",
pag 91, nota 217. Autorul deosebește pe filozof, cel care caută să explice
esența lucrurilor, de dialectician, cel care mânuiește arta logicii,
manifestandu-și desconsiderația față de acesta din urmă.
PARTEA A DOUA

49) RÂSUL - Mihalache Ruset spătarul, cumnatul lui M Racoviță,

căsătorit cu Elena, sora acestuia. Deși a fost capuchehaia lui Antioh
Cantemir la Poartă, ajutandu-l pe domnul Moldovei în lupta sa contra lui
Cbrancoveanu, și-a trădat și el stăpânul și a trecut de partea lui M racovita
împreună cu frații săi.

50) HAMELEONUL - Scarlat (Scarlatache) Ruset. Are un rol odios în

Istoria Ieroglifică, unde este "mare meșter al minciunilor și prefăcătoriilor",
cum îl caracteriză N Iorga. El domină prin intrigile sale partea a doua a
lucrării, în care izbutește să prindă pe Inorog. Este primul personaj cu
adevărat memorabil al lit noastre (Cap "Demonicul Hameleon"). Scarlat
Ruset, fratele lui Iordache Ruset, nu a jucat un rol politic prea însemnat.
Desi vorbește f urât despre el, DC a păstrat o relație de prietenie cu acesta.

51) VEVERIȚA - Manolache Ruset, frate cu cei doi. Fiind un dușman

al lui N Mavrocordat, DC a încercat să-l folosească el însuși împotriva
acestuia.

52) CORACOPARDALIS, sau Pardosul făcut Corb -Nicolae Ruset,fiul lui

Iordache, căruia Cbrancoveanu îi promite pe fiica sa Anita,cu care se va
căsători în 1704, pecetluind alianța politică dintre vicleanul boier
moldovean și bogatul domn al TR.

53) CIOARA - Panaiotache Morona ( nu are corespondent la cheie, dar a

fost identificat de PPPanaitescu). Acesta era rudă cu M racovita, fiind
căsătorit cu fiica lui Iordache Cantacuzino. După ce fusese pescar în
tinerețe a ajuns terziman la Poartă, de unde a venit în Moldova.

PARTEA A TREIA

54) CAMILOPARDUL (girafa) - Alexandru Mavrocordat, marele dragoman

al Porții (1673 - 1709) și negociatorul păcii de la Karlowitz din 1699. Om cu
însușiri deosebite și studii, a fost considerat de DC în "Istoria Imperiului
Otoman"un "spirit subtil și pătrunzător...,iubitor de glorie, care nu
cunoștea mai puțin limbile și poezia orientalilor decât geniul curții
otomane".

55) LEBĂDA BĂTRÂNĂ - Panaiotachi Nikussios;

56) MOIMIȚA - probabil Antim Ivireanu dă dovada de un deosebit

rafinament: sub masca generozității, ține un discurs înjositor pentru Liliac,
al cărui avocat s-a făcut.
57) MONOCHEROLEOPARDALUL, adică licornul și leopardul -
Constantin Cantemir, tatăl lui DC, fost domn al Moldovei. Licornul era ptr
vechii greci un animal ce simboliza puterea neînfrântă și curățenia
sufletească.

58) MUȘTELE - "ciocoimea, slugile boierești". Unii dintre acești așa-ziși

"ciocoi" (sec VII) și slugi au fost ridicați între boieri sau biernasi în vremea
domniei lui C Cantemir, care s-a sprijinit pe ei împotriva marii boierimi ce-i
era în general ostilă. Marii boieri moldoveni aveau destule motive să se
teamă de ciocoi și boiernași, care, în vremea acestei domnii, le produseseră
destule supărări. C Duca, în prima domnie, i-a închis, bătut și sărăcit, la fel
cum a făcut mai târziu M Racoviță. Boiernașii faceu multe necazuri caselor
celor mari a boierilor, spune I Neculce.

59) TĂUNII - fac parte ca și ciocoimea din paturile de mijloc ale societății
moldovene; ei sunt la cheie "curtenii, aprodzii și alalți asemenea acestora".
Curtenii erau mici proprietari de pământ, obligați să presteze serviciul
militar călari.

60) APROZII - erau în această vreme mici slujbași care făceau serviciu la
curtea domnească. DC îi amintește aici împreună cu ciocoimea, deoarece îi
consideră partizanii Cantemirestilor și, deci, nemulțumiți de alegerea lui M
Racoviță.

61) ALBINELE - țăranii birnici, lor le atribuia rolul de producători ai

bunurilor materiale. Despre albina care caută prin toate florile și strânge
miere dulce vorbește DC și în Divanul. Mai târziu și-a schimbat părerea
despre hărnicia țăranilor moldoveni, considerându-i leneși în "Descrierea
Moldovei".

62) TRÂNTORII - scutelnicii, țăranii scutiți de bir, de obicei la intervenția

și în beneficiul unui boier. Trântorii sunt în opoziție cu albinele.I Neculce
spune că în timpul domniei lui M Racoviță, jumătate din locuitorii țării erau
scutelnici.

63) VIESPILE - " seimenii, darabanii și alalți liufegii", categoriile de oșteni

mercenari din acea vreme, care se văitau și ei că o duc foarte greu. Faptul
este confirmat și de alte izvoare, care atestă o stare de nemulțumire a
acestor categorii, fie prin faptul că nu erau plătiți regulat, fie ptr că erau
impuși uneori la dări, ca în timpul domniei lui N Mavrocordat, când au ieșit
"cu pari în mînă" înaintea domnului, amenințându-l, nota 466.
64) ȚÂNȚARII și GĂRGĂUNII - nu sunt explicați la cheie; ei reprezintă
desigur, diverse categorii, asemănătoare ca poziție socială cu cele amintite
în notele precedente.

Țiganiada
Țiganiada este o operă alegorică scrisă de către Ion Budai Deleanu
în anul 1812, însă publicată abia în 1925. Textul este considerat de către
criticii literari români drept capodopera literară a iluminismului românesc,
având ca temă călătoria neamului țigănesc în căutarea unui loc pentru a se
stabili, contrar naturii sale.

Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu este o alegorie ce întruchipează idealurile

seculare ale românilor ardeleni, reprezentate prin imaginea democraţiei
fără fond. Această idee este ilustrată prin aventura ţiganilor, care, în
procesul de a încerca să se stabilească într-un loc anume, dovedesc lipsa
adecvării la propriul fond și la natura lor.

Comentariu literar
Introducere

Este considerată de către criticii literari români drept capodopera literară a

iluminismului românesc. Este întotdeauna de apreciat dacă știi data
publicării textului studiat.

„Ţiganiada” aparține scriitorului Ion Budai-Deleanu și este considerată de

către criticii literari români drept capodopera literară a iluminismului
românesc. Deși a fost finalizată în anul 1812, a fost publicată abia în anul
1925.

Semnificația titlului

În ceea ce privește titlul epopeei „Țiganiada”, trebuie să menționezi detalii

legate de simbolistica acestuia. El nu a fost ales la întâmplare, ci are o
deosebită semnificație privind modul în care autorul se raportează la
trăsăturile națiunii române. Fiecare cuvânt ce formează titlul este
important și trebuie analizat!

Titlul operei („Țiganiada”) trimite cu gândul la „Iliada” lui Homer, care

prezintă fapte de vitejie excepțională făcute de eroi neînfricați, în vremea
Războiului Troian. Astfel, titlul însuși constituie o alegorie satirică,
sugerând opoziția dintre eroii Iliadei și țiganii ca simbol al dezorganizării,
al lașității și al trândăviei. Astfel, Ion Budai-Deleanu zugrăvește portretul
social al românilor din Ardeal, al căror comportament este asemenea
țiganilor prezenți în lucrarea de față.

Tema

În cazul epopeei „Țiganiada”, este vorba cu precădere despre tema

călătoriei alegorice a neamului țigănesc în căutarea stabilirii într-un loc,
contrar naturii sale.

Tema acestei lucrări este călătoria alegorică pe care o face neamul ţigănesc
în căutarea unei proprii forme statale. Deși se află pe drumul către
moravuri convenționale, adevărata lor natură iese la iveală, ei rămânând, în
sinea lor, un popor nomad.

Viziunea despre lume a lui Ion Budai-Deleanu este cu atât mai deosebită, cu
cât are valoare istorică. Liber în idei şi convingeri politice, el a avut curajul
de a alege exilul în locul oricărei concesii politice şi sociale privind situaţia
românilor din Transilvania. În opera de față, Budai-Deleanu satirizează
moravurile națiunii românești, pe care o critică fără concesii, acuzând
caracterul static, lipsit de inițiativă și organizare al acesteia.

Rezumat pe scurt

Întâmplările au loc în Muntenia, în vremea domniei lui Vlad Ţepeş. Într-un

spațiu paralel, supranatural, Urgia, fiica Satanei şi a Zavistiei, vede că
ţiganii vor și ei să se aşeze într-o ţară a lor. Mânioasă, merge la tatăl său,
care se grăbeşte să ia măsuri. Acesta se preface imediat în corb şi începe să
zboare peste lume, pentru a observa ce se întâmplă.

Între timp, Țepeș decide să înarmeze ţiganii pentu lupta împotriva turcilor,
cu scopul de a evita folosirea lor ca iscoade. În sinea lor, aceștia nu ascund
spirite de luptători, fiind motivați mai degrabă de nevoia de supraviețuire și
fiind pregătiți să se închine turcilor, dacă ar fi necesar.
Mai întâi, țiganii sunt supusi unor probe de curaj. În primă fază, Vlad Ţepes
şi armata lui se deghizează în turci fără a fi recunoscuţi de ţigani. Apoi,
domnitorul pune în calea țiganilor care pline cu bucate. Din cauza poftei de
mâncare ce dovedea spirit de autoconservare, precum și a lăcomiei, țiganii
eșuează la ambele probe. Pentru a-i convinge să procedeze în mod diferit,
domnitorul le promite țiganilor o localitate numită Spăteni, plasată
strategic între Bărbăteşti şi Inimoasa. Scopul era ca aceştia să formeze acolo
o comunitate de tip statal. Denumirea localităţilor este comică și sugestivă,
parodiind lipsa curajului şi a perseverenței din partea ţiganilor.

Îngroziți și intimidați la vederea armurii, turcii cred că Parpangel este

Argineanu, întrucât avusese loc schimbul de veșminte. Apoi, turcii bat în
retragere şi Parpangel cade de pe cal. Leşinat (mai degrabă de frică decât
din cauza rănilor fizice), acesta face o călătorie psihologică, pe rând, în iad
şi în rai. În descrierea paradisului, Parpangel vorbește despre o abundenţă
de bucate, semn că ţiganilor nu le este sortită munca, ci huzurul şi
îndestularea.

Când îşi revine, o regăseşte pe Romica, iar cei doi decid să se căsătoarească.
Are loc nunta, iar la ospăț, Parpangel povesteşte tuturor ţiganilor cele
văzute în iad, precum şi în rai. Apoi, ţiganii pornesc un sfat în vederea
stabilirii formei de organizare statală. Sfatul eșuează, din cauza năravurilor
înnăscute și pardoiate de către autor în lucrarea de față. Totul se încheie cu
o dezbinare spectaculoasă a ţiganilor, iar fiecare se îndreaptă pe o altă cale.

Trăsături iluministe

Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată

în perioada pregătirii revoluțiilor din secolele XVII-XIX în Europa și
America. Acesta are drept scop crearea unei societăți „raționale” și este o
replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele religioase și
de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

„Țiganiada” este o alegorie a sistemului politic feudal din Transilvania

secolului al XIX-lea. Ea parodiază miturile creștine, constituind o satiră cu
puternice accente pamfletare, orientată către neajunsurile societății și ale
individului. Astfel, cititorul este prevenit de către autorul însuși, asupra
sensurilor ascunse ale textului: „Însă tu bagă sama bine, căci toată povestea
mi să pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg
și alții carii tocmai așa au făcut și fac ca și țiganii oarecând”.
Personajele operei sunt țiganii, care au o existență oarecum paralelă cu ceea
ce cunoaștem, legat de istoria acestei perioade. Ambele timpuri (cel al lui
Vlad Țepeș și cel contemporan, al țiganilor), sunt utilizate de către autor cu
scopul de a critica postura socială a românilor transilvăneni. Imaginea lui
Țepes echivalează cu imaginea conducătorului iluminat al secolului al
XVIII-lea. În concluzie, „Țiganiada” este o lucrare ce aparține curentului
literar iluminist.

Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se

povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, ale unui singur personaj, ale
unui grup de oameni sau ale unui popor. Epopeea este dominată adesea de
acțiuni cu totul ieșite din comun care se petrec în locuri stranii și depărtate,
personaje extraordinare și/sau supranaturale.

Astfel, „Țiganiada” este structurată în douăsprezece cântece, compuse de

cântăreţul Leonachi Ghianeu. Epopeea plasează în centru neamul țigănesc,
în căutarea unei proprii forme statale. Pentru a-i convinge să se alăture
luptei anti-otomane, domnitorul Vlad Țepeș le promite țiganilor o localitate
numită Spăteni, plasată strategic între Bărbăteşti şi Inimoasa. Scopul era ca
aceştia să formeze acolo o comunitate de tip statal. Denumirea localităţilor
este comică și sugestivă, parodiind lipsa curajului şi a perseverenței din
partea ţiganilor. În concluzie, „Țiganiada” de Ion Budai-Deleanu este o
epopee.

În concluzie, „Ţiganiada” lui Ion Budai-Deleanu este o alegorie ce

întruchipează idealurile seculare ale românilor ardeleni, reprezentate prin
imaginea democraţiei fără fond. Această idee este ilustrată prin aventura
ţiganilor, care, în procesul de a încerca să se stabilească într-un loc anume,
dovedesc lipsa adecvării la propriul fond și la natura lor (aceea de populaţie
nomadă).

Rezumat

Pentru a-ți aminti desfășurarea acțiunii și pentru a te ajuta să înțelegi mai

bine opera Țiganiada, profesorii noștri de limba și literatura română ți-au
pregătit rezumatul materialului, un eseu în care găsești toate informațiile
de care ai nevoie pentru a da răspunsurile potrivite la școală. În plus,
accesând rezumatul complet al operei „Țiganiada” vei vedea cum trebuie
structurat un rezumat de acest gen și care sunt informațiile pe care nu
trebuie să le pierzi din vedere atunci când primești o astfel de cerință.
„Ţiganiada” este considerată de către criticii literari români drept
capodopera literară a iluminismului românesc. Ea aparține
scriitorului Ion Budai-Deleanu și este cea mai cunoscută epopee din
literatura română. Cu toate acestea, a fost publicată abia în anul 1925.
Sursa de inspirație pentru această operă este literatura universală. Astfel,
Ion Budai-Deleanu s-a inspirat din „Batra homiamahia” („Lupta broaştelor
cu şoarecii”) de Tasso, „Don Quijote de la Mancha” al lui Cervantes şi
„Orlando furioso” de Aristo.

Tema principală a acestei lucrări este călătoria alegorică pe care o

face neamul ţigănesc în căutarea unei proprii forme statale.
Opera se compune din douăsprezece cântece (compuse de cântăreţul
Leonachi Ghianeu) adăugându-i-se „multe însemnări şi luări aminte, critice
istorice, filosofice, filologice şi gramatice de către Mitru Perea şi alţi mai
mulţi în anul 1800”.

Întâmplările au loc în Muntenia, în vremea domniei lui Vlad Ţepeş. Într-un

spațiu paralel, supranatural, Urgia, fiica Satanei şi a Zavistiei, vede că
ţiganii vor și ei să se aşeze într-o ţară a lor. Mânioasă, merge la tatăl său,
care se grăbeşte să ia măsuri. Acesta se preface imediat în corb şi începe să
zboare peste lume, pentru a observa ce se întâmplă.

Între timp, Țepeș decide să înarmeze ţiganii pentu lupta împotriva turcilor,
cu scopul de a evita folosirea lor ca iscoade. Ţiganii se lasă greu convinşi,
apoi organizează un „sfat” presărat cu certuri și dezorganizare. În sinea lor,
aceștia nu ascund spirite de luptători, fiind motivați mai degrabă de nevoia
de supraviețuire și fiind pregătiți să se închine turcilor, dacă ar fi necesar.

Mai întâi, aceștia sunt supuși unor probe de curaj ce amintesc de basmele
populare românești. În primă fază, Vlad Ţepes şi armata lui se deghizează
în turci fără a fi recunoscuţi de ţigani. Apoi, domnitorul pune în calea
țiganilor care pline cu bucate. Din cauza poftei de mâncare ce dovedea
spirit de autoconservare, precum și a lăcomiei, țiganii eșuează la ambele
probe. Pentru a-i convinge să procedeze în mod diferit, domnitorul le
promite țiganilor o localitate numită Spăteni, plasată strategic între
Bărbăteşti şi Inimoasa. Scopul era ca aceştia să formeze acolo o comunitate
de tip statal. Denumirea localităţilor este comică și sugestivă, parodiind
lipsa curajului şi a perseverenței din partea ţiganilor.

Pătrunsă de acum în luptă, tabăra ţiganilor este tulburată de intervenţia

Satanei, care o răpeşte pe Romica, logodnica viteazului țigan Parpangel.
Pentru a-şi recupera și salva iubita din ghearele diavolului, acesta porneşte
într-o călătorie de tip iniţiatic, la capătul căreia trebuie să demonstreze că
este pregătit pentru experiența însurătorii, a întemeierii unei familii și
pentru responsabilitatea de a conduce întreg neamul țigănesc.

De-a lungul acestei călătorii parodice, Parpangel este supus unor probe
inițiatice, asemenea eroilor din basme. Astfel, acesta trece printr-o pădure
vrăjită şi poposeşte la un han vrăjit, care se transformă dimineaţa într-o
baltă plină cu broaşte. Contrar evoluției obișnuite a eroului aflat în căutarea
iubitei sale, Parpangel este păcălit de fiecare dată de Satana. Dezamăgit,
acesta se hotărăşte să se întoarcă, totuși, în tabăra ţiganilor. Pe drum, se
întâlneşte cu viteazul Argineanu, îmbrăcat într-o armură vrăjită. Cei doi fac
schimb de haine, și astfel, Parpangel intră în luptă împotriva turcilor.

