Perioada Pașoptistă

Perioada Pașoptistă
Caracteristicile perioadei pașoptiste
Perioada pașoptistă (1830-1860) este una dintre etapele

fundamentale ale literaturii române, aceasta caracterizându-se
printr-o mare efervescență culturală și prin promovarea specificului
național. Pașoptismul se manifestă în preajma Revoluției de la 1848, fiind
strâns legat de ideea emancipării și de afirmarea conștiinței naționale.
Perioadă culturală cunoscută sub numele de perioada pașoptistă are
la bază activitatea revistei „Dacia literară”, al cărei prim număr este
publicat în 1940 de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul generației
pașoptiste.
Principalul obiectiv al pașoptiștilor este crearea unei literaturi naționale.
Bineînțeles, acest scop măreț e aliniat ideilor de formare a unei conștiințe
comune și de unire a românilor din toate provinciile.
Astfel, ceea ce se promovează în plan literar este pus în slujba
idealului național, mai exact, literatura reprezintă un alt câmp de luptă în
cadrul căruia se militează pentru conturarea conștiinței naționale și pentru
realizarea Unirii Principatelor.
Acesta este și scopul revistei „Dacia literară”, întrucât, încă din
primul număr al revistei, prin articolul-program „Introducție” publicat de
Kogălniceanu, se subliniază ideea că revista este adresată românilor din
toate provinciile, dorindu-se o unificare la nivelul producțiilor literare. Prin
urmare, unirea literară este un prim pas pentru o viitoare unire teritorială
și socială. Această uniformizare se face prin intermediul unor principii
promovate de Kogălniceanu, acestea oglindindu-se fidel în scrierile
autorilor pașoptiști din toate provinciile românești.
Articolul-program „Introducție” are în vedere necesitatea așezării

principiului estetic la baza criticii românești – ,,[…] vom critica
cartea, iar nu persoana” –, unitatea limbii și a literaturii la
nivelul provinciilor românești, evitarea traducerilor care
„omoară în noi duhul național” și valorificarea specificului
național. Astfel, Kogălniceanu atrage atenția asupra faptului că scriitorii
trebuie să se lase inspirați de „frumoasele noastre țări”, de obiceiuri și de
istoria națională, imitarea literaturii străine fiind înlocuită cu promovarea
unei literaturi naționale. Pornind de la principiul conform căruia și la noi
întâlnim „sujeturi de scris”, autori precum Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi, Grigore Alexandrescu au respectat principiile pașoptiste trasate
de Kogălniceanu, lucrările publicate de aceștia în „Dacia literară” ilustrând
ideea unității prin crearea unei literaturi originale.
Curente literare specifice

Prin ideile pe care le promovează, pașoptismul nu doar trezește
conștiința națională și animă poporul la acțiune în vederea unificării
depline, ci orientează totodată literatura înspre romantism.
Nu întâmplător, articolul lui Kogălniceanu este considerat un
manifest al romantismului, ideile pe care acesta le impune aflându-se în
consonanță cu temele acestui curent, cu atât mai mult cu cât romantismul
are la bază dorința de libertate, iar Kogălniceanu urmărea emanciparea
Principatelor.
Cu toate acestea, nu doar romantismul se reflectă în operele
scriitorilor pașoptiști, ci și alte curente, precum clasicismul sau
realismul. Din dorința de modernizare, de aliniere la celelalte națiuni din
Occident, literatura română „arde” etape din evoluția ei și încearcă o
împletire a mai multor curente literare, de multe ori chiar în cadrul
aceleiași creații. Astfel, apare fenomenul coexistenței mai multor curente
literare în cadrul aceleiași opere, această imixtiune fiind vizibilă în creații
precum „Alexandru Lăpușneanul” (Costache Negruzzi) sau chiar în
pastelurile lui Alecsandri.
Prezența trăsăturilor pașoptiste în nuvela
Alexandru Lăpușneanul
Conform cerințelor pașoptiste, tema nuvelei este istoria națională,

prezentându-se a doua domnie a lui Lăpușneanul în Moldova și acțiunile
întreprinse de acesta împotriva boierilor care l-au trădat în prima sa
domnie. Observăm viziunea romantică a autorului în alegerea temei,
sursele de inspirație fiind „Letopisețele Țării Moldovei”, scrise de Grigore
Ureche și Miron Costin. Deși preia fapte istorice și chiar replici din operele
cronicarilor – precum scena uciderii lui Moțoc din cronica lui Costin sau
scena uciderii boierilor și replica „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” din
cea a lui Ureche – Negruzzi se distanțează pe alocuri de realitatea istorică,
conferind textului originalitate. Oricum, faptul că subiectul este construit
pornind de la istoria consemnată în cronici, îi asigură textului autenticitate
și îl plasează în rândul operelor romantice.
Mai mult, îmbinarea mai multor curente literare în cadrul aceleiași
opere poate fi observată și în ,,Alexandru Lăpușneanul”. Încercarea
pașoptiștilor de a ,,arde” etape esențiale din evoluția literaturii române are
drept urmare apariția simultană a romantismului, realismului și
clasicismului în opera lui Negruzzi. Astfel, viziunea romantică a scriitorului
este evidentă în ceea ce privește construcția personajului principal. Numele
protagonistului ne este dezvăluit încă de la început, prin intermediul
titlului. Acesta din urmă este format dintr-un substantiv propriu care
anticipă caracterul istoric al scrierii prin faptul că se referă la un domnitor
al Moldovei, reperabil în cronici și documente istorice. Având drept
corespondent în realitate o personalitate istorică, personajul Lăpușneanul
întruchipează tipul conducătorului crud și viclean, orientarea romantică a
autorului determinând construirea unui destin spectaculos.
La acestea se adaugă elementele clasice printre care putem enumera

structura echilibrată a textului narativ. Acesta din urmă este divizat în
patru capitole, fiecare capitol fiind însoțit de câte un motto relevant pentru
dinamica întâmplărilor din acel segment: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă
vreu…” (primul capitol), „Ai să dai samă, Doamnă!” (al doilea capitol),
„Capul lui Moțoc vrem…” (al treilea capitol), „De mă voi scula, pre mulți am
să popesc și eu…” (al patrulea capitol). Realismul este pus în lumină de
veridicitatea întâmplărilor prezentate, acestea fiind inspirate din realitate,
dar și de importanța acordată detaliului, evidențiindu-se, de exemplu,
fastul de la curtea domnească: „Pânza mesii și șervețelele erau de filaliu
țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și păharele erau
de argint”.
Scriitori reprezentanți
Poezie
● „Pasteluri” (Miezul Iernii, Sfârșit de toamnă, Malul Siretului, Iarna,
Sania, Pe coastele Calabrei), „Doine și lăcrămioare” de Vasile
Alecsandri
● „Legenda ciocârliei” de Vasile Alecsandri
● „Zburătorul”, „Poezie” de Ion Heliade Rădulescu
● „Fabule”, de Grigore Alexandrescu (Iepurele, ogarul și copoiul,
Câinele și cățelul, Nebunia și amorul, Dreptatea leului, Privighetoarea
și măgarul)
● „Povestea vorbii”, de Anton Pann
Proză
● „Alexandru Lăpușneanu”, „Sobieski și românii”, „O alergare de cai”
de Costache Negruzzi
● „Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu
● „Balta albă”, „Buchetiera de la Florența” sau „Istoria unui galbân”
de Vasile Alecsandri
Dramaturgie
● „Despot-Vodă”, de Vasile Alecsandri
Mezul iernii de Vasile Alecsandri

Perioada pașoptistă (1830-1860) este una dintre etapele
fundamentale ale literaturii române, aceasta caracterizându-se printr-o
mare efervescență culturală și prin promovarea specificului național.
Pașoptismul se manifestă în preajma Revoluției de la 1848, fiind strâns
legat de ideea emancipării și de afirmarea conștiinței naționale. Printre
scriitorii care fac parte din generația pașoptistă se numără și Vasile
Alecsandri, poetul care a creat o nouă specie literară, pastelul. Opera lui
Alecsandri oglindește principiile specifice acestei perioade culturale.
Relevant în acest sens este poemul „Mezul iernii”, acesta făcând parte din
volumul intitulat sugestiv „Pasteluri”.
Viziunea despre lume a lui Alecsandri este modelată de principiile
pașoptiste, ea fiind extrem de vizibilă la nivelul operei. Pașoptismul are la
bază activitatea revistei „Dacia literară”, al cărei prim număr este publicat
în 1840 de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul generației pașoptiste. Fidel
recomandărilor pașoptiștilor, Alecsandri pune creația în slujba idealurilor
naționale ale românilor, dorind cu ardoare Unirea Principatelor. El susține
unirea în domeniul literar, cu alte cuvinte, crearea unei literaturi naționale,
aceeași pentru toți românii, indiferent de granițe.
Mentorul pașoptiștilor, Kogălniceanu, publică în „Dacia literară”
articolul-program „Introducție” și sfătuiește scriitorii să pună bazele unei
literaturi originale, care să promoveze specificul național, lăsând deoparte
traducerile și imitațiile literare. În acest sens, Kogălniceanu ridică natura la
un rang superior, ea devenind una dintre temele esențiale ale scriitorilor
pașoptiști, printre care se numără și Alecsandri.
Prin urmare, Alecsandri îmbrățișează recomandarea lui Kogălniceanu
de a se lăsa inspirat de „frumoasele noastre țări” și pune bazele unei noi
specii literare, pastelul, care are ca temă principală natura. Astfel, „Mezul
iernii” este un pastel în care se descrie un tablou din natură, textul liric
fiind presărat cu o multitudine de elemente ale naturii terestre: „munții”;
„codrii”; „păduri”, nelipsind nici referirile la natura cosmică: „Stelele”;
„cerul”; „luna”. Îmbinarea armonioasă a cosmicului cu terestrul ilustrează
faptul că iarna cuprinde întreaga natură, albul devenind culoarea
dominantă a peisajului.
În pastelul „Mezul iernii” se descrie un colț din natură, anotimpul
conturat de poet fiind evidențiat încă de la început prin intermediul titlului.
Astfel, putem spune faptul că titlul anticipă conținutul textului poetic, el
evidențiind perioada în care este zugrăvită natura de către eul liric, aflat în
ipostaza de contemplator. Mai mult, titlul „Mezul iernii” evidențiază forța
gerului care, în mijlocul anotimpului, devine atotputernic.
Primul catren al pastelului debutează cu două construcții
exclamative care pun în lumină uimirea eului liric, neputincios în fața
fenomenelor naturale, dar și cruzimea anotimpului iernatic, care
încremenește natura: „În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!”.
Epitetele „ger amar, cumplit” surprind latura necruțătoare a iernii, pe când
epitetele din finalul acestei strofe evidențiază frumusețea și puritatea pe
care acest anotimp le inspiră: „zăpada cristalină”, „câmpii strălucitoare”,
„lan de diamanturi”.
Cel de-al doilea catren se axează exclusiv pe reliefarea naturii
cosmice în timpul nopții, metafora „Unde luna își aprinde farul tainic de
lumină.” fiind edificatoare în acest sens. Comparația din primele două
versuri ale acestei strofe: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios/ Ca
înaltele coloane unui templu maiestos” face referire la elementul uman,
întrucât fumul care iese din coșurile caselor sugerează faptul că omul se
adăpostește în spațiul protector și călduros al căminului său. Mai mult,
imaginea vizuală a „unui templu măiestos” simbolizează solemnitatea
cerului, dominat de măreața lună, motiv poetic specific liricii romantice.
Al treilea catren continuă zugrăvirea naturii celeste, eul liric fiind
profund impresionat de spectacolul oferit de acest cadru nocturn: „O!
tablou măreț, fantastic!...”. Punctele de suspensie evidențiază ideea că eul
liric meditează la frumusețea peisajului descris și este captivat de tabloul
feeric al bolții cerești. Comparația „[…] Mii de stele argintii/ În
nemărginitul templu ard ca vecinice făclii” subliniază grandoarea și
infinitatea cerului, văzut ca un templu veșnic luminat. Imaginea auditivă
„Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare” readuce în prim-plan
iarna nemiloasă, care se răspândește cu repeziciune prin munți și codri.
Ultimul catren stilizează o atmosferă apăsătoare, iarna amorțind
întreaga natură: „Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;”. Nici omul nu
îndrăznește să înfrunte gerul de afară, fapt evidențiat prin imaginea
vizuală: „[…] pe zăpadă – nici un pas;”. Încremenirea naturii este, însă,
tulburată de apariția lupului, singura făptură care, asemenea unei
fantasme, cutreieră prin albul infinit al zăpezii: „Dar ce văd?... în raza lunii
o fantasmă se arată.../ E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!”.
Prezența eului liric este resimțită la nivelul textului poetic prin
intermediul formei verbale de persoana I singular „văd”, care face parte
dintr-o secvență interogativă, ilustrativă pentru implicarea eului: „Dar ce
văd?”. Mai mult, interjecția „O”, alături de construcția exclamativă „tablou
măreț, fantastic!..”, evidențiază faptul că eul liric este profund impresionat
de spectacolul oferit de cadrul nocturn pe care îl contemplă.
De asemenea, punctele de suspensie pun în lumină ideea că eul
meditează la frumusețea peisajului descris și este captivat de tabloul feeric
al bolții cerești. Lirismul subiectiv sugerează implicarea afectivă a
privitorului în creionarea peisajului din natură, impresiile de uimire și
încântare fiind transmise în mod direct.
Din punct de vedere compozițional, pastelul lui Alecsandri are o
structură echilibrată, fapt care evidențiază formația clasicistă a poetului.
Prin urmare, regulile prozodiei clasice sunt respectate, textul poetic fiind
compus din patru catrene. Măsura este constantă, versurile având 15-16
silabe, iar ritmul trohaic se îmbină armonios cu rima împerecheată, creând
muzicalitate la nivelul textului poetic.
Un argument care dovedește încadrarea pastelului „Mezul iernii” în
pașoptism este reprezentat de faptul că poemul lui Alecsandri oglindește
fenomenul coexistenței mai multor curente literare în cadrul aceleiași
opere, specific perioadei pașoptiste. Din dorința de modernizare, de aliniere
la celelalte națiuni din Occident, literatura română „arde” etape din evoluția
ei și încearcă o împletire a mai multor curente literare, de multe ori chiar în
cadrul aceleiași creații. Astfel se explică faptul că în pastelul lui Alecsandri,
romantismul și clasicismul coexistă.
Prin recomandările lor, pașoptiștii orientează literatura înspre
romantism, curent literar ale cărui coordonate sunt identificabile și în
pastelul lui Alecsandri. Viziunea romantică este observabilă la nivelul
profunzimii sentimentelor transmise, eul liric exprimându-și în mod direct
impresiile sale de uimire, încântare, trăirile transmise oglindind admirația
și fascinația în raport cu feerica noapte de iarnă. De asemenea, tot de
sorginte romantică este și îmbinarea cosmicului cu terestru, aceasta
ilustrând faptul că iarna cuprinde întreaga natură, albul devenind culoarea
dominantă a peisajului. În plus, nu putem ignora motivul lunii, al
templului, al nopții, întrucât acestea evidențiază amprenta romantică a
textului liric.
Din punct de vedere compozițional, pastelul lui Alecsandri are o
structură echilibrată, fapt care evidențiază formația clasicistă a poetului.
Prin urmare, regulile prozodiei clasice sunt respectate, textul poetic fiind
compus din patru catrene, cu măsură constantă. Pe lângă echilibrul
compozițional, un alt aspect care apropie viziunea lui Alecsandri de cea a
clasicilor este reprezentat de ipostaza de contemplator. El nu se proiectează
în mijlocul naturii, ci o urmărește de la fereastra casei sale: „O! tablou
măreț, fantastic!”. Această tihnă contemplativă îl plasează pe Alecsandri în
linia clasicismului de tip horațian, poetul român admirând profund opera
poetului latin Horațiu.
„Mezul iernii” aparține genului liric, fiind ca specie literară un pastel.
Ca în orice operă lirică, în poezia analizată eul liric își exprimă sentimentele
și trăirile în mod direct, cu ajutorul limbajului artistic. Astfel, putem
observa faptul că poetul este captivat de frumusețea naturii, impresiile sale
fiind de uimire, încântare, iar sentimentele transmise oglindind admirația
și fascinația în raport cu anotimpul iernatic. Relevantă în acest sens este
construcția exclamativă „O! tablou măreț, fantastic!...”, întrucât epitetul
dublu exprimă încântarea eului liric profund impresionat de spectacolul
oferit de cadrul nocturn.
Pastelul este o specie a genului liric în care se descrie un colț din
natură, eul liric contemplând un peisaj față de care își exprimă anumite
gânduri și sentimente. Termenul de „pastel” provine din domeniul picturii
și a fost preluat de către poetul pașoptist Vasile Alecsandri pentru a pune
bazele unei noi specii literare care creionează tablouri prin intermediul
cuvintelor.
În primul rând, în poezia „Mezul iernii” se descrie un tablou din
natură, spațiul conturat de poet fiind evidențiat prin intermediul unor
construcții precum „În păduri”; „pe câmpii strălucitoare”; „Munții sunt a lui
altare”; „codrii – organe sonoare”. Dacă în „Malul Siretului”, de exemplu,
eul liric se lăsa inspirat de frumusețea râului, în acest pastel, Alecsandri nu
are drept obiect al contemplației un singur element din natură, ci urmărește
atent, fascinat, frumusețea anotimpului iernatic, insistând pe efectele iernii
asupra naturii.
Mai mult, ca în orice pastel, și în acest text descrierea naturii este
realizată din perspectiva observatorului. Poetul, aflat în interiorul cald al
moșiei sale din Mircești, își exprimă în mod direct admirația față de tabloul
impresionant pe care îl contemplă, relevantă în acest sens fiind exclamația:
„O! tablou măreț, fantastic!...”. Prezența eului liric este resimțită la nivelul
textului poetic nu doar prin intermediul exclamației și al interjecției, ci și
prin construcția interogativă „Dar ce văd?” sau prin utilizarea formei
verbale la persoana I singular „văd”, toate acestea demonstrând implicarea
afectivă a privitorului.
Fiind un pastel, „Miezul iernii”, de Vasile Alecsandri este un text
expresiv, în care figurile de stil sunt utilizate pentru a zugrăvi un tablou din
natură. În opera de față., este vorba despre un peisaj de iarnă, descris cu
ajutorul epitetelor („ger amar, cumplit”, „zăpada cristalină”, „câmpii
strălucitoare”, „văzduhul scânteios”, „templu maiestos”), al metaforelor
(„farul tainic de lumină”, „lan de diamanturi”, „nemărginitul templu”, „o
fantasmă”), al inversiunilor („înaltele coloane”, „nemărginitul templu”) și al
comparațiilor („Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca
vecinice făclii”).
Concluzionând, prin toate argumentele prezentate, putem spune că
„Mezul iernii” aparține perioadei pașoptiste, Alecsandri alegând ca sursă de
inspirație natura. Îmbinând armonios romantismul și clasicismul, pastelul
impresionează cititorul prin originalitatea sa.
Titlul operei literare: „Mezul iernii”
Autorul: Vasile Alecsandri
Volumul din care face parte opera: „Pasteluri” (1868)
Date importante despre viața și activitatea autorului: Vasile Alecsandri,