Îngroziți și intimidați la vederea armurii, turcii cred că Parpangel este

Argineanu, întrucât avusese loc schimbul de veșminte. Apoi, turcii bat în
retragere şi Parpangel cade de pe cal. Leşinat (mai degrabă de frică decât
din cauza rănilor fizice), acesta face o călătorie psihologică, pe rând, în iad
şi în rai. În descrierea paradisului, Parpangel vorbește despre o abundenţă
de bucate, semn că ţiganilor nu le este sortită munca, ci huzurul şi
îndestularea.

Când îşi revine, o regăseşte pe Romica, iar cei doi decid să se căsătoarească.
Are loc nunta, iar la ospăț, Parpangel povesteşte tuturor ţiganilor cele
văzute în iad, precum şi în rai. Apoi, ţiganii pornesc un sfat în vederea
stabilirii formei de organizare statală. Sfatul eșuează, din cauza năravurilor
înnăscute și pardoiate de către autor în lucrarea de față. Totul se încheie cu
o dezbinare spectaculoasă a ţiganilor, iar fiecare se îndreaptă pe o altă cale.

În concluzie, „Ţiganiada” lui Ion Budai-Deleanu este o alegorie ce

întruchipează idealurile seculare ale românilor ardeleni,
reprezentate prin imaginea democraţiei fără fond. Această idee este
ilustrată prin aventura ţiganilor, care, în procesul de a încerca să se
stabilească într-un loc anume, dovedesc lipsa adecvării la propriul fond și la
natura lor (aceea de populaţie nomadă).

Cântecul I

Pentru a primi ajutor în relatarea întâmplărilor, naratorul face apel la muza

care-l inspirase pe Homer când acesta scrisese Batrahomiomahia. Astfel,
acesta începe să povestească aventurile țiganilor în vremurile în care
primiseră libertate și pământ din partea lui Vlad Basarab Voievod.
Pe tărâmul beznei locuia zâna Urgia, personaj negativ, fiică a lui Lucifer.
Când vede că țiganii ar putea să trăiască mai bine și chiar să-l înfrunte pe
sultanul Mahomed, îi cere tatălui ei să se opună acestei evoluții. Astfel,
„Ucigă-l toaca” (diavolul) se transformă într-o cioară și ajunge la șatra
țiganilor, care tocmai deveniseră oameni liberi, împroprietăriți cu
pământuri. Cu toții făceau planuri privind noua lor viață. Numai Cucavel,
ciurarul, remarcă faptul că bucuria era prematură și în mod sigur exista un
motiv bine întemeiat pentru care Vodă îi înarmase.

În ziua următoare, însuși voievodul sosește la șatră, iar țiganii îl întâmpină

zgomotos. Mai întâi se arată ciurarii, conduși de Goleman, apoi argintarii
lui Parpangel, după care trec căldărarii starostelui Bălăban, fierarii lui
Drăghici, lingurarii conduși de Neagu, aurarii lui Tandaler și, la urmă, cei
fără slujbă, ai lui Corcodel, vraci, hoț și ghicitor în bobi.

Cântecul al II-lea

După ce mănâncă și beau pe săturate, țiganii se odihnesc înainte de drum,

pregătindu-se pentru luptele cu turcii. Pentru a-i atrage la drum pe ceilalți,
bătrânii propun să meargă în față carurile cu mâncare. Răzvan, Vlaicu,
Gogu și alții încep să dezbată asupra a ceea ce era de făcut pe mai departe.
Zăgan, ursarul, întrerupe discuțiile, anunțând că fiica lui Goleman, Romica,
fusese răpită. Iubitul ei era Parpangel, astfel încât cu toții bănuiau că era
vorba despre o răpire, și nu despre o fugă voită.

Așadar, Parpangel pleacă pe urmele Romicăi. Prima oprire o face într-o

pădure, după Cetatea Neagră. Acolo se afla un castel al diavolului, care-i
ademenea pe luptătorii creștini cu băutură și femei frumoase, dorind să-i
determine să-și uite scopul și credința. Romica fusese adusă chiar în acest
castel, însă Romică, neștiind acest lucru, consideră că face un simplu popas.
Astfel, ajuns la castel, acesta bate la poartă și este primit înăuntru.

Cântecul al III-lea

Ajuns în castel, Parpangel începe să le cânte celor aflați acolo cântece de

dragoste și de joc. Una dintre fete, a cărei față era acoperită de mătăsuri, îl
roagă să spună povestea Ilenei și a lui Aghir. Era vorba despre o poveste
similară cu cea a lui Parpangel și a Romicăi, întrucât și Aghir plecase în
căutarea Ilenei. Tocmai când Aghir era pregătit să-și pună capăt zilelor, o
zână bună l-a oprit. În mijlocul poveștii, fata cu fața acoperită și-a dezvelit
obrazul, iar Aghir a pornit numaidecât pe urmele ei.
În castel se aflau și boieri, printre care se găsea și Florescu. Acesta le-a
explicat celorlalți motivele eliberării țiganilor de către voievod. Acesta
dorea să le dea țiganilor un scop în societate și, în același timp, să-și
lărgească armata. Apoi, boierii își dau seama că nu știau cine era stăpânul
castelului, care aducea acum mai degrabă a han.

Între timp, boierul Florescu discută cu ceilalți despre motivele declanșării

războiului. Turcii cuceriseră Constantinopolul, iar în Europa de Vest aveau
loc cruciade, cu scopul cuceririi Ierusalimului. În tot acest timp, situația în
Țările Române era haotică. Vlad Basarab Voievod făcea mari eforturi
pentru a remedia situația, pedepsind tâlharii și răsplătindu-i pe cei harnici
și disciplinați cu titluri de onoare și pământuri. A întărit forțele armate și a
impus disciplina. Doi dintre oamenii lui Mahomed, Marele Cancelar
Catavolinos și Hamza Pașa, i-au pregătit o capcană voievodului, însă acesta
și-a dat seama și s-a pregătit în consecință.

Cântecul al IV-lea

Sfântul Nicolae vede ceea ce se petrece în Țara Românească și sare în

ajutorul voievodului cu ajutorul Sfântului Spiridon și al Sfântului Dumitru.
Țiganii formează două tabere: cei care doreau să plece mai departe și cei
care doreau să rămână.

Când Parpangel se trezește a doua zi în castel, o vede pe Romica lângă el.

Sfântul Spiridon spune o rugăciune cu ajutorul căreia anulează farmecele
pe care diavolul le folosise pentru a crea iluzia castelului, iar Parpangel
observă cum, în locul lui, apare o baltă plină cu broaște și mocirlă.

Brusc, lângă Parpangel apare Argineanu, un luptător care dorea să-i ajute
pe creștini în luptă. Astfel, cei doi pornesc împreună la drum. Înaintea lor
apar două izvoare: unul cu apă limpede, iar celălalt, cu apă tulbure. Bând
din izvorul cu apă limpede, Argineanu este cuprins de teamă, renunță la
sabie și armură și fuge în pădure. Apoi, Parpangel bea din apa tulbure și se
simte pe loc inundat de curaj, iar mintea îi devine ageră. Astfel, acesta
îmbracă armura lui Argineanu, îi ia acestuia sabia și încalecă pe cal. Pe
drum, rupe o nuia dintr-o tufă, iar din locul rupturii curge sânge. Dintr-o
dată, se aude vocea Romicăi, care-i spune iubitului ei că fusese prefăcută
într-un mănunchi de nuiele.

Cântecul al V-lea
Țiganii încep din nou să se certe în privința pașilor pe care-i aveau de făcut
în continuare. Sunt întrerupți de cei care stăteau de pază și care-i anunță că
veneau turcii, pregătiți de atac. Când atacul se produce, ciurarul, alături de
câțiva bătrâni, identifică un turc care părea a fi de rang înalt și, explicând că
țiganilor nu le plăcea războiul și fuseseră obligați de voievod să participe,
cere îndurare pentru oamenii lui. Entuziasmul îi piere atunci când omul se
dovedește a fi tocmai Vlad voievod deghizat, care venise să testeze vitejia
țiganilor.

La scurt timp după aceea, însă, turcii invadează cu adevărat. Țiganii,

crezând că era vorba de un nou șiretlic, sar la luptă cu toate armele pe care
le aveau și, astfel, în mod ironic, reușesc să alunge oastea turcească.

Cântecul al VI-lea

În iad, demonii plănuiau să-i ajute pe turci, astfel încât creștinii să piardă.
Liderul lor dorea să se lupte direct cu creștinii, astfel încât începe să adune
o oaste de diavoli.

Între timp, în tabăra țiganilor începe din nou cearta, cauzată de terminarea
resurselor de mâncare și băutură. Turcii năvălesc din nou asupra lor, iar
aceștia luptă pentru a uita de sete și de foame.

Cântecul al VII-lea

Îmbrăcat în haine turcești, Vlad Basarab pătrunde în tabăra inamică pentru

a le studia armele. Turcii îl găsesc pe Argineanu, care, scăpând din pădure,
își recăpătase simțurile și, mai ales, puterea. După ce reușise să înfrângă un
grup de turci, ațipise lângă o fântână, iar în timp ce dormea, fusese legat
fedeleș de către alți turci și transportat până la sultan. Acesta reușește să
scape, totuși, sărind rapid în spinarea unui cal.

În timpul nopții, voievodul intră în liniște în tabăra turcilor și-i iau prin
surprindere, profitând pentru a ucide cât mai mulți. Sultanul fuge, iar
diavolii sar în apărarea turcilor, însă îngerii intervin, poziționându-se de
partea creștinilor.

Cântecul al VIII-lea

Conform scrierilor din catastiful învățatului Talalău, țiganii porniseră la

luptă, conduși de Tandaler. Când au dat să se odihnească, un urs s-a urcat
tocmai într-unul dintre copacii în care dormea unul dintre țigani. Apoi, o
întreagă turmă de mistreți a trecut pe lângă pomul în care dormea un altul.
Astfel, țiganii se trezesc și fug până ajung într-un câmp, unde o turmă de
vite le pare, a fi, în întunericul nopții, oastea inamică. Așadar, ei se luptă cu
vitele, iar apoi dau peste tabăra abandonată a turcilor, unde găsesc
mâncare, băutură și alte obiecte de trebuință, pe care turcii le părăsiseră
când fugiseră în grabă din locul respectiv.

Văzându-se înfrânt în război, diavolul își încearcă norocul în mănăstire.

Astfel, acesta se preface într-o fată frumoasă și este primită de către stareț,
care o închide într-o chilie, pentru a nu fi văzută, întrucât femeilor nu le era
permis să intre în acea mănăstire. Toți bărbații sunt atrași de prezența așa-
zisei femei și se iau la bătaie. Văzându-i sfântul Spiridon își face cruce și
astfel, diavolul dispare. Între timp, Mahomet vede trupul neînsuflețit al lui
Hamza Pașa, tras în țeapă de oamenii lui Vlad.

Cântecul al IX-lea

Are loc un sfat al boierilor și al sultanului, care se aliază împotriva lui Vlad
Voievod. Boierii se temeau de pedepsele lui Vlad, odată ce turcii ar fi fost
înfrânți. Astfel, sultanul trimite un firman în care oferă iertarea păcatelor
tuturor celor care doreau să-l susțină pe Radu cel Frumos în locul lui Vlad,
pentru ca acesta să ocupe tronul Țării Românești.

Între timp, țiganii petreceau la Spăteni. Romica și Parpangel se pregăteau

de nuntă. În timp ce le povestește mesenilor aventurile prin care trecuse,
Parpangel se trezește în poala Brândușei, a mamei sale.

Cântecul al X-lea

Țiganii discută despre noul regim care avea să fie instaurat în țară. Cei
bătrâni decid ca fiecare ceată de țigani să desemneze un membru mai
capabil și mai citit, care să-i reprezinte la sfat. Baroreu era adeptul
monarhiei, în timp ce considera că democrația era un regim sălbatic, în care
oamenii calcă pe cadavre pentru a supraviețui sau pentru a obține ceea ce-și
doresc. Slobozan susține republica, motivând că monarhul nu ar fi putut
cunoaște în totalitate situația țării, astfel încât și-ar alege sfetnici care și-ar
susține propriile interese în loc să lucreze în slujba oamenilor.