cunoscut drept „bardul din Mircești”, este considerat de către criticul literar
Titu Maiorescu a fi „cap al poeziei noastre în generația trecută”. Activitatea
sa este impresionantă, întrucât Alecsandri a fost poet, dramaturg, folclorist,
om politic, diplomat, precum și creator al literaturii dramatice în România.
Se consideră că Alecsandri s-a născut în județul Bacău (în 1821, 1819 sau
1818), iar copilăria și-a petrecut-o la Iași și la Mircești.
Patriot convins, precum și iubitor al creațiilor populare și al folclorului

românesc, Alecsandri s-a bucurat de vastă apreciere, atât în timpul vieții
sale, cât și după moarte. În creația acestuia se disting trei etape,
determinate în mare măsură de transformările prin care societatea
românească trecea la vremea respectivă.
Creația lirică a lui Alecsandri se împarte în trei etape. Prima etapă este
dominată de un romantism entuziast, iar cea de-a doua este una de
obiectivizare a viziunii scriitorului. Aici este inclusă expresia artistică
matură din pasteluri și din unele legende. Celei de-a treia etape de creație a
lui Alecsandri i se adaugă elemente ale clasicismului, îmbinate cu
romantismul caracteristic liricii de până atunci a scriitorului.
Poetul s-a stins din viață în data de 22 august 1890, la Mircești, în județul
Roman. Acesta rămâne un reprezentant de seamă al generației de scriitori
români de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Alte opere ale autorului: „Iarna”, „Gerul”, „Sania”, „Dan, căpitan de

plai”, „Peneș Curcanul”, „Malul Siretului”.
Genul literar: Genul liric
Curent literar: clasicism
Figuri de stil:
● epitete: „ger amar, cumplit” (epitet dublu), „zăpada cristalină”,

„câmpii strălucitoare”, „Fumuri albe” (epitet cromatic);
● comparații: „Fumuri albe [...] Ca înaltele coloane”, „ard ca vecinice
făclii”;
● metafore: „nemărginitul templu”, „farul tainic de lumină”;
● hiperbola: „O! tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii”;
● personificări: „luna își aprinde farul tainic”;
● interogația retorică: „Dar ce văd?”;
● repetiții: „fără viață, fără glas”;
● inversiuni: „înaltele coloane”, „Munții sunt a lui altare”;
Imagini artistice:
● imagini vizuale: „Stelele par înghețate, cerul pare oțelit”, „zăpada

cristalină pe câmpii strălucitoare/ Pare-un lan de diamanturi”;
● imagini auditive: „trăsnesc stejarii”, „scârțâie sub picioare”;
● imagini motorii: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios”.
Semnificația titlului: Titlul se compune din două substantive comune

(„miezul” și „iernii”), care, împreună, denumesc însăși esența pastelului.
Descrierea anotimpului hibernal se petrece chiar în mijlocul acestuia, când
iarna se află în plină desfășurare. Zăpada și fiarele sălbatice care cutreieră
pustiul surprind atmosfera neprimitoare ce caracterizează peisajul.
Tema principală: Unul dintre cele mai valoroase pasteluri ale lui
Alecsandri, „Miezul iernii” prezintă peisajul impunător caracteristic unei
nopți geroase de iarnă. Eul liric, copleșit de grandoarea și măreția naturii
încremenite, admiră iarna, nereușind, totuși, să se atașeze de acest
anotimp.
Eul liric: Prezența eului liric se observă în poezia de față datorită verbului
la persoana I „văd”, în secvența: „Dar ce văd?”.
Versificația: Poezia are ritm trohaic și rimă împerecheată. Versurile sunt

lungi, cu măsura de 15-16 silabe.
Sfârșit de toamnă
Poezia Sfârșit de toamnă de Vasile Alecsandri se numără printre
textele care oglindesc cât se poate de bine viziunea scriitorilor pașoptiști și
principiile enunțate de către Mihail Kogălniceanu în articolul
„Introducție”, apărut în revista Dacia Literară. Poemul face parte din
volumul Pasteluri, iar tema pe care autorul o abordează este natura, la
care se adaugă trecerea ireversibilă a timpului. Totodată, se poate
observa o îmbinare a romantismului cu clasicismul, aceasta fiind o
altă caracteristică a poeziei pașoptiste.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Sfârșit de toamnă”
Date importante despre viața și activitatea autorului: Supranumit „rege-al

poeziei” de către Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri a fost un poet,
dramaturg, folclorist, om politic, diplomat, creator al literaturii dramatice
în România. Anul nașterii sale este incert: 1821, 1819 sau 1818. Aceeași
problemă o întâmpinăm și când dorim să aflăm locul nașterii scriitorului,
întrucât acesta a venit pe lume în timpul refugiului familiei Alecsandri în
munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut
undeva în județul Bacău, iar copilăria și-a petrecut-o la Iași și la Mircești.
În lirica lui Alecsandri se disting cel puțin trei etape, determinate în mare
măsură de transformările societății românești la vremea respectivă. Prima
etapă a creației lui Alecsandri este dominată de un romantism entuziast,
plin de viață. Cea de-a doua etapă este una de obiectivizare a viziunii
scriitorului. Aici este inclusă expresia artistică matură din pasteluri și din
unele legende. Cea de-a treia etapă este caracterizată în general de o viziune
romantică, dar apare un element în plus, comparativ cu prima etapă: un
echilibru al sentimentelor, precum și o seninătate a înțelegerii. Aceste două
aspecte apropie creația lui Alecsandri de clasicism.
Roman.
Alte opere ale autorului: „Mezul iernii”, „Gerul”, „Sania”, „Dan, căpitan
de plai”, „Peneș Curcanul”.
Figuri de stil:
● epitete: „zile rele”, „corbi iernatici”;

● comparații: „Frunzele-i cad, zbor [...] Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet
omenesc”, „Ca balauri din poveste, nouri negri”;
● hiperbola: „Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri, / Ca
balauri din poveste, nouri negri”;
● personificări: „Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele”;
● inversiuni: „părăsit-au a lor cuiburi”, „lung zbor”, „al nostru jalnic
dor”;
● asonanță: „Vesela verde câmpie”.
Imagini artistice:
● imagini vizuale: „Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită”,

„Soarele iubit s-ascunde”;
● imagini auditive: „corbi iernatici prin văzduh croncănitori”, „Vântul
şuieră prin hornuri”, „Boii rag, caii rănchează, cânii latră la un loc”;
● imagini motorii: „Trece-un cârd de corbi iernatici”, „Cârdurile de
cucoare, înşirându-se-n lung zbor”, „Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de
crengi se deslipesc”.
Semnificația titlului: Titlul poeziei este format din două substantive comune
legate prin prepoziția „de”. Pastelul este intitulat astfel deoarece, pe
parcursul a celor patru strofe ce compun poezia, toamna este descrisă în
amănunțime, în contextul schimbării și a tristeții eului liric. Acesta redă
aspectele specifice şi transformările petrecute la sfârșitul toamnei, similare
cu modificările din sufletul eului liric, copleșit de natura înconjurătoare.
Tema principală: Întrucât este un pastel, „Sfârșit de toamnă” se
concentrează pe o temă aflată în strânsă legătură cu natura, și anume,
finalul sezonului autumnal. Utilizând acest moment al ciclului
anotimpurilor drept pretext, Alecsandri prezintă natura în perfectă
sincronizare cu propriile sentimente: nostalgie, deziluzie, melancolie.
Versificația: Poezia are ritm trohaic, iar rima este împerecheată. Versurile
lungi, specifice pastelurilor lui Alecsandri, au măsura de 15-16 silabe.
Malul Siretului
Pastelul Malul Siretului, una dintre operele scrise de Vasile
Alecsandri, este un text care oglindește principiile pașoptise, având la bază o
serie de elemente din natură și respectând direcția sugerată de Mihail
Kogălniceanu în articolul-program „Introducție”, publicat în revista „Dacia
literară”.
Perioada paṣoptistă (1830-1860) este una dintre etapele fundamentale ale

literaturii române, aceasta caracterizându-se printr-o mare efervescenţă
culturală ṣi prin promovarea specificului naţional. Pa ṣoptismul se manifestă
în preajma Revoluţiei de la 1848, fiind strâns legat de ideea emancipării ṣi
de afirmarea conṣtiinţei naţionale. Printre scriitorii care fac parte din
generaţia paṣoptistă se numără ṣi Vasile Alecsandri, viziunea despre
lume a poetului fiind puternic influenţată de principiile culturale
ale acestei perioade. Prin urmare, tematica poeziilor sale oglindeṣte crezul
artistic paṣoptist, relevant în acest sens fiind pastelul „Malul Siretului”.
Viziunea despre lume a lui Alecsandri este modelată de