Cântecul al XI-lea
Tot în timpul sfatului, Janalău propune un regim mixt, în care, pe timp de
război, țara să aibă monarh, iar pe timp de pace, să existe dregători aleși
periodic, care să se ocupe de aplicarea legilor. Acesta este scenariul cel mai
popular, astfel încât țiganii aleg această orânduire. Chiar atunci, gloata lui
Cucavel dă buzna peste cei aflați la sfat, cerând ca toți țiganii să participe a
doua zi la alegerea regimului din țara lor.

A doua zi, de dimineață, Tandaler susține că nu era nevoie de sfat, ci doar

de alegerea unui voievod al țiganilor, de un divan și câțiva boieri. Atunci,
fierarul este surprins că țiganii uitaseră deja de voievodul lor, Vlad, astfel
încât le sugerează să se gândească mai întâi la ceea ce vor mânca a doua zi.
Atunci, Goleman îi întreabă pe cine ar dori ca voievod al țiganilor.

Cântecul al XII-lea

Unul dintre țigani susține că Goleman se dorea a fi voievod. Această

remarcă servește drept scânteia care aprinde un adevărat conflict între
țigani, care, în loc să se implice în războiul cu turcii, se ciondăneau între ei.
Cei care supraviețuiesc conflictului se răspândesc în întreaga țară.

Dumnezeu privește din cer la ceea ce se petrecuse și-l trimite pe

Arhanghelul Gavril să-i comunice lui Vlad Voievod că românii mai aveau
mult de suferit până la izbăvirea păcatelor. Înțelegând, Vlad pleacă în exil
nesilit de nimeni. Oștenii sunt eliberați, dar Romândor, unul dintre ei,
declară că nu aveau de gând să plece, ci să rămâne și să lupte pentru
libertatea Țării Românești.

Eseu

Considerată de multe dintre vocile critice ca fiind capodopera literară a

iluminismului românesc, „Țiganiada” este una dintre operele esențiale pe
care trebuie să le citești în vederea pregătirii pentru ora de limba
română. Pentru a te ajuta să sintetizezi mai bine informația primită în
urma lecturii, am conceput eseul de mai jos, care cuprinde, după cum
urmează: date despre operă și autor, semnificația titlului, tema operei,
apartenența la specia epopeei, elemente de structură și compoziție

Istoric, filolog și poet, Ion Budai-Deleanu este considerat adeseori drept

primul mare scriitor român. Tot el este și autorul primei epopei din
literatura noastră, și totodată, singura, până la apariția operei „Levantul”,
în anul 1990. Inițial, opera a cunoscut două variante, scrise la o mare
distanță temporală (doisprezece ani) una față de cealaltă. Astfel, prima
versiune a fost concepută în anul 1800 şi publicată între 1875 și 1877, iar
cea de-a doua a fost scrisă în anul 1812, dar a văzut lumina tiparului abia în
anul 1925.

Titlul operei („Țiganiada”) face trimitere la „Iliada” lui Homer, o

faimoasă epopee ce înfățișează, în contextul Războiului Troian, fapte de
vitejie incredibile, ale căror autori sunt personaje eroice, figuri memorabile
pătrunse în conștiința colectivă. Astfel, titlul este ales de către autor în mod
ironic, sugerând opoziția dintre eroii Iliadei și țigani, ca imagine a lipsei
disciplinei, a trândăviei și a superficialității. Acesta este menit să fie nu
portretul țiganilor, ci cel al românilor ardeleni, care se aseamănă cu
personajele epopeei.

Tema principală a „Țiganiadei” lui Budai-Deleanu este reprezentată de

perpetua căutare a țiganilor, dornici de obținerea unei proprii
forme statale. Aceasta reflectă, de fapt, dorința de autodeterminare a
românilor ardeleni, care, deși aspiră la manifestarea propriei identități și la
independență politică, sunt opriți de propria natură. Așa cum țiganii sunt
un popor nomad, neputând ascunde sau ignora acest element, și românii au
trăsături care-i împiedică de la a atinge scopurile pentru care se presupune
că luptă.

În același timp, Ion Budai-Deleanu are o viziune deosebită asupra lumii,

pe care o manifestă în opera de față prin vădita libertate a ideilor și a
convingerilor sale politice. Spre deosebire de majoritatea românilor din
Transilvania, el a ales exilul în locul concesiilor de tip social și politic
privind contextul în care trăiau acești români. Astfel, prin conceperea
operei de față, Budai-Deleanu critică aspru moravurile poporului român,
evidențiind caracterul său static, lipsit de inițiativă și organizare.

Din punct de vedere compoziţional, textul este organizat astfel încât să

cuprindă: un prolog, o scrisoare adresată lui Mitru Perea și douăsprezece
cânturi. Acțiunea operei este dispusă în patru planuri, după cum
urmează: cel istoric (lupta lui Vlad Țepeș împotriva turcilor), cel comic și
social (cuprinde peregrinările țiganilor, organizați într-o armată de către
domnitor), planul mitic (cuprinde confruntarea forțelor binelui cu cele ale
răului, a angelicului cu demonicul) și, în cele din urmă, planul
comentariilor făcute de către personaje fictive diverse, ale căror interpretări
devin comice prin absurdul lor.

„Țiganiada” este una dintre puținele epopei din literatura română,

fiind și prima astfel de operă din literatura noastră. Epopeea este un poem
epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte eroice,
legendare sau istorice, ale unui singur personaj, ale unui grup de oameni
sau ale unui popor. Epopeea este dominată adesea de acțiuni cu totul ieșite
din comun care se petrec în locuri stranii și depărtate, personaje
extraordinare și/sau supranaturale. Opera de față pune pe seama neamului
țigănesc defectele românilor ardeleni, dornici de obținerea propriei forme
statale. Intenționând să-i convingă să se alăture luptei anti-otomane,
domnitorul Vlad Țepeș le promite țiganilor o localitate numită Spăteni,
pentru ca aceștia să-și construiască acolo o comunitate de tip statal.

În concluzie, „Țiganiada”, de Ion Budai-Deleanu, este un text cu un

puternic caracter social, reprezentând o critică aspră a orânduirii de tip
feudal, precum și a nedreptăților comise de aristocrație și de către
reprezentanții clerului. Punct de pornire către literatura română modernă,
„Țiganiada” este o operă comparabilă cu mari capodopere ale literaturii
universale.

Operă alegorică

Ai primit tema de a demonstra că Țiganiada de Ion Budai Deleanu este o

operă alegorică, însă nu îți mai amintești care sunt caracteristicile acestei
specii literare? Echipa Liceunet a elaborat un eseu în care sunt prezentate
argumentele pentru care Țiganiada este considerată o operă alegorică.

„Ţiganiada” aparține scriitorului Ion Budai-Deleanu și este considerată de

către criticii literari români drept capodopera literară a
iluminismului românesc. Deși a fost finalizată în anul 1812, a fost
publicată abia în anul 1925. Tema acestei lucrări este călătoria alegorică
pe care o face neamul ţigănesc în căutarea unei proprii forme
statale.

Titlul operei („Țiganiada”) trimite cu gândul la „Iliada” lui Homer, care

prezintă fapte de vitejie excepționale, făcute de eroi neînfricați, în vremea
Războiului Troian. Astfel, titlul însuși constituie o alegorie satirică,
sugerând opoziția dintre eroii Iliadei și țiganii ca simbol al dezorganizării,
al lașității și al trândăviei. Astfel, Ion Budai-Deleanu zugrăvește portretul
social al românilor din Ardeal, al căror comportament este asemenea
țiganilor prezenți în lucrarea de față.

Literatura universală este, de fapt, sursa de inspirație pentru această operă.

Astfel, Ion Budai-Deleanu s-a inspirat din „Batra homiamahia” („Lupta
broaştelor cu şoarecii”) de Tasso, „Don Quijote de la Mancha” al lui
Cervantes şi „Orlando furioso” de Aristo. Autorul însuși a citat aceste surse
în lucrarea sa.

Întreaga lucrare este o alegorie a sistemului politic din

Transilvania secolului al XIX-lea. Ea parodiază miturile creștine,
constituind o satiră cu puternice accente pamfletare, orientată către
neajunsurile societății și ale individului. Astfel, cititorul este prevenit de
către autorul însuși, asupra sensurilor ascunse ale textului: „Însă tu bagă
sama bine, căci toată povestea mi să pare că-i numai o alegorie în multe
locuri, unde prin țigani să înțăleg și alții carii tocmai așa au făcut și fac ca și
țiganii oarecând”.

Timpul acțiunii este scurt și nu durează mai mult de un anotimp.

Succesiunea dinamică a scenelor face ca tablourile să apară drept vii,
încărcate de autenticitate.Timpul acțiunii este bine delimitat,
menționându-se clar faptul că întâmplările au loc în vremea domniei lui
Vlad Țepeș. Personajele operei sunt țiganii, care au o existență oarecum
paralelă cu ceea ce cunoaștem, legat de istoria acestei perioade. Ambele
timpuri (cel al lui Vlad Țepeș și cel contemporan, al țiganilor), sunt utilizate
de către autor cu scopul de a critica postura socială a românilor
transilvăneni. Imaginea lui Țepeș echivalează cu imaginea conducătorului
iluminat al secolului al XVIII-lea.

Domnitorul îi cheamă pe țigani la luptă, în ajutorul românilor, însă acest

demers are scop parodic, întrucât aceștia nu pot fi de ajutor, în adevăratul
sens al cuvântului. În sinea lor, aceștia nu ascund spirite de luptători, fiind
motivați mai degrabă de nevoia de supraviețuire și fiind pregătiți să se
închine turcilor, dacă ar fi necesar.

Acțiunea este adesea întreruptă de inserția anecdotelor. Umorul și

caricaturizarea personajelor se întâlnesc în scenele cu caracter
tragicomic. Autorul obține efecte comice chiar și atunci când situațiile par
serioase. Astfel, în timp ce Țepeș luptă cu otomanii, urmărindu-i până ce
câmpul de luptă este părăsit, țiganii vin din urmă, culegând roadele luptei și
jefuind corturile goale. În descrierea paradisului, țiganul Parpangel
vorbește despre o abundenţă de bucate, semn că acestora nu le este sortită
munca, ci huzurul şi îndestularea.

Narațiunea se realizează la persoana a treia, iar perspectiva narativă

este obiectivă. Naratorul este omniscient și creditabil, el cunoscând tot
ceea ce se întâmplă personajelor „Țiganiadei”. În momentul în care
Parpangel devine narator, acesta este necreditabil (deformează realitatea
narată), povestirea se petrece la persoana întâi, iar perspectiva narativă
devine subiectivă.

„Țiganiada” este structurată în douăsprezece cântece, compuse de

cântăreţul Leonachi Ghianeu. Organizarea metrică a textului este simplă
(măsura de unsprezece-douăsprezece silabe). Ideile sunt relatate, însă,
oarecum lent, pe trei-patru versuri,cu prelungiri ocazionale.

Modernitatea acestei opere reiese din conținutul acesteia, îmbogățit cu

însemnări și luări aminte, critici istorice, filosofice și de limbaj, care îi
aparțin lui Mitru Perea „și alți mai mulți”. Astfel, se dezvoltă o multitudine
de voci naratoriale, aspect caracteristic modernității. Ele nu explică
nimic, ci au rolul de a crea o operă în cadrul unei alte opere.

În concluzie, „Ţiganiada” lui Ion Budai-Deleanu este o alegorie ce

întruchipează idealurile seculare ale românilor ardeleni,
reprezentate prin imaginea democraţiei fără fond. Această idee este
ilustrată prin aventura ţiganilor, care, în procesul de a încerca să se
stabilească într-un loc anume, dovedesc lipsa adecvării la propriul fond și la
natura lor (aceea de populaţie nomadă).

Fișă de lectură

Titlul operei literare: „Țiganiada”

Autorul: Ion Budai-Deleanu

Date importante despre viața și activitatea autorului: Data nașterii

lui Ion Budai-Deleanu nu s-a stabilit cu certitudine, întrucât în anumite
surse întâlnim anul 1760, în timp ce altele susțin că scriitorul s-a născut în
1763. Pe lângă activitatea de scriitor, Ion Budai-Deleanu a activat
profesional în posturile de filolog, lingvist, istoric și jurist. Corifeu al Școlii
Ardelene, s-a născut la Cingău, în Comitatul Hunedoara. Obține titlul de
doctor în filosofie la Viena. Câștigă o solidă cultură umanistă și învață
limbile: latină, germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena,
acesta proiectează întocmirea unui lexicon, în zece volume, pentru care
culege material. Budai-Deleanu a încetat din viață la 24 august 1820, la
Liov.