principiile paṣoptiste, ea fiind extrem de vizibilă la nivelul operei.
Paṣoptismul are la bază activitatea revistei „Dacia literară”, al cărei prim
număr este publicat în 1940 de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul
generaţiei paṣoptiste. Fidel recomandărilor paṣopti ṣtilor, Alecsandri pune
creaţia în slujba idealurilor naţionale ale românilor, dorind cu ardoare
Unirea Principatelor. El susţine unirea în domeniul literar, cu alte cuvinte,
crearea unei literaturi naţionale, aceeaṣi pentru toţi românii, indiferent de
graniţe. Mentorul paṣoptiṣtilor, Kogălniceanu, publică în „Dacia literară”
articolul-program „Introducţie” ṣi sfătuieṣte scriitorii să pună bazele unei
literaturi originale, care să promoveze specificul naţional, lăsând deoparte
traducerile ṣi imitaţiile literare. În acest sens, Kogălniceanu ridică natura
la un rang superior, ea devenind una dintre temele esenţiale ale
scriitorilor paṣoptiṣti, printre care se numără ṣi Alecsandri.
Alecsandri îmbrăţiṣează recomandarea lui Kogălniceanu de a se lăsa
inspirat de „frumoasele noastre ţări” ṣi pune bazele unei noi specii literare,
pastelul, care are ca temă principală natura. Astfel, „Malul Siretului”
este un pastel în care se descrie un colţ din natură, spaţiul conturat de
poet fiind evidenţiat încă de la început prin intermediul titlului.
Acesta din urmă anticipă conţinutul textului poetic, mai exact, obiectul
contemplaţiei eului liric. Malul râului este admirat în decursul unei
dimineţi de vară, timpul fiind sugerat chiar din primul catren: „raza
dimineţii”. Având drept temă natura, textul liric este presărat cu o
multitudine de elemente ale naturii terestre: „luncii”, „râul”,
„malul”, „prundiṣul”, nelipsind nici referirile la natura cosmică: „raza”,
„nour”.
Mai mult, aparţinând perioadei paṣoptiste, pastelul „Malul Siretului”

oglindeṣte fenomenul coexistenţei mai multor curente literare în
cadrul aceleiaṣi opere. Din dorinţa de modernizare, de aliniere la celelalte
naţiuni din Occident, literatura română „arde” etape din evoluţia ei şi
încearcă o împletire a mai multor curente literare, de multe ori chiar în
cadrul aceleiaşi creaţii. Astfel, se explică faptul că în pastelul lui Alecsandri,
romantismul ṣi clasicismul coexistă.
Amprenta romantismului este observabilă la nivelul profunzimii

sentimentelor transmise, eul liric exprimându- ṣi în mod direct uimirea,
admiraţia ṣi încântarea faţă de peisajul descris. Lirismul subiectiv
evidenţiat prin formele verbale ṣi pronominale la persoana I („mă duc”, „mă
aṣez”) sugerează implicarea afectivă a privitorului în creionarea peisajului,
natura devenind martor al sentimentelor poetului. Din punct de vedere
compoziţional, pastelul lui Alecsandri are o structură echilibrată, fapt care
evidenţiază formaţia clasicistă a poetului. Prin urmare, regulile prozodiei
clasice sunt respectate, textul poetic fiind compus din patru catrene.
Măsura este constantă, versurile având 15-16 silabe, iar ritmul trohaic se
îmbină armonios cu rima împerecheată, creând muzicalitate la nivelul
textului poetic.
Întregul pastel al lui Alecsandri pune în lumină tema naturii,

fiecare catren evidenţiind, prin intermediul limbajului artistic frumuseţea
peisajului descris. Primul catren debutează cu o comparaţie, care
fixează cadrul temporal, peisajul fiind surprins în momentul în care
dimineaţa pune stăpânire peste întreaga natură: „Aburii uşori ai nopţii ca
fantasme se ridică / Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică”.
Armonia din natură este sugerată prin îmbinarea cosmicului cu terestrul:
râul, element al naturii terestre, se lasă răsfăţat de razele tinere ale soarelui
de dimineaţă.
Cel de-al doilea catren este dominat de prezenţa eului liric aflat în
ipostaza de observator. Contemplând peisajul, poetul se a ṣază pe malul
Siretului ṣi se lasă sedus de unduirile apei: „Cum se schimbă-n vălurele pe
prundişul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos”. Apa,
elementul care atrage privirea poetului, apare personificată, acest lucru
exprimând strânsa legătură dintre poet ṣi râul care îi treze ṣte inspiraţia.
Cel de-al treilea catren este compus dintr-o serie de imagini dinamice ṣi
vizuale, natura revenindu-ṣi treptat în fire. Textul este presărat cu epitete
precum „apa-ntunecată” sau „nour trecător”, acestea evidenţiind reflectarea
cerului în apa limpede a Siretului. De asemenea, î ṣi fac simţită prezenţa ṣi
vieţuitoarele – „mreană”, „viespe”, „raţe” – mi ṣcările acestora fiind
surprinse de privirea curioasă a poetului.
Ultimul catren facilitează accesul la trăirile ṣi gândurile pe care

peisajul le trezeṣte eului liric. Melancolic, poetul cade pe gânduri, fiind
invitat la meditaţie de curgerea necontenită a râului: „Şi gândirea mea
furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, fără-a se opri
din cale”. Deci, privitorul nu este un simplu spectator distant, ci o prezenţă
implicată din punct de vedere emoţional, întregul imaginar poetic fiind o
dovadă în acest sens.
Consider că tema naturii reprezintă o reflectare la nivelul creaţiei

a viziunii despre lume, Alecsandri modelându-ṣi principiile de creaţie în
funcţie de nevoile naţionale, mai exact, de recomandările pa ṣopti ṣtilor.
Poezia analizată este un pastel care impresionează prin limbaj ṣi
expresivitate, observatorul îndrăgostindu-se treptat de tabloul schiţat.
Retrăgându-se în liniṣtea ocrotitoare a mo ṣiei sale de la Mirce ṣti, Alecsandri
se lasă inspirat de tot ceea ce îl înconjoară, elemente aparent banale,
precum râul, devenind obiect de contemplaţie.
Concluzionând, putem spune că Alecsandri dezvoltă într-o manieră

originală tema naturii, el fiind fidel cerinţelor literare paṣoptiste. Prin
frumuseţea imaginilor artistice ṣi sinceritatea sentimentelor exprimate,
poezia lui Alecsandri cucereṣte cititorul încă de la primul vers.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Malul Siretului”
Date importante despre viața și activitatea autorului: Considerat a fi „cap al

poeziei noastre în generația trecută” (Titu Maiorescu), Vasile Alecsandri
este cunoscut drept „bardul din Mircești”. El a fost poet, dramaturg,
folclorist, om politic, diplomat, creator al literaturii dramatice în România.
Anul nașterii sale este incert (1821, 1819 sau 1818), precum este și locul
nașterii scriitorului. Se consideră că Alecsandri s-a născut în județul Bacău,
iar copilăria și-a petrecut-o la Iași și la Mircești.
Iubitor al creațiilor populare și al folclorului românesc, precum și

binecunoscut patriot, Alecsandri s-a bucurat de vastă apreciere, atât în
timpul vieții sale, cât și după moarte. În creația acestuia se disting trei
etape, determinate în mare măsură de transformările prin care societatea
românească trecea la vremea respectivă.
Prima etapă a creației lui Alecsandri este dominată de un romantism

entuziast, iar cea de-a doua este una de obiectivizare a viziunii scriitorului.
Aici este inclusă expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.
Ciclul pastelurilor cuprinde patruzeci de poezii în care scriitorul
reconstituie succesiunea anotimpurilor, într-un peisaj animat de prezența
oamenilor. Cea de-a treia etapă de creație a lui Alecsandri este caracterizată
de îmbinarea romantismului cu clasicismul.
Roman.
Alte opere ale autorului: „Mezul iernii”, „Gerul”, „Sania”, „Dan, căpitan
de plai”, „Peneș Curcanul”
Figuri de stil:
● epitete: „Râul luciu”, „malu-i verde”, „prundişul lunecos”, „sălbaticele
raţe”;
● comparații: „Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică”, „ca un
balaur”;
● personificări: „salcie pletoasă”;
● inversiuni: „Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur”.
Imagini artistice:
● imagini vizuale: „Lunca-n juru-mi clocoteşte”, „privesc cum apa curge

şi la cotiri ea se pierde”;
● imagini auditive: „sălbaticele raţe se abat din zborul lor,/ Bătând apa-
ntunecată [...]”;
● imagini motorii: „o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară”,
„Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur”, „o salcie pletoasă lin pe
baltă se coboară”.
Semnificația titlului: Titlul poeziei „Malul Siretului” face referire la un colț

din natură care a reprezentat inspirația poetului. Este vorba despre malul
râului Siret, care curgea prin apropierea meleagurilor dragi lui Alecsandri
(moşia de la Mirceşti). Relația poetului cu natura este una cu totul
deosebită, motiv din care acesta a și scris ciclul celor patruzeci de pasteluri.
Tema principală: Tema poeziei este efemeritatea umană, în comparație

cu eternitatea naturii. Contrar omului, natura are puterea de a se regenera
mereu, pe când umanitatea trebuie să-și înfrunte propria perisabilitate.
Prin observarea elementelor naturii, aflate atât în plan terestru, cât și în
plan cosmic, eul liric meditează la condiția umană.
Eul liric: Prezența eului liric se remarcă prin mărcile lexico-gramaticale

specifice. Acestea sunt verbele şi pronumele la persoana I, care susţin
prezenţa eului liric în discursul poetic: „mă duc”, „mă aşez”, „privesc”,
„mea”, „-mi”, „la mine”.
Versificația: În „Malul Siretului”, prozodia se caracterizează prin versuri

lungi, cu măsura de 15-16 silabe. Specific pastelurilor lui Alecsandri,
versurile au ritm trohaic şi rimă împerecheată.
Epitetele „salcie pletoasă”, „viespe sprintioară”, „apa-ntunecată”, „nour-

trecător” accentuează detaliile tabloului. Epitetul în inversiune „sălbaticele
rațe” sporește impresia de unicitate a peisajului prin prezența păsărilor,
care se opresc din zbor în acest loc feeric. Metafora „un nour trecător”
reprezintă o imagine a stolului de rațe, care întunecă albia râului. Asemeni
altor pasteluri în care Alecsandri descrie un peisaj de vară sau primăvară,
spațiul este încărcat, plin de viață și de freamătul vesel al naturii.
Atitudinea poetului este surprinsă mai ales în ultima strofă a poeziei, care
este dominată de o atmosferă meditativă. Astfel, gândurile eului liric sunt
atrase în mod hipnotic de mișcarea valurilor râului, idee transmisă prin
intermediul metaforei curgerii Siretului: „Și gândirea mea furată se tot
duce-ncet la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale”.
Timpul perceput de ființa umană este, așadar, trecător, comparativ cu
frumusețea naturii, care este eternă. Contemplând lunca ce freamătă de
viață și mișcare, eul liric privește cu interes o „sopârlă de smarald” (epitet
cromatic), care îl observă și ea. Prin personificarea șopârlei, poetul
sugerează o relație de apropiere și înțelegere a eului liric cu natura
înconjurătoare („Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald”).
Iarna
Iarna este o poezie care aparține scriitorului Vasile Alecsandri și face parte
din categoria pastelurilor, publicate pentru prima dată în revista
„Convorbiri literare”, în anii 1868-1869. Tematica iernii este una adesea
abordată în operele lui Alecsandri, în ciuda faptului că poetului nu-i plăcea
în mod deosebit acest anotimp. Pe lângă „Iarna”, acesta a dedicat o
multitudine de astfel de pasteluri anotimpului alb printre care se numără:
„Miezul iernei”, „Sania”, „Gerul”, „Viscolul”.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Iarna”
Date importante despre viața și activitatea autorului: Supranumit „bardul

din Mircești”, Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om
politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române,
creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România.
Personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul
întregului secol al XIX-lea, anul nașterii sale este incert. Acesta ar putea fi
1821, 1819 sau 1818. Locul nașterii sale este, de asemenea incert, deoarece
nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din
calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva în
județul Bacău. Copilăria și-a petrecut-o la Iași și la Mircești.
În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei etape
legate de transformările societății românești în vremurile respective. În
timp ce debutul literar al lui Alecsandri este caracterizat de un romantism
entuziast, cea de-a doua etapă este una de obiectivizare a viziunii
scriitorului. Aici este inclusă expresia artistică matură din pasteluri și din
unele legende. Cea de-a treia etapă este caracterizată de o viziune în general
romantică, dar, spre deosebire de prima etapă, este prezent un echilibru al
sentimentelor, și o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism.
Alecsandri s-a stins din viață în data de 22 august 1890, la Mircești, în

județul Roman.
Alte opere ale autorului: „Miezul iernii”, „Gerul”, „Sania”, „Dan, căpitan
de plai”, „Peneș Curcanul”.
Curent literar: Clasicism
Figuri de stil:
● epitete: „cumplita iarnă”, „Lungi troiene călătoare”, „soarele rotund

și palid”;
● metafore: „o zale argintie”;
● comparații: „Ca fantasme albe plopii”, „fulgii [...] ca un roi de fluturi
albi”;
● personificări: „pe ai țării umeri dalbi”, „cu o zale [...] se îmbracă
mândra țară”.
Imagini artistice:
● imagini vizuale: „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”,

„Soarele rotund şi palid se prevede printre nori”;
● imagini auditive: „voios răsună clinchete de zurgălăi”;
● imagini motorii: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi
albi”, „o sanie uşoară care trece peste văi...”.
Semnificația titlului: Titlul operei („Iarna”) denumește anotimpul descris de

către Alecsandri, acesta fiind totodată și tema poeziei. Autorul a ales un
titlu simplu și clar, întrucât creația sa, asemenea iernii, își dezvăluie
măreția tocmai prin această simplitate. Albul atotprezent, deși aparent
monoton, sugerează măreția peisajului hibernal, față de care eul liric
exprimă sentimente de admirație și uimire, regăsind în cadrul acestuia
proiecții ale sentimentelor umane.
Versificația: Prozodia este specifică pastelurilor lui Vasile Alecsandri. Astfel,

ritmul este trohaic, sugerând starea de spirit ce evoluează de la pesimism
către optimismul secondat de strălucirea soarelui și jocul copiilor. Rima
este împerecheată, iar versurile sunt lungi, cu măsura de cincisprezece-
șaisprezece silabe.
Impresii personale: Poezia redă sentimentele eului liric aflate în

concordanță cu atmosfera de iarnă, care oscilează, la rândul ei, între
apăsare și veselie. Inspirat de efectul puternic al stării naturii
înconjurătoare, autorul se angajează într-o meditație profundă privind
trecerea timpului și efemeritatea existenței umane.
Sania
Poezia Sania este un pastel care poartă semnătura lui Vasile
Alecsandri, fiind publicată pentru prima dată în anul 1868, în revista
Convorbiri literare, iar apoi a fost reprodusă în ediția din 1875. Opera a fost
scrisă în perioada care marca trecerea între anii 1867 și 1868 și descrie o zi
de iarnă.
Tema operei este natura, însă acesta este doar un pretext pentru a
introduce o tematică distinctă, și anume iubirea. Astfel, tabloul
neînsuflețit de iarnă devine un cadru primitor pentru cuplul de îndragostiți.
Titlul operei („Sania”) denumește simbolul central al poeziei. Astfel, într-un

peisaj hibernal, care presupune mai puțină mișcare și elan vital decât orice
alt anotimp, sania reprezintă marca prezenței umane. Peisajul este animat
de prezența cuplului, care aduce dinamism chiar și anotimpului rece, care
îndeamnă la retragerea în locuri calde și confortabile.
Poezia „Sania”, de Vasile Alecsandri, cuprinde patru catrene, primul
debutând cu două exclamații menite să clarifice informații privind
contextul în care se realizează descrierea ce va urma. Aceste exclamații sunt
urmate de un îndemn adresat de către eul liric iubitei sale: „Zi cu soare, ger
cu stele!... Hai, iubită, la primblare”. Ideea desprinsă din debutul primei
strofe este capacitatea apropierii de persoana iubită de a ne face să
remarcăm frumusețea, chiar și în cele mai vitrege condiții („ger cu stele”).
Cea de-a doua strofă îi prezintă pe cei doi îndrăgostiți într-o sanie trasă de
cai („Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,/ Răpind sania ușoară care
lasă urme albe”). Tabloul este deosebit de dinamic, părând extras dintr-un
basm popular, datorită capacităților supranaturale ale cailor, comparați cu
doi zmei („Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei/ Prin o pulbere de
raze, prin un nour de scântei”).
Strofa a treia descrie cu precădere planul terestru, fiind prezent un număr
mic de viețuitoare care se încumetă să se confrunte cu iarna cea friguroasă:
„Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare,/ Iar în lunca pudruită cu
mănunt mărgăritar/ Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar”. Metafora
„mărunt mărgăritar” face referire la zăpada strălucitoare, așternută peste
luncă.
Ultima strofă descrie drumul animat al cuplului, în sania trasă de cai.
Aceasta se deplasează cu repeziciune („Acum trecem prin poiene, acum
trecem prin zăvoaie;/ Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie”),
astfel încât le este greu să-și dea seama când trec dintr-un tip de peisaj într-
altul. Aflați sub protecția sentimentului erotic, cei doi îndrăgostiți
constituie singurul element constant din întreaga poezie, restul tabloului
aflându-se într-o continuă mișcare.
În poezia „Sania”, Vasile Alecsandri creează o varietate de imagini artistice,

realizate cu ajutorul figurilor de stil. Astfel, pe parcursul textului putem
identifica: epitete („urme albe”, „câmpia înălbită, netedă, strălucitoare”,
„veveriță mică”) metafore („cuib de iarnă”, „mărunt mărgăritar”),
inversiuni („sunătoarele lor salbe”) și comparații („caii zboară ca doi zmei”).
În poezia „Sania”, eul liric își exprimă în mod direct trăirile și sentimentele.
Aceasta se realizează prin intermediul figurilor de stil și al imaginilor
artistice. Astfel, metafora „cuib de iarnă” contrastează puternic cu senzația
de răceală asociată cu anotimpul hibernal. Această imagine sugerează
căldura interioară, asociată cu starea de spirit a cuplului de îndrăgostiți,
pentru care fiecare zi reprezintă o nouă serie de experiențe, trăite cu
entuziasm.
În opera de față, modul de expunere dominant este monologul liric adresat.

Astfel, eul liric i se adresează iubitei sale („Zi cu soare, ger cu stele!... Hai,
iubită, la primblare./ Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare”), invitând-o
la plimbare, într-o sanie trasă de cai, într-o zi însorită de iarnă.
Pastelul se realizează prin imagini vizuale, imagini auditive și imagini
motorii (de mișcare), conturate prin figuri de stil și îmbinând armonios
planul teluric cu cel cosmic. Astfel, în opera de față, Alecsandri creează
imagini vizuale („zi cu soare”, „câmpia înălbită, netedă, strălucitoare”), care
se îmbină cu cele motorii („Acum trecem prin poiene, acum trecem prin
zăvoaie”, „Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie”) și cu cele
auditive („Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe”, „s-aud câni la
vânătoare”).
Copleșit de intensitatea sentimentului de dragoste pentru iubita lui, eul liric

percepe întregul peisaj hibernal drept strălucitor, luminos, dinamic, în
ciuda frigului și a gerului de afară. Astfel, Alecsandri exprimă, în poezia de
față, ideea cum că iubirea are puterea de a transforma pozitiv modul în care
percepem realitatea.
În poezia „Sania”, de Vasile Alecsandri, prezența eului liric se remarcă prin

utilizarea pronumelor, a verbelor și a formelor pronominale la persoana
întâi, plural, întrucât este vorba despre o experiență trăită în cadrul
cuplului: „noi”, „trecem”. Acestora li se adaugă verbele și pronumele la
persoana a doua, mărci ale adresării directe („tu”, „rupi”, „te”), precum și
substantivul „iubită” (forma literară astăzi ar fi „iubito”, verb în cazul
vocativ).
Legenda ciocârliei de Vasile Alecsandri

Legenda ciocârliei este numele unei opere scrise de Vasile Alecsandri
și publicate pentru întâia oară în revista „Convorbiri literare”, în luna mai a
anului 1875.
Tema legendei este reprezentată de povestea de iubire dintre două

personaje aparținând unor medii diferite: Lia, fata de împărat, și Soare.
Astfel, fata de împărat îi refuză pe toți pețitorii care doreau să o ia de soție
și pornește în căutarea astrului de care era profund îndrăgostită.
Textul este format dintr-un motto, inspirat din folclorul popular, și cinci
secvențe, fiecare având un număr diferit de versuri.
Rezumat
Concepută între data de 20 aprilie și 2 mai 1875, „Legenda ciocârliei” este o
poezie scrisă de Vasile Alecsandri, important scriitor român și fruntaș al
mișcărilor revoluționare de la 1848. Inspirat de creațiile populare, acesta a
dezvoltat o preferință pentru legendele etiologice, care oferă explicații
pentru cauzele producerii unor fenomene. Prima publicare a operei a avut
loc în revista „Convorbiri literare”, în anul 1875.
Legenda debutează printr-un motto, inspirat din versuri populare: „Lie,

Lie,/ Ciocârlie,/ Zbori în soare/ Cântătoare/ Și revină/ Din lumină/ Pe
pământ/ Cu dulce cânt!”. Urmează descrierea Liei, o fată de împărat de o
frumusețe nemaivăzută, cu părul blond și ochi albaștri. Ea fermeca toți
pețitorii care sperau să primească mâna fetei, autorul enumerându-i,
pentru a a evidenția faima frumuseții Liei: „Roșul, craiul înaltelor lungi
plaiuri,/ Și Albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,/ Și Peneș-împăratul,
arcaș cu ochiul ținteș,/ Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajd pe calul Vinteș”.
Aceasta, însă, nu este interesată de niciunul dintre cei dornici s-o ia de

soție, fiindcă este profund îndrăgostită de Soare. Ochii ei erau mereu
înlăcrimați și nimeni nu știa dacă explicația era faptul că Lia privea prea
mult lumina orbitoare a Soarelui sau tristețea. Tânăra este cuprinsă de un
dor puternic, făcând din dragostea Soarelui unicul ei scop. Astfel, în ciuda
sfaturilor și a avertizărilor propriei umbre („Căci vai de-acel ce-apucă pe-a
soarelui cărare!/ El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are”), ea decide să
pornească în căutarea alesului inimii sale.
Mai întâi, Lia încalecă pe calul ei, Graur, care gonește ca vântul și ca
gândul. Ei străbat lumea întreagă în căutarea soarelui, mergând prin
poieni, pe sub stele, prin codri, peste râuri, ajungând împreună la malul
mării. Privind către insula unde locuia Soarele, Lia se vede nevoită să se
despartă de Graur, care nu se putea deplasa prin apă. Fratele lui Graur,
însă, cel cu solzi argintii pe spate, putea merge prin apă, ajutând-o pe Lia să
ajungă la destinație.
Pe insulă, fata se întâlnește cu mama Soarelui, care, însă, n-o putea vedea,
fiind oarbă. Singura modalitate prin care ea și-ar fi putut redobândi vederea
ar fi fost descoperirea dragostei de către propriul ei fiu. Întrebând-o pe Lia
dacă era fată sau băiat, bănuiește, auzindu-i pașii, că era femeie, și o
sfătuiește să plece numaidecât. Între timp, însă, apare Soarele, căruia îi
cade dragă fata de împărat. Dorind insistent să afle dacă Lia era fată sau
băiat, mama Soarelui pune lângă patul fiului ei flori albe, urmând ca, a
doua zi, să verifice dacă ele erau veștede sau proaspete. Dacă florile s-ar fi
veștejit, atunci ea ar fi fost sigură că noul musafir era băiat.
Lia petrece toată noaptea alături de Soare, cei doi îndrăgostiți bucurându-
se din plin unul de prezența celuilalt. Prețul acestei fericiri se dovedește,
însă, a fi unul prea mare, întrucât, alături de Lia, Soarele uitase de datoriile
pe care le avea în Univers, iar acum întreaga lume era în flăcări. Mama lui
își recapătă vederea și observă florile albe neofilite la capătul patului
acestuia. Furioasă, o blestemă pe Lia înainte să-și dea duhul și să cadă la
pământ. Blestemul cuprinde înălțimile cerului, făcând ca Lia să moară,
căzând în mare. Cu toate acestea, finalul legendei nu este unul complet
tragic, întrucât sufletul fetei ia forma unei ciocârlii, care se înalță mereu cât
poate de sus, cântându-i soarelui dorul ei.
În concluzie, „Legenda ciocârliei”, de Vasile Alecsandri, imaginează o

poveste fantastică despre legătura dintre soare și ciocârlie, care „cheamă”
astrul strălucitor cu trilurile sale. Versificată de poetul pașoptist, legenda
impresionează prin farmec și prin firescul continuității sale. Alecsandri a
dedicat mult din activitatea sa valorificării tezaurului folcloric al poporului
român, ceea ce se remarcă și în opera de față.
Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu

Balada mitologică „Zburătorul” este inspirată de un mit folcloric vechi și
constituie capodopera creației lirice a lui Ion Heliade Rădulescu. Întrucât
opera de față se numără printre lecturile obligatorii în pregătirea pentru
examenul de Bacalaureat, este important să te familiarizezi cu anumite
aspecte ale analizei sale literare. Eseul de mai jos cuprinde, așadar, cele mai
importante aspecte de care trebuie să ții cont atunci când realizezi
comentariul baladei „Zburătorul”: date despre operă, semnificația titlului,
tema operei, apartenența la specie, apartenența la romantism.
Publicată pentru prima dată în gazeta „Curierul românesc” în anul 1844,

balada mitologică „Zburătorul” a fost scrisă de Ion Heliade Rădulescu,
desemnat drept „personalitatea cea mai mare a literaturii române îndată
după Dimitrie Cantemir” de către George Călinescu. Opera de față este
prima baladă cultă care a valorificat acest vechi mit românesc, fiind
deosebit de apreciată datorită transpunerii credințelor populare în
literatura română.
Titlul operei ilustrează mitul Zburătorului, o legendă românească veche ce

pune reacțiile tinerelor adolescente, îndrăgostite pentru prima dată, pe
seama unei făpturi supranaturale ce se manifestă asupra ființei umane
asemenea unei boli. Se credea că „Zburătorul” era, de fapt, sufletul unui
bărbat care fusese respins de o femeie în timpul vieții, ceea ce a lăsat urme
adânci în inima lui. Astfel, după moartea sa, Zburătorul bântuie femeile de
pe Pământ, căutând-o mereu pe cea care-l refuzase. Dacă ea trăiește, iar
Zburătorul o găsește, femeia devine victima sigură a spiritului celui respins.
Tema baladei „Zburătorul” este iubirea, privită din perspectiva tinerelor

adolescente, precum Florica (numele „victimei” în opera de față). Fără a
cunoaște manifestările celor dintâi fiori ai dragostei, fata se îngrijorează,
mărturisindu-i mamei ceea ce simțea, realizând că simptomele se aseamănă
cu cele ale unei boli fizice. Cauzele stărilor fizice și psihice ale Floricăi
rămân, cu toate acestea, necunoscute.
Opera de față este o baladă, ea fiind un text epic în versuri ce surprinde un

eveniment neobișnuit din trecutul îndepărtat sub forma unei acțiuni simple
la care participă un număr mic de personaje, prezentate în antiteză. Prin
intermediul baladei „Zburătorul”, Ion Heliade Rădulescu valorifică tezaurul
popular românesc. Pe scriitor l-a preocupat întotdeauna mișcarea culturală
din Ţara Românească, aceasta având loc în timpul primei jumătăți a
secolului al XIX-lea. În mitologia românească, termenul „Zburătorul”
desemnează o ființă supranaturală, un spirit malefic ce torturează somnul
fetelor tinere, nemăritate, sau chiar și pe cel al fetelor proaspăt căsătorite.
El poate afecta și bărbații, prin insomnii, neliniști și diverse tulburări.
„Zburătorul” este o baladă cultă, de factură romantică, urmând structura

clasică a oricărui text literar aparținând acestei specii: decorul, evenimentul
central și personajele. Descrierii cadrului acțiunii îi urmează confesiunea
Floricăi, care declanșează apariția Zburătorului, pe care două femei din sat
declară că-l văzuseră cu ochii lor. Fiind o baladă romantică, opera are o
tematică erotică și de proveniență folclorică. Are loc, așadar, valorificarea
unui mit din popor, trăsătură tipică operelor romantice, la baza cărora stă
adesea câte o legendă populară.
Romantismul operei este evidențiat și de îmbinarea elementelor reale cu

cele fantastice, „Zburătorul” fiind, de fapt, o ființă supranaturală, descrisă
în termeni antitetici (antiteza fiind o altă trăsătură tipic romantică,
manifestată în opera de față). Acesta ia forma unei făpturi de o frumusețe
răpitoare, care se dovedește, însă, a fi periculos și rece, fără suflet: „Ca brad
de flăcăiandru, şi tras ca prin inel./ Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui
vine/ N-au nici un pic de sânge, ş-un nas - ca vai de el!”.
În concluzie, balada „Zburătorul” înfățișează dragostea în forma unei

patimi incontrolabile, imposibil de supus forței rațiunii. Criticul literar
George Călinescu a observat modul în care fenomenul descris în mitul
popular al Zburătorului prezintă „fata în criza de pubertate”, „doborâtă de o
boală necunoscută, explicabilă mitologic și curabilă magic”.
Rezumat
„Zburătorul” este titlul unei balade mitologice, al cărei autor este Ion
Heliade Rădulescu. Considerată a fi capodopera lirică a scriitorului,
această baladă ilustrează un mit folcloric referitor la experiența dragostei,
atunci când ea apare pentru prima dată în viețile tinerelor fete. Astfel,
starea caracteristică este definită drept o „criză erotică”, manifestată
asemenea unei maladii. Opera a apărut pentru prima dată în 1844, în
„Curierul românesc”, gazetă condusă chiar de Ion Heliade Rădulescu.
Opera se împarte în trei mari secvenţe poetice, fiecare dintre ele

ilustrând o anumită idee lirică, fie ea începutul sentimentului erotic,
descrierea amurgului sub forma unui pastel sau prezentarea mitului
zburătorului. Prima secvență reprezintă un monolog liric al unei tinere
fete, care, prin intermediul adresării directe, îi destăinuie mamei sale
emoțiile și senzațiile prin care trece. Acestea îi sunt străine, fiind prima
dată când tânăra are experiența dragostei. Replicile fetei sugerează
inocența, puritatea, provenite din lipsa experienței, combinată cu teama și
surpriza acestor trăiri: „- Vezi, mamă, ce mă doare! Și pieptul mi se bate”,
„Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,/ Îmi ard buzele, mamă,
obrajii-mi se pălesc!”, „Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!/
Obrajii... unul arde și altul mi-a răcit!”. Finalul secvenței este reprezentat de
o înșiruire de sugestii oferite fetei pentru a rezolva problema care o macină:
„Oar’ce să fie asta? întreabă pe bunica:/ O şti vrun leac ea doară... o fi vrun
sburător!/ Or aide l-alde baba Comana, or Sorica./ Or du-te la moş popa, or
mergi la vrăjitor.”
Cea de-a doua secvență reprezintă un pastel ce descrie momentul

înserării. Întâi se realizează, însă, legătura între monologul liric din prima
secvență și tabloul decriptiv. Eul liric devine personaj al operei,
exprimându-și empatia pentru situația dificilă în care se află tânăra, al
cărui nume îl aflăm (Florica): „Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior/
Îmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică,/ Sunt eu, vin să te mângâi...»
Dar e un vânt ușor!”. Înserarea este surprinsă în contextul unui peisaj rural:
„Era în murgul serii și soarele sfințise;/ A puțurilor cumpeni țipând parcă
chemau/ A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,/ Și vitele muginde la
jgheab întins pășeau”. Se remarcă îmbinarea planului terestru cu cel
cosmic, sunetele caracteristice vieții satului auzindu-se tot mai încet, stelele
răsar, sunetele lăsând loc tăcerii, cu excepția celor produse de câini, care „s-
aud necontenit”. Noaptea acoperă lumea cu „veşmântul său cel negru”, iar
oamenii se lasă pradă viselor (visul este un motiv literar caracteristic
scriitorilor romantici).
Cea de-a treia secvență încheie balada, prin imaginarea zburătorului în

forma unui fulger („lumină iute ca fulger trecătoare”), remarcându-se din
nou prezența interogațiilor. Acestea au rolul de a exprima îndoielile și
temerile Floricăi, copleșită de acest nou sentiment: „Vreo stea mai cade
iară? vrun împărat mai moare?/ Or e - să nu mai fie! - vro pacoste de
zmei?”. Agitația este amplificată de atitudinea femeilor din sat, surprinse și
ele de apariția unei creaturi fantastice, malefice, asemănătoare cu un balaur
venit să răpească inima Floricăi: „Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!”.
Înfiorate, femeile își fac cruce pentru a alunga forțele răului: „Închină-te
surato!”. Balaurul este înflăcărat și are un aspect impresionant, spectaculos,
pe suprafața pielii sale strălucind „pietre nestimate”. Din legende vechi,
oamenii știu că arătarea ar putea fi, de fapt, un „june cu dragoste curată”,
dar sentimentul este atât de copleșitor încât o neliniștește pe tânăra fată. Cu
toate acestea, este imposibil de vindecat primul fior al dragostei, întrucât el
este menit să fie trăit ca o experiență importantă și obligatorie în viața
fiecărei fete („Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântaturi,/ Nici rugi nu te
mai scapă. Ferească Dumnezeu”).
În concluzie, prin intermediul baladei „Zburătorul”, Ion Heliade

Rădulescu valorifică tezaurul popular românesc. Mitul ilustrează nașterea
nevoii de a ne îndrăgosti (în cazul tinerelor fete), fiind uneori întâlnit și sub
numele de „mitul puberal”. În textul de față, inspiraţia epică și cea lirică se
întrepătrund, „Zburătorul” rămânând, până în ziua de astăzi, un punct de
referinţă în ceea ce privește evoluția baladei în literatura română.
Poezia de Ion Heliade Rădulescu

Poezia de Ion Heliade Rădulescu este o artă poetică scrisă în anul
1868. Opera faca partea din cea de-a doua etapă de creație a autorului și
redă crezul poetic al autorului. Ion Heliade Rădulescu prezintă poezia în
mai multe ipostaze, rolul acesteia fiind divers, însă foarte important în
evoluția lumii înconjurătoare.
Astfel, aceasta reprezintă motivația din spatele unor mari fapte eroice,
modalitatea de a prezerva amintirea celor care au contribuit la atingerea
unor scopuri înalte, precum și un mod de a promova principii și valori
superioare, precum pacea sau libertatea.
Cele șase strofe inegale ca lungime au fost explicate de către profesorii

Liceunet în cadrul acestui eBook, astfel, dacă vrei primi redactarea unui
eseu despre textul lui Heliade Rădulescu, aici găsești o sursă de inspirație.
„Poezia” este o artă poetică semnată de Ion Heliade Rădulescu, poet, eseist,
jurnalist, filosof și istoric român. Scrisă în anul 1868, ea cuprinde crezul
poetic al autorului și aparține celei de-a doua etape de creație a lui
Rădulescu, cea dintâi (numită și „etapa prerevoluționară”) fiind încheiată în
anul 1840.
Compus, din punct de vedere morfologic, dintr-un substantiv comun

(„Poezia”), titlul operei se referă la însuși obiectul analizei autorului. Este
vorba despre poezie, alături de procesul prin care aceasta ia ființă, precum
și de rolul creației literare în existența umană.
Întrucât opera de față este o artă poetică, tema acesteia este nașterea și
funcția poeziei în lume, alături de rolul poetului în procesul creativ. Astfel,
artistul este înfățișat ca ființă cu puteri supranaturale, amintind de creația
divină, întrucât este capabil să dea viață creației sale: „Virtutea prin
puterea-mi devine o ființă,/ Ca zeu pre pământ are și templu, și altar”.
„Poezia” se compune din șase strofe inegale ca lungime, prima începând cu

simbolul lirei, un instrument muzical rudimentar utilizat în antichitate
pentru a-i acompania pe cei ce recitau poeme. În opera de față, această liră
are origini înalte, provenind din văzduh („Din ceruri descindută, a mea
candidă liră”), accentuându-se ideea privind originea divină a creației
artistice.
Cea de-a doua strofă înfățișează artistul ca deținând puteri supranaturale.

Prin intermediul creației sale, acesta este capabil, așadar, să „dea viață”
virtuții, care dobândește, la rândul său, calități nebănuite: „Virtutea prin
puterea-mi devine o ființă,/ Ca zeu pre pământ are și templu, și altar”.
Astfel, virtutea este un dar divin, care-i permite posesorului său preluarea
capacității de a o însufleți.
Cea de-a treia strofă atribuie realitățile strofei precedente unui set de
concepte: istoria, libertatea, timpul și pacea. Astfel, prin intermediul virtuții
(o condiție principală pentru realizarea creației artistice), dar și al poetului,
și acestea sunt însuflețite, dobândind un statut mai înalt: „Istoria prin mine
ia chip, se-nființează,/ Și libertatea mumă a fericirii fac;/ Eu timpului dau
aripi, prin mine el viază,/ Și-n candidă fecioară eu pacea o prefac”.
Strofa a patra afirmă unul dintre principalele roluri ale poeziei: acela de a
asigura nemurirea marilor personalități ale lumii prin imortalizarea
acestora cu ajutorul creației: „În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;/
Conserv ale lor nume în secoli de viază,/ Fac vie-a lor țărână, dau suflet în
mormânt”. Astfel, arta contribuie la prezervarea amintirii celor care au
contribuit masiv la evoluția lumii care ne înconjoară.
Strofa a cincea prezintă poezia în ipostaza unui mesager al luminii, fiind

prezentată în antiteză cu „noaptea”, un moment al zilei asociat cu ignoranța
și inerția datorată acesteia („Fu noapte, și acuma, când soarele răsare,/
Venii eroii voștri în lume-a celebra”). Astfel, poezia are capacitatea de a
muta munții din loc, de a motiva intens realizarea unor fapte mărețe, prin
accesarea emoțiilor receptorului: „A lor țărână sacră la vocea mea tresare./
Și dacă dormiți încă, cei morți vă va-nvia”).
Ultima strofă face referire la momente istorice glorioase, trecute, dar încă
vii în inima eului liric: „Târgoviștea e templu l-a mea călătorie/ Și p-ale ei
ruine în pace mă așez,/ Și lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,/ Și fapte
mari, victorii naintea mea le văz”. Ruinele constituie, în acest caz, un punct
de sprijin, și nu un semn al înfrângerii, așa cum sunt prezentate de obicei,
în alte contexte. Aceasta este o idee reprezentativă pentru înțelegerea
atitudinii poetului, care clădește noi orizonturi pe urmele unor realități
demult apuse. Arta dobândește, așadar, rol regenerator.
Una dintre trăsăturile principale ale oricărei arte poetice este aceea că apare
în ipostaza unei opere literare în versuri, precum se poate observa și în
cazul textului de față. Ea include principiile de creație ale poetului, precum
și detalii legate de procesul creativ ce duce la nașterea poeziei.
Orice artă poetică va cuprinde concepția autorului asupra rolului poeziei în

lume, aceasta constituind atât o motivație pentru săvârșirea de fapte eroice,
o modalitate de promovare a păcii și libertății, dar și un mijloc de
imortalizare a celor care au contribuit la evoluția lumii până în prezent.
În concluzie, „Poezia”, de Ion Heliade Rădulescu, însumează elementele

crezului artistic al autorului. Acesta prezintă poezia în multiple ipostaze, ca
având roluri diverse și deosebit de importante în evoluția lumii
înconjurătoare. Astfel, aceasta reprezintă motivația din spatele unor mari
fapte eroice, modalitatea de a prezerva amintirea celor care au contribuit la
atingerea unor scopuri înalte, precum și un mod de a promova principii și
valori superioare, precum pacea sau libertatea.
Iepurele, ogarul și copoiul

Fabula Iepure, ogarul și copoiul a fost scrisă de către Grigore
Alexandrescu și publicată în ultimul volum al scriitorului „Meditații,
elegii, epistole, satire și fabule”, în anul 1863. Opera are ca temă satirizarea
sistemului juridic defectuos și corupt.
Rezumat
Pentru a-ți aminti care este tema fabulei Iepurele, ogarul și copoiul, cât și
personajele satirizate, profesorii noștri au redactat o povestire succintă a
acestei opere. Astfel, accesând rezumatul vei reuși să îți amintești
secvențele importante. De asemenea, vei afla care este morala fabulei
Iepurele, ogarul și copoiul și îți va fi mai ușor să înțelegi ce a vrut să
transmită autorul prin acest text.
Scriitorul Grigore Alexandrescu s-a remarcat în cadrul literaturii române

prin fabulele sale, deși a scris și meditații social-filosofice, poezii patriotice,
epistole, satire, elegii și proză romantică. Fabula de față, intitulată
„Iepurele, ogarul și copoiul”, a fost publicată în anul 1863, în ultimul volum
antum al lui Grigore Alexandrescu, „Meditații, elegii, epistole, satire și
fabule”.
Tema acestei fabule este satirizarea sistemului juridic, în care dreptatea ia

întotdeauna partea celor puternici, acuzându-i pe nedrept pe cei umili,
pentru avantajul celor dintâi. Astfel, această idee, care constituie, de altfel,
și morala fabulei, se regăsește în text încă din expozițiune: „Calitățile
noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;/
Aceasta se întâmplă de câte ori prin ele/ Oprim executarea intențiilor rele”.
Titlul („Iepurele, ogarul și copoiul”) are caracter enunțiativ, întrucât

denumește personajele fabulei. Opera se compune din două părți inegale,
dispuse atipic, din cauza situării moralei la începutul textului, și nu la
sfârșit, așa cum se procedează de obicei în cazul acestei specii literare.
Narațiunea are două părți: expozițiunea (care prezintă statutul

personajelor și cauza procesului) și un dialog purtat între ogar și copoi.
Incipitul se situează sub semnul timpului nedeterminat, exprimat de
adverbul „odată” („Iepurele odată/ Fu tras la judecată/ De un ogar”).
Copoiul (instanţa judecătorească) obişnuieşte să dea sentinţe definitive,
fără posibilitatea recursului: „În tufe atuncea prezida/ Copoiul, şi sentinţe
fără apel el da”.
Pe un ton pompos, adresându-se copoiului, ogarul începe să rostească

declarațiile împotriva iepurelui („O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”).
Aflăm că, de fapt, gravele acuzații aduse iepurelui nu sunt altceva decât
blamări ale însușirilor distinctive ale acestui animal. Ogarul era vădit
incomodat de fuga rapidă și cotită a iepurelui, astfel încât acesta să nu
poată fi prins de prădători. Din mișcările șerpuite ale iepurelui, ogarul
deduce faptul că animalul nu este cinstit, fiindcă nu se deplasează drept şi
previzibil, ci perfid şi amăgitor („merge tot cotiş/ Şi sare curmeziş/ [...] n-
are pas, nici umblet creştinesc”).
Aflăm apoi că, de fapt, nici copoiul nu reușise să prindă iepurele. În calitate
de prezident al senatului câinesc, copoiul avea putere absolută privind
judecarea cazurilor. Profitând de acest privilegiu, el decide să îl utilizeze în
interes personal. Astfel, el nu mai ascultă partea inculpatului, așa cum cerea
procedura. Pentru a grăbi lucrurile, copoiul hotărăște că iepurele se face
vinovat de dorința de supraviețuire, astfel că îl condamnă la moarte pe
micul animal. După moarte, iepurele urma să fie jupuit, iar carnea să-i
revină judecătorului, pe când labele aveau să constituie despăgubirile ce se
cuvin reclamantului („Să fie jupuit./ Carnea va rămânea pentru judecător,/
Iar labele vor fi pentru jeluitor”).
Morala fabulei se referă în special la oamenii cu capacități similare, pe

care le folosesc în diferite modalități. Astfel procedează și personajele
fabulei: copoiul și ogarul își folosesc viteza pentru a vâna, iar iepurele,
pentru a se apăra de prădători. Ceea ce contează este ce tip de oameni dețin
funcții cu putere de decizie, fiindcă aceia vor schimba situația în favoarea
lor. În acest caz, justiția încetează a mai fi oarbă, diferențiind între subiecții
săi. Încălcarea acestei legi fundamentale a justiţiei este reprezentată în
fabula de față, și se produce în scopul avantajării celor puternici, cu putere
de influență. Într-un asemenea caz, chiar și cele mai importante calităţi ale
acuzatului devin motive de blamare. Caracterul de generalitate al încălcării
principiului de drept este sugerat de utilizarea persoanei întâi, numărul
plural: „Calităţile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept
crime reproşate;”.
Valoarea acestei opere literare este oferită, printre altele, de talentul

înnăscut al lui Grigore Alexandrescu. Conferind oralitate stilului, scriitorul
utilizează un limbaj adecvat statutului personajelor, precum și cerințelor
dialogului mereu animat și expresiv.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Iepurele, ogarul și copoiul”
Autorul: Grigore Alexandrescu
Volumul din care face parte opera: „Meditații, elegii, epistole, satire și
fabule” (1863)
Date importante despre viața și activitatea autorului: Grigore Alexandrescu

s-a născut în data de 22 februarie 1810 la Târgoviște, urmând să se mute la
București mai târziu. Așadar, acesta a devenit elev la Colegiul Național
„Sfântul Sava” din București, avându-l drept coleg pe Ion Ghica. A debutat
cu poezii publicate în „Curierul Românesc”, condus pe atunci de Ion
Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile ce au pregătit
Revoluția pașoptistă.
Poet liric, Alexandrescu scrie mai întâi meditații romantice, dar rămâne
ultimul fabulist autentic din literatura română. Moștenirea sa reprezintă
aproximativ 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii
autorităților („Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul”,„Dreptatea leului”,
„Vulpea liberală”). Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și „Lebăda și puii
corbului”) este întemnițat. În 1848, acesta devine redactor al ziarului
„Poporul suveran”.
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat ca specii literare

autonome în literatura română epistola, meditația și satira. Scriitorul a
murit sărac la București, în anul 1885.
Alte opere ale autorului: „Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul”,
„Dreptatea leului”, „Vulpea liberală”, „Epistolă către Voltaire”, „Încă o zi”,
„Lupul moralist”.
Genul literar: Genul epic
Curent literar: Romantism
Semnificația titlului: Titlul („Iepurele, ogarul și copoiul”) are caracter

enunțiativ, întrucât denumește personajele fabulei. Acestea sunt și
singurele personaje existente, opera luând chiar forma unei scenete cu trei
personaje care intră, pe rând, în scenă, rostindu-și replicile.
Versificația: Prozodia nu urmează reguli stricte de versificație. Astfel, în

fabula „Iepurele, ogarul şi copoiul”, autorul îmbină versuri lungi (de
treisprezece-paisprezece silabe) cu cele de șase-șapte silabe. Rima este
împerecheată, iar poezia nu este structurată în strofe.
Figuri de stil:
invocația: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”;
epitete: „intenţiilor rele”, „copoiul cafeniu”;
personificarea animalelor.
Tema poeziei: Tema acestei fabule este satirizarea sistemului juridic, în

care dreptatea ia întotdeauna partea celor puternici, acuzându-i pe nedrept
pe cei umili, pentru avantajul celor dintâi. Un sistem care ar trebui să
asigure dreptate pentru toți, în egală măsură, asigură avantaje pentru cei
puțini și puternici, în detrimentul majorității umile.
Personajele: Personajele fabulei sunt puține la număr. În acest caz, este

vorba despre trei personaje: iepurele, ogarul si copoiul. Întrucât sunt
personaje eponime, alegorice, ele reprezintă simboluri ce ascund diverse
semnificații. Pe seama ogarului și a copoiului este pusă corupția, dreptatea
fiind abordată în manieră părtinitoare. Iepurele reprezintă omul umil, lipsit
de avantajele unui statut social de proporții, care devine victima
nedreptăților celor puternici. Ogarul era vădit incomodat de fuga rapidă și
cotită a iepurelui, astfel încât acesta să nu poată fi prins de prădători.
Lingușitor, ogarul urmărește să intre în grațiile copoiului, adresându-i
întrebarea retorică de la sfârșitul acuzațiilor sale: „Când chiar măria ta, de-
o fi cum am aflat,/ Ai fost adeseori de dânsul înșelat?”. Caracterizarea
directă a iepurelui, realizată de ogar, evidențiază cinismul și ipocrizia celui
din urmă. Pentru a grăbi lucrurile, copoiul hotărăște că iepurele se face
vinovat de dorința de supraviețuire, astfel că îl condamnă la moarte pe
micul animal. După moarte, iepurele urma să fie jupuit, iar carnea să-i
revină judecătorului, pe când labele aveau să constituie despăgubirile ce se
cuvin reclamantului.
Câinele și cățelul
Câinele și cățelul este o fabulă scrisă de către Grigore Alexandrescu,
un scriitor român renumit atât pentru fabulele sale, cât și pentru poeziile
impresionante. Această fabulă prezintă o întâmplare din lumea
animalelor, iar protagoniști sunt dulăul Samson, cațelul Samurache și „un
bou oarecare”. În realitate, cele trei peronaje din lumea animală își au
corespondenți în societatea umană, fiind trei tipologii aflate în antiteză.
Recunoscut pentru modul în care satirizează defectele umane, prin

intermediul fabulei Câinele și cățelul, Grigore Alexandrescu critică
ipocrizia și parvenitismul, atotprezente în cadrul societății românești.
Fabula „Câinele și cățelul” îi aparține lui Grigore Alexandrescu, scriitor

român recunoscut nu doar pentru fabulele sale ingenioase, ci și pentru
poeziile impresionante, precum „Umbra lui Mircea. La Cozia”. Prima
publicare a operei de față a avut loc în anul 1842, în volumul scriitorului,
intitulat „Poezii”. Cu un puternic caracter satiric, ea critică ipocrizia și
parvenitismul, atotprezente în cadrul societății românești.
Fabula este, de regulă, compusă din două părți distincte: narațiunea

propriu-zisă și morala. Opera de față se deschide cu discursul
grandoman al câinelui Samson („dulău de curte, ce lătra foarte tare”),
care execută o pledoarie falsă și bombastică pentru egalitate socială.
Aducând în argumentele sale exemple ale animalelor mai puternice („Cât
îmi sunt de urâte unele dobitoace,/ Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,/ Care
cred despre sine că preţuiesc ceva!”) și ale mândriei lor aparente și
nejustificate. Utilizând exemplul țărilor civilizate, Samson critică lipsa de
egalitate din propria „ogradă”. Apoi, el se oferă pe sine ca exemplu de
modestie („Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place”).
Când discursul se încheie, intervine naratorul, care descrie conversația

drept având loc între Samson și „un bou oarecare”. Astfel, autorul
realizează rapid și ironic portretul omului de rând care ascultă cu
indulgență și cu o oarecare ignoranță discursurile ipocrite ale unor astfel de
personaje. Boul nu spune niciun cuvânt pe parcursul fabulei, pentru a
demonstra cu și mai multă claritate apatia „publicului” ascultător.
Apoi, atenția naratorului se îndreaptă către cățelul Samurache,

care „şedea la o parte/ Ca simplu privitor”. Auzind discursul aparent
grandios al câinelui Samson, în special declarațiile cu privire la mândria
care-i lipsea cu desăvârșire, Samurache zărește o rază de speranță și se
alătură celor două animale („S-apropie îndată/ Să-şi arate iubirea ce are
pentru ei”). Într-o demonstrație admirativă, Samurache declară: „Gândirea
voastră [...] îmi pare minunată,/ Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii
mei”.
Auzind vorbele cățelului, câinele Samson se înfurie, arătându-și astfel

adevărata față: „Noi, fraţii tăi, potaie!/ O să-ţi dăm o bătaie/ Care s-o
pomeneşti./ Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată,
astfel să ne vorbeşti?”. Astfel, presupusa modestie care stătea la baza
pledoariei inițiale a lui Samson se dovedește a fi complet falsă.
Confuz, umilit și dezamăgit, Samurache face o a doua încercare, dar nici nu

apucă să-și termine replica („Dar ziceați...”) fiindcă Samson îl întrerupe („Și
ce-ți pasă?”). Aflăm apoi ce își dorea, de fapt, câinele: „Adevărat vorbeam,/
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru
căţei”.
Morala fabulei se constituie din ultimele două versuri („Aceasta între noi
adesea o vedem,/ Şi numai cu cei mari egalitate vrem”), iar sensul ei se
extrage cu ușurință din textul de față. De fapt, tânjind după statutul
privilegiat al mai-marilor pe care îi critică aspru, câinele Samson uită de
cealaltă față a egalității. Aceasta se referă la egalitatea nu doar cu cei mai
puternici, ci și cu cei mai slabi decât noi. Altfel spus, Samson este dispus să
profite de beneficiile aduse de egalitatea cu urșii și leii, însă nu este dornic
să își asume responsabilitățile atrase de statutul egal cu cei mai slabi, care
au cea mai mare nevoie de aceste schimbări.
În concluzie, fabula „Câinele și cățelul” este o reprezentare fidelă a

ipocriziei ce stă adesea în spatele activismului social-politic. Cu un
puternic simț al dreptății, Grigore Alexandrescu a utilizat adesea propriile
opere în propria luptă împotriva nedreptății întâlnite adesea în societatea
în care trăia. Savuroase, la obiect și adesea pline de umor, poezia și proza sa
de călătorie sunt veritabile forme de revoltă împotriva stării sociale a vremii
sale.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Câinele și cățelul”
Autorul: Grigore Alexandrescu
Volumul din care face parte opera: „Poezii” (1842)
Date importante despre viața și activitatea autorului: Grigore Alexandrescu

s-a născut în data de 22 februarie 1810 la Târgoviște, urmând să se mute la
București mai târziu. Așadar, acesta a devenit elev la Colegiul Național
„Sfântul Sava” din București, avându-l drept coleg pe Ion Ghica. A debutat
cu poezii publicate în „Curierul Românesc”, condus pe atunci de Ion
Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile ce au pregătit
Revoluția pașoptistă.
Poet liric, Alexandrescu scrie mai întâi meditații romantice, dar rămâne
ultimul fabulist autentic din literatura română. Moștenirea sa reprezintă
aproximativ 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii
autorităților („Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul”, „Dreptatea leului”,
„Vulpea liberală”). Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și „Lebăda și puii
corbului”) este întemnițat. În 1848, acesta devine redactor al ziarului
„Poporul suveran”.
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat ca specii literare

autonome în literatura română epistola, meditația și satira. Scriitorul a
murit sărac la București, în anul 1885.
Alte opere ale autorului: „Iepurele, ogarul și copoiul”, „Boul și vițelul”,

„Dreptatea leului”, „Vulpea liberală”, „Epistolă către Voltaire”, „Încă o zi”,
„Lupul moralist”.
Semnificația titlului: Titlul fabulei reprezintă opoziția dintre cele două

personaje principale, câinele Samson și cățelul Samurache. Acestea
reprezintă, de fapt, tipuri umane aflate în antiteză, fiecare având
corespondenți în societatea umană. Samson este, cel mai probabil, menit să
reprezinte politicianul care vorbește mult. Caracterizat de o puternică
dorință de a parveni, el manipulează prin discursul său aparent grandios,
dar fără substanță. Pe de altă parte, cățelul Samurache este cetățeanul
sincer, cu idealuri admirabile, dar naiv în alegerea sa de a da crezare unor
asemenea personaje precum câinele Samson.
Versificația: Prozodia este specifică operelor în care predomină dialogul ca

mod de expunere. Pentru a păstra naturalețea dialogului, acesta nu este
împărțit în strofe. Versurile cu măsură inegală exprimă cu succes
sentimentele personajelor. Falsa modestie a lui Samson este redată prin
versuri ample, iar episodul de furie și aroganță, prin versuri scurte. Rima
este predominant împerecheată, dar pe alocuri, autorul nu respectă rima,
preferând să păstreze cursul firesc al replicilor. Versurile ce redau replicile
lui Samurache au rimă încrucișată, aflându-se în opoziție cu cele ale lui
Samson.
Figuri de stil:
● epitete: „neam mare”, „toată lighioana [...] chiar și cea mai proastă”,
„lătra foarte tare”;
● personificarea animalelor.
Tema poeziei: Tema fabulei este satirizarea dorinței celor care vor sa
parvină prin orice mijloace, oricât de josnice. Asemenea câinelui Samson,
aceștia sunt dispuși să plătească orice preț pentru a obține putere și
influență, apelând adesea la ipocrizie, aroganță și amenințări. Tânjind după
statutul privilegiat al mai-marilor pe care îi critică aspru, câinele Samson
uită de cealaltă față a egalității. Aceasta se referă la egalitatea nu doar cu cei
mai puternici, ci și cu cei mai slabi decât noi.
Personajele: Fabula conține personaje ce reprezintă tipologii umane, ceea

ce înlesnește satira anumitor moravuri prin generalizare. Astfel, câinele
Samson reprezintă falsul activist social-politic care, prin intermediul unui
discurs grandoman, manipulează niște „boi oarecare” (masele ignorante,
adesea dezinformate). Astfel, autorul realizează rapid și ironic portretul
omului de rând care ascultă cu indulgență și cu o oarecare ignoranță
discursurile ipocrite ale unor astfel de personaje. Sub masca luptei pentru
egalitate socială se află o luptă individuală pentru obținerea de beneficii în
interes personal. Când vine vorba, însă, despre asumarea responsabilității
unei egalități cu cei mai slabi decât el (cățelul Samurache), snobismul lui
Samson iese la iveală, alături de egoismul, ipocrizia și individualismul de
care dă dovadă. Samurache reprezintă o minoritate cu un destin trist și
idealuri înalte și sincere, care așteaptă în zadar să fie înțeleasă de către mai-
marii vremii.
Viziunea autorului: Cu un puternic simț al dreptății, Grigore
Alexandrescu a utilizat adesea propriile opere în propria luptă împotriva
nedreptății întâlnite adesea în societatea în care trăia. Savuroase, la obiect
și adesea pline de umor, poezia și proza sa de călătorie sunt veritabile forme
de revoltă împotriva stării sociale a vremii sale.
Rezumat pe scurt: Textul se deschide cu discursul grandoman al câinelui

Samson („dulău de curte, ce lătra foarte tare”), care execută o pledoarie
falsă și bombastică pentru egalitate socială. Aducând în argumentele sale
exemple ale animalelor mai puternice și ale mândriei lor aparente și
nejustificate. Utilizând exemplul țărilor civilizate, Samson critică lipsa de
egalitate din propria „ogradă”. Apoi, el se oferă pe sine ca exemplu de
modestie („Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place”).
Când discursul se încheie, intervine naratorul, care descrie conversația

drept având loc între Samson și „un bou oarecare”. Boul nu spune niciun
cuvânt pe parcursul fabulei, pentru a demonstra cu și mai multă claritate
apatia „publicului” ascultător.
Apoi, atenția naratorului se îndreaptă către cățelul Samurache, care „şedea

la o parte/ Ca simplu privitor”. Auzind discursul aparent grandios al
câinelui Samson, în special declarațiile cu privire la mândria care-i lipsea cu
desăvârșire, Samurache zărește o rază de speranță și se alătură celor două
animale. Într-o demonstrație admirativă, Samurache declară: „Gândirea
voastră [...] îmi pare minunată,/ Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii
mei”.
Auzind vorbele cățelului, câinele Samson se înfurie, arătându-și astfel

adevărata față: „Noi, fraţii tăi, potaie!/ O să-ţi dăm o bătaie/ Care s-o
pomeneşti./ Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată,
astfel să ne vorbeşti?”. Astfel, presupusa modestie care stătea la baza
pledoariei inițiale a lui Samson se dovedește a fi complet falsă.
Confuz, umilit și dezamăgit, Samurache face o a doua încercare, dar nici nu

apucă să-și termine replica („Dar ziceați...”) fiindcă Samson îl întrerupe („Și
ce-ți pasă?”). Aflăm apoi ce își dorea, de fapt, câinele: „Adevărat vorbeam,/
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru
căţei”.
Morala fabulei se constituie din ultimele două versuri („Aceasta între noi
adesea o vedem,/ Şi numai cu cei mari egalitate vrem”). Astfel, autorul își
avertizează cititorii asupra faptelor similare săvârșite de oameni, care se
petrec chiar în jurul nostru.
Nebunia și amorul
Nebunia și amorul este o fabulă scrisă de Grigore Alexandrescu și
publicată pentru prima oară în anul 1842. Ideea centrală a acestui text este
imposibilitatea separării iubirii de procesul pierderii rațiunii.
Opera lui Grigore Alexandrescu are ca punct de plecare fabula „L’Amour el

la Folie”, a lui La Fontaine, însă spre deosebire de textul francez, acesta
este mai concis și se supune regulilor clasicismului. Tematica abordată de
Grigore Alexandrescu în opera Nebunia și amorul este foarte diferită de cea
aleasă pentru celelalte sale fabule.
Rezumat
Fabula „Nebunia şi amorul”, de Grigore Alexandrescu, a fost publicată
pentru prima dată în anul 1842, urmând a fi republicată în ediţiile din 1847
şi 1863. Motivul predominant în această operă este cel al amorului orb,
deosebit de popular în epoca Renaşterii. Grigore Alexandrescu a preluat
acest motiv de la La Fontaine, având drept model fabula „L’Amour el la
Folie” („Amorul şi nebunia”). Scriitorul nu menționează numele autorului
care l-a inspirat, dar menționează faptul că fabula sa este o transpunere.
Spre deosebire de fabula franceză, opera de față are o tonalitate mai

solemnă, fiind mai concisă și respectând cu mai multă strictețe regulile
clasicismului. Alexandrescu explică situația conflictuală dintre
Amor şi Nebunie indicând că cele două personaje se află la vârsta
copilăriei, o perioadă caracterizată de toane şi impulsuri necontrolate.
Metafora copilăriei („primăvara vieţii”) oferă textului o notă de gingăşie
și se continuă în cea de-a doua strofă, când ceea ce generează controversa
este, aparent, cearta pentru o floare găsită pe stradă.
Textul se deschide cu imaginea Amorului și cea a Nebuniei, doi copii (aflați

în „primăvara vieții lor”) care se joacă „singuri pe o câmpie”. Între cei doi
izbucnește o ceartă, pusă de către autor pe seama vârstei fragede a
personajelor („Ştiţi că copiii cu înlesnire/ Găsesc sujeturi de neunire”).
Astfel, când ei găsesc o floare, încep să se certe, întrucât fiecare dorea să-și
însușească ceea ce găsiseră împreună. Cearta devine violentă („Striga
Amorul în gura mare”), culminând cu momentul în care Nebunia îl lovește
pe Amor atât de puternic încât acesta își pierde vederea („Îl izbi-ndată atât
de tare,/ Cât de lumină ea l-a lipsit”). Momentul este simbolic, întrucât
lipsa rațiunii face ca îndrăgostitul să fie „orb” când vine vorba de defectele
persoanei iubite.
Îndurerat, Amorul caută alinare la mama lui, care, la rândul ei, pornește
către „al său părinte, stăpân ceresc”, în căutarea revanșei („Va răzbunare, se
tânguieşte”). Zeii empatizează cu suferința mamei Amorului, în special
Marte, zeul războiului și Apollo, zeul luminii și al artelor („Cu ea toţi zeii
compătimesc/ Mars şi Apolon, mai c-osebire,/ Arată mumei a lor
mâhnire”). La adunarea organizată cu scopul soluționării problemei, zeii
decid că Nebunia va însoți Amorul pentru totdeauna, pentru a-i ghida pașii
(„Şi hotărâră în obştea lor/ Ca Nebunia în veci să poarte,/ Să cârmuiască pe
orbu-Amor”). Din această cauză, Nebunia și Amorul sunt mereu împreună,
drept pedeapsă pentru fapta necugetată a Nebuniei („Din ziua aceea sunt
împreună,/ Şi Nebunia-l ţine de mână”).
Situaţia este prezentată mai dramatic decât în textul lui La Fontaine, unde
nu se subliniază amănunte despre reacţiile personajelor în timpul
încăierării. Când se ajunge la judecata zeilor, Alexandrescu localizează
povestirea plasând-o în termenii juridici autohtoni. În locul figurilor
mitologice din fabula lui La Fontaine, care menţionează ca judecători pe
zeii din Olimp şi pe cei din Infern, pe Jupiter şi pe zeiţa morţii Nemesis,
Alexandrescu vorbeşte doar de susţinătorii mamei lui Amor, şi anume Mars
şi Apolon (Marte şi Apolo) Judecătorii nu apar denumiţi cu substantivul
propriu. Apolon este un zeu pomenit des de autor (vezi Miezul nopţii,
scrisoarea care însoţeşte Confesiunea unui renegat etc.). Faţă de finalul lui
La Fontaine, care sună ca în penultima strofă a versiunii româneşti, Grigore
Alexandrescu mai adaugă un catren. Acesta nu rezumă introducerea uşor
ironică a poetului francez despre eterna orbire a dragostei, ci subliniază
doar durata nesfârşită a osândei celor două personaje ale fabulei.
În concluzie, fabula „Nebunia și amorul”, de Grigore Alexandrescu,

ilustrează imposibilitatea separării iubirii de procesul pierderii rațiunii.
Această tematică este foarte diferită de celelalte subiecte tratate de poet în
opera sa fabulistică, prin starea sufletească ce stă la baza creației operei de
față.
Dreptatea leului
Dreptatea leului este o fabulă care poartă semnătura lui Grigore
Alexandrescu. Pe lângă fabule, Alexandrescu a scris și proză romantică,
epistole, satire, meditații social-filosofice și poezii patriotice. Opera de față
este inclusă, alături de majoritatea fabulelor scriitorului, în volumul
„Meditații, elegii, epistole, satire și fabule”, publicat în anul 1863.
Tema fabulei este nedreptatea, Grigore Alexandrescu prezentând felul în care

cei puternici și influenți îi jertfesc pe cei cinstiți și nevinovați. Citind rezumatul
și comentariul pe care ți le punem la dispoziție, vei vedea care este morala
acestei fabule și cum sunt ironizate anumite tipologii umane. De asemenea,
vei vedea cum sunt caracteriuzate cele trei personaje centrale ale fabulei -
leul, vulpea și iepurele - și ce tipologii umane reprezintă acestea.
Rezumat
„Dreptatea leului” este o fabulă scrisă de binecunoscutul Grigore
Alexandrescu.
Acțiunea operei este simplă, desfășurându-se pe un singur plan narativ.

Astfel, conform structurii caracteristice fabulei, textul cuprinde două
părți: povestea propriu-zisă (alegoria) și morala (învățătura
desprinsă din text). Fabula începe cu intriga, care înfățișează conflictul
dintre leu și leopard (denumit în text „riga Pardos”). Lupta dintre cei doi
este, de fapt, o ciocnire a orgoliilor acestora, însă pretextul este disputarea
unor terenuri neînsemnate („un petic de câmpie”, „un colț de pădure”).
Astfel, se declanșează un adevărat război între animale, lupta fiind lungă și
sângeroasă („Acum sînge mult curse, și multe luni trecură,/ Făr-a se putea
ști/ Cine va birui”). Elefantul, bivolul, lupul și alte animale puternice și
impunătoare sunt antrenate în luptă („Elefantul năsos,/ Și bivolul pieptos,/
Cu lupul coadă-lungă/ Multe izbînzi făcură”).
Văzând măcelul provocat de îndelungul război („Fieșcare tulpină era plină

de sînge./ Ici se vedea un taur jumătate mîncat;/ Lîngă el un tovarăș ce
zbiară și îl plînge;/ Colo, un porc sălbatec fără două picioare;/ Și mai la
vale, vulpea se tăvălește, moare”), al cărui peisaj sângeros este dureros de
asemănător cu cel al războaielor oamenilor, leul ia altfel de măsuri. Astfel,
el „trimite la maimuță, vestită vrăjitoare,/ Ce spun că știa multe, și că
proorocea/ Întâmplările toate, după ce se trecea”, pentru a afla cum să
determine încheierea rapidă a războiului având, în același timp, câștig de
cauză. Maimuța îi oferă răspunsul mult căutat: pentru a birui, trebuia
sacrificat cel mai mare și puternic animal din oștire („Ca să poată-mpăratu
lesne să biruiască,/ Trebuie să jertfească/ Pe acel ce în oaste e decît toți mai
tare,/ Mai vestit în războaie, mai vrednic și mai mare”). Fiind el însuși cel
care îndeplinea toate aceste condiții, leul alege să ignore adevărul evident și
adună toate animalele pentru a le da de veste în legătură cu recomandările
maimuței. După ce le comunică vestea cea proastă, el adaugă, apărându-se:
„Cât pentru mine unul, cum vreți… dar mi se pare/ Că nu prea sunt
puternic, căci pătimesc de tuse”.
Exemplul leului este urmat și de celelalte animale, care nu sunt nici ele
dispuse la sacrificiu: „Înălțimea ta ești/ Oricît de slab poftești./ Dar și
puterea noastră/ E îndestul de proastă”. Cel care ajunge, în final, să fie
victima orgoliilor nemăsurate ale celor mai mari decât el este un biet
iepure, reprezentantul omului de rând, sărac și onest. Venind să își dea cu
părerea în legătură cu problema care se iscase între semenii săi, iepurele nu
apucă să contribuie la soluționarea acesteia fiindcă, de îndată ce observă un
posibil „țap ispășitor”, complet nevinovat și naiv, celelalte animale declară
la unison, într-o reacție defensivă, că iepurele era, cu siguranță, cel mai
tare, și astfel, trebuia sacrificat. Acesta a fost tragicul sfârșit al iepurelui („S-
ascundea urecheatul, și nu-i plăcea să moară/ Ca să ne facă nouă biruința
ușoară!”).
În concluzie, „Dreptatea leului” este o fabulă care plasează în centru

luptele între orgoliile celor puternici din cadrul statelor, în urma
cărora sunt jertfiți cei nevinovați și cinstiți. Astfel, „dreptatea” este
menționată ironic în text, ea aparținând întotdeauna celor puternici și
influenți. Această idee se desprinde din morala fabulei: „Se află vreo țară,
unde l-așa-ntâmplare/ Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare./ Nu știu
cum se urmează, nu pricep cum se poate,/ Dar văz că cei puternici oriunde
au dreptate”.
Privighetoarea și măgarul
Privighetoarea și măgarul este o fabulă scrisă de Grigore
Alexandrescu, un renumit poet și fabulist român. Considerat adesea ca
fiind ultimul fabulist veritabil din literatura română, Alexandrescu a lăsat
drept moștenire literară, printre altele, peste patruzeci de astfel de opere.
Tot el este cel care a consacrat epistola, meditaţia şi satira ca specii literare
independente în cadrul literaturii române.
Privighetoarea și măgarul este o fabulă despre talent și cum este acesta

privit de către ceilalți. În același timp este un text care ne transmite faptul
că de cele mai multe ori suntem tentați să acționăm în funcție de propriile
credințe, fără a ține cont prea mult de opiniile celorlați.
Rezumat
Opera Privighetoarea și măgarul este scrisă în versuri, ceea ce îi oferă
un plus de muzicalitate. Acțiunea este simplă, încheindu-se, desigur, cu
morala fabulei. Astfel, textul se deschide cu imaginea privighetoarei, căreia
i se atribuie un adjectiv cu încărcătură negativă („nenorocita”), ceea ce
exprimă tristețea păsării. Trilurile melodioase fac astfel încât întreaga
natură să se cufunde în tăcere („Natura-ntreagă da ascultare,/ Tot
împrejuru-i era tăcere”).
Autorul dedică cea de-a doua strofă talentului impresionant al

privighetoarei, descriind sunetele emise de către aceasta („Glasul acela-
nmlădiitor,/ Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,/ Treptat se urcă și se
coboară,/Plin de simțire, plin de amor”). Pasărea cânta despre despărțire,
amintiri dureroase, nedreptate, astfel încât cântecul său era foarte trist
(„ [...] despărțirea/ Și suvenire pline de jale,/ Că nedreptatea, nelegiuirea/
Era sujetul cântării sale”).
Cel care întrerupe minunatul spectacol este un măgar, care, trecând pe

acolo întâmplător, auzise trilurile privighetoarei și hotărâse să o asculte în
continuare („Un măgar mare ce-o ascultase”). Acesta are atitudinea
atotștiutoare a unui „aspru judecător” („Și ca un aspru judecător”), schițând
gesturi aprobatoare sau dezaprobatoare pe măsură ce asculta cântecul
păsării („Capul pleoștise, sau râdicase/ Câte-o ureche,-n semn de favor”).
Deși nu îi fusese cerut sfatul referitor la interpretarea „artistului”, măgarul
decide să-și exprime opinia cu voce tare („Ieși-nainte să-i dea povață,/ Și c-
o neroadă încredințare”), mânat de o necugetată încredere în propria
judecată. Astfel, acesta declară deschis că nu-i plăcuse cântecul
privighetoarei („Am fost — îi zise — aci de față,/ Dar, zău, nu-mi place a ta
cântare”).
Înrăutățind și mai mult situația prin aroganță, măgarul adaugă faptul că,
luând drept model propriul cântec, este dispus să-i sugereze „artistei”
modalități diferite (și, implicit, mai bune) de interpretare: „Cu toate-
acestea, am nădejdi bune,/ De nu îți pare lucru prea greu,/ La niște reguli a
te supune,/ Luînd de pildă cîntecul meu”. Trufia măgarului este ascunsă
sub masca bunăvoinței, acesta susținând că interpretarea lui este
superioară celei a privighetoarei. Versiunea măgarului nu este, însă, atât de
bine primită precum fusese cea a „rivalei” sale, acesta alegând „Un cîntec
jalnic și necioplit,/ Încât de aspra lui armonie/ Toată pădurea s-a îngrozit”.
Ultima strofă reprezintă morala fabulei, transmisă cititorilor prin

intermediul replicilor privighetoarei: „Privighitoarea, fără sfială,/ Zise:
„Povața e în zadar;/ Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială/ Că eu în locu-ți n-aș fi
măgar”. Astfel, hotărând să nu procedeze precum o făcuse „sfătuitorul” său,
pasărea înțelege faptul că a încerca să schimbăm modalitatea prin care
oamenii se exprimă (este vorba aici de exprimarea artistică) este inutil.
Fiecare va proceda în funcție de propriile preferințe și gusturi, precum și în
funcție de propriile capacități. Cel talentat va fi observat și recunoscut de
către toți, spre deosebire de cel care își aduce singur elogii, în timp ce
reacțiile privind activitatea sa vor lăsa de dorit.
În concluzie, fabula „Privighetoarea și măgarul” ne învață că măsura

adevăratului talent este reacția publicului, și nu propria opinie despre
capacitățile noastre. Cel cu adevărat dăruit va străluci prin autenticitate,
neavând nevoie să discrediteze un alt artist pentru a crea o imagine pozitivă
despre sine în ochii celorlalți. Nu în ultimul rând, sfaturile sunt de prisos
atunci când vorbim despre exprimarea de sine. Fiecare o va face așa cum
consideră de cuviință.
Povestea vorbii
Volumul Povestea vorbii de Anton Pann conține o serie de anecdote pe
tema prostiei, beției, moravurilor sau a altor defecte fizice sau morale, iar
profesorii noștri îți pun la dispoziție rezumatul uneia dintre ele pentru a te
ajuta să te pregătești mai bine pentru ora de limba română, dar și o fișă de
lectură cu ajutorul căreia să reții cele mai importante detalii despre acestă
opera scrisă de Anton Pann.
Rezumat
„Povestea vorbii” îi aparține unuia dintre pionierii culturii muzicale și
literare românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Anton Pann.
Numele său real este Antonie Pantoleon-Petroveanu, iar una dintre
principalele moșteniri lăsate poporului român este chiar muzica imnului
național. Volumul „Povestea vorbii” a fost publicat pentru prima dată în
anul 1847.
Fragmentul de față are drept protagonist un crai aflat într-o situație dificilă.
Acesta era complexat de nasul său mare. Chiar dacă supușii, împreună cu
alți oameni de la curte, îl asiguraseră că îi stătea bine, era evident că nu
spuneau adevărul, întrucât nu își permiteau să fie sinceri cu superiorul lor
(„Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare/ Să-i spuie de faţă cusurul ce-l
are?”).
În aceeași cetate locuia și o femeie cocoșată, căreia lingușitorii reușiseră să

îi inducă o părere de sine distorsionată („Ce o amăgise lingăii să crează/ Că
ea e în lume cea dintâie rază”). Într-atât de departe de realitate era
percepția femeii asupra ei înseși încât devenise de-a dreptul arogantă („Ş-a
se ţine zână o înfumurase”). Într-o zi, ea îl vizitează pe craiul cu nasul cel
mare. Văzând că acesta nu-i vorbește așa cum îi plăcea ei și nu obține de la
el ceea ce dorește, femeia apelează la un tertip mârșav, lovind chiar în
sensibilitatea craiului, și anume, dimensiunea nasului său („Prerumpând
cuvântul, zise cu mirare:/ - Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!”).
Diplomat, craiul se preface că nu aude vorbele înțepătoare ale femeii.

Pentru a-l provoca, crezând că vorbele sale au rămas neauzite, aceasta
repetă remarca răutăcioasă pe care o făcuse înainte. Cu greu, craiul se
preface din nou că incidentul nu se petrecuse, însă femeia, insistentă,
revine asupra cuvintelor sale pentru a treia oară („Craiul şi aceasta o-nghiţi
cu noduri,/ Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri/ Şi mai zise iarăşi: - Ce
ciudat îmi pare!”). Ea adaugă chiar că nu văzuse nicăieri până atunci un nas
atât de mare.
Văzând că femeia era lipsită de bun simț și nu se dă bătută, craiul adoptă o

altă atitudine. El dă glas realității evidente, și anume că aceasta nu se află în
poziția de a critica aspectul fizic al altora, având în vedere cocoașa de pe
spatele ei („Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare/ Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-
o porţi în spinare?”). El își exprimă uimirea față de atitudinea cârcotașei,
fiind mirat de capacitatea acesteia de a-l jigni, în timp ce defectul ei era
mult mai mare. Cocoașa este alegerea lui Pann, întrucât este plasată
convenabil în spate, simbolizând ignoranța oamenilor față de propriile
defecte („Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate/ Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e
greutate”).
În final, femeia pleacă, neavând ce să răspundă cuvintelor craiului. Rămas

singur, acesta cugetă asupra celor întâmplate, gândind că acela care a spus
că e greu să ne cunoaștem pe noi înșine avea dreptate („Nu a fost minciună
ce a zis neştine/ Că greu se cunoaşte cineva pe sine!”). Una dintre ideile
reprezentate de acest episod este aceea cum că a-i umili pe alții în legătură
cu defectele lor nu va face să dispară defectele noastre. Este imposibil să
întâlnim un om lipsit de imperfecțiuni.
În concluzie, morala acestei cugetări este similară cu cea a zicalei „a vedea

paiul din ochii altora fără a observa bârna din ochii noștri”. Aceasta
înseamnă că, în timp ce propriile defecte ne par nesemnificative și le
observăm cu greu, imperfecțiunile altora ne sar în ochi imediat. Plin de
înțelepciune și umor, Anton Pann este adesea considerat a fi precursorul lui
Ion Luca Caragiale, pasionat și el de satirizarea moravurilor întâlnite în
societate.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Povestea vorbii”
Autorul: Anton Pann
Volumul din care face parte opera: „Povestea vorbii” (1847)
Date importante despre viața și activitatea autorului: Data nașterii lui Anton
Pann este incertă, întrucât scriitorul este născut în secolul XVIII (între
1796-1798). Locul nașterii sale este Imperiul Otoman, Bulgaria de astăzi, în
localitatea Silven. Numele său real este Antonie Pantoleon-Petroveanu, iar
unul dintre principalele moșteniri lăsate poporului român este chiar muzica
imnului național. El a fost poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt,
compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat și publicist român.
Activitatea sa de la Episcopie a avut drept scop principal românizarea și

modernizarea muzicii bisericești. Ca dovadă, manuscrisele redactate de
către Anton Pann constau în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri,
axioane, doxologii. În anul 1830, începe să publice lucrări, care aveau atât
conținut religios, cât și laic. El devine profesor de muzică al Școlii Naționale
din București. În continuare, Pann publică diverse cărți ce conțin cântece
de lume („Poesii deosebite sau cântece de lume”, 1831) și lucrări cu caracter
moralizator. În anul 1846 apar, printre altele, volumele „Poezii populare”,
„Cântece de stea, ediția a III-a”, scrise cu alfabet chirilic, în limba română.
Pann continuă să tipărească lucrările sale până în ultimul an de viață, 1854.
În acest an, el se stinge din viață la data de 2 noiembrie, la București, în
Țara Românească.
Alte opere ale autorului: „Vânătorul”, „Lupul pocăit”, „Ciobanul și
măgarul”, „De când ploaia cu cârnații”, „Norocul și mintea”, „Nu e nimic
fără cusur”, „Tăcerea e ca mierea”.
Semnificația titlului: Volumul „Povestea vorbii” este astfel intitulat fiindcă

abordează diverse situații sociale din prisma rolului jucat de cuvânt în
cadrul acestora. Vorbele ne pot ajuta sau ne pot pierde, în funcție de felul în
care le utilizăm. În același timp, cuvintele rostite ne trădează adesea
caracterul, în special defectele personalității noastre. În același timp,
vorbele contribuie la conservarea înțelepciunii populare, pe care Anton
Pann a valorificat-o magistral.
Tema: Tema principală a acestei cugetări este similară cu morala zicalei „a

vedea paiul din ochii altora fără a observa bârna din ochii noștri”. Aceasta
înseamnă că, în timp ce propriile defecte ne par nesemnificative și le
observăm cu greu, imperfecțiunile altora ne sar în ochi imediat. Plin de
înțelepciune și umor, Anton Pann este adesea considerat a fi precursorul lui
Ion Luca Caragiale, pasionat și el de satirizarea moravurilor întâlnite în
societate.
Versificația: Prozodia lucrării de față urmează niște reguli relativ simple.

Astfel, măsura este de douăsprezece silabe, iar rima este împerecheată.
Ritmul este iambic, accentul fiind pus pe a doua silabă, iar ocazional, pe cea
de-a treia.
Figuri de stil:
● epitete: „un nas foarte mare”, „ciudată persoană”;

● hiperbola: „N-am mai văzut încă astfel de nas mare”;
● inversiunea: „- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!”.
Personajele