Alte opere ale autorului: ,,Trei viteji”, „Teoria ortografiei românești cu

litere latinești”, „De originibus populorum Transylvaniae”

Specia literară: Epopee

Genul literar: Genul epic

Curentul literar: Iluminism

Personaje: Vlad Țepeș, Papargel, Romica, Satana, Argineanu, Baroreu,

Slobozan, Janalău

Semnificația titlului: Titlul operei („Țiganiada”) trimite cu gândul la

„Iliada” lui Homer, care prezintă fapte de vitejie excepțională făcute de eroi
neînfricați, în vremea Războiului Troian. Astfel, titlul însuși constituie o
alegorie satirică, sugerând opoziția dintre eroii Iliadei și țiganii ca simbol al
dezorganizării, al lașității și al trândăviei. Astfel, Ion Budai-Deleanu
zugrăvește portretul social al românilor din Ardeal, al căror comportament
este asemenea țiganilor prezenți în lucrarea de față.

Viziunea autorului: Viziunea despre lume a lui Ion Budai-Deleanu este

cu atât mai deosebită, cu cât are valoare istorică. Liber în idei şi convingeri
politice, el a avut curajul de a alege exilul în locul oricărei concesii politice şi
sociale privind situaţia românilor din Transilvania. În opera de față, Budai-
Deleanu satirizează moravurile națiunii românești, pe care o critică fără
concesii, acuzând caracterul static, lipsit de inițiativă și organizare al
acesteia.

Tema principală: Tema acestei lucrări este călătoria alegorică pe care o

face neamul ţigănesc în căutarea unei proprii forme statale.

Perspectiva narativă: Narațiunea se realizează la persoana a treia, iar

perspectiva narativă este obiectivă. Naratorul este omniscient și creditabil,
el cunoscând tot ceea ce se întâmplă personajelor „Țiganiadei”. În
momentul în care Parpangel devine narator, acesta este necreditabil
(deformează realitatea narată), povestirea se petrece la persoana întâi, iar
perspectiva narativă devine subiectivă.

Rezumat pe scurt: Întâmplările au loc în Muntenia, în vremea domniei

lui Vlad Ţepeş. Într-un spațiu paralel, supranatural, Urgia, fiica Satanei şi a
Zavistiei, vede că ţiganii vor și ei să se aşeze intr-o ţară a lor. Mânioasă,
merge la tatăl său, care se grăbeşte să ia măsuri. Acesta se preface imediat
în corb şi începe să zboare peste lume, pentru a observa ce se întâmplă.

Între timp, Țepeș decide să înarmeze ţiganii pentu lupta împotriva turcilor,
cu scopul de a evita folosirea lor ca iscoade. În sinea lor, aceștia nu ascund
spirite de luptători, fiind motivați mai degrabă de nevoia de supraviețuire și
fiind pregătiți să se închine turcilor, dacă ar fi necesar.
Mai întâi, țiganii sunt supusi unor probe de curaj. În primă fază, Vlad Ţepes
şi armata lui se deghizează în turci fără a fi recunoscuţi de ţigani. Apoi,
domnitorul pune în calea țiganilor care pline cu bucate. Din cauza poftei de
mâncare ce dovedea spirit de autoconservare, precum și a lăcomiei, țiganii
eșuează la ambele probe. Pentru a-i convinge să procedeze în mod diferit,
domnitorul le promite țiganilor o localitate numită Spăteni, plasată
strategic între Bărbăteşti şi Inimoasa. Scopul era ca aceştia să formeze acolo
o comunitate de tip statal. Denumirea localităţilor este comică și sugestivă,
parodiind lipsa curajului şi a perseverenței din partea ţiganilor.

Pătrunsă de acum în luptă, tabăra ţiganilor este tulburată de intervenţia

Satanei, care o răpeşte pe Romica, logodnica viteazului țigan Parpangel.
Pentru a-şi recupera și salva iubita din ghearele diavolului, acesta porneşte
într-o călătorie de tip iniţiatic, la capătul căreia trebuie să demonstreze că
este pregătit pentru experiența însurătorii, a întemeierii unei familii și
pentru responsabilitatea de a conduce întreg neamul țigănesc.

De-a lungul acestei călătorii parodice, Parpangel este supus unor probe
inițiatice, asemenea eroilor din basme. Astfel, acesta trece printr-o pădure
vrăjită şi poposeşte la un han vrăjit, care se transformă dimineaţa într-o
baltă plină cu broaşte. Dezamăgit, acesta se hotărăşte să se întoarcă, totuși,
în tabăra ţiganilor. Pe drum, se întâlneşte cu viteazul Argineanu, îmbrăcat
într-o armură vrăjită. Cei doi fac schimb de haine, și astfel, Parpangel intră
în luptă împotriva turcilor.

Îngroziți și intimidați la vederea armurii, turcii cred că Parpangel este

Argineanu, întrucât avusese loc schimbul de veșminte. Apoi, turcii bat în
retragere şi Parpangel cade de pe cal. Leşinat (mai degrabă de frică decât
din cauza rănilor fizice), acesta face o călătorie psihologică, pe rând, în iad
şi în rai. În descrierea paradisului, Parpangel vorbește despre o abundenţă
de bucate, semn că ţiganilor nu le este sortită munca, ci huzurul şi
îndestularea.

Când îşi revine, o regăseşte pe Romica, iar cei doi decid să se căsătoarească.
Are loc nunta, iar la ospăț, Parpangel povesteşte tuturor ţiganilor cele
văzute în iad, precum şi în rai. Apoi, ţiganii pornesc un sfat în vederea
stabilirii formei de organizare statală. Sfatul eșuează, din cauza năravurilor
înnăscute și pardoiate de către autor în lucrarea de față. Totul se încheie cu
o dezbinare spectaculoasă a ţiganilor, iar fiecare se îndreaptă pe o altă cale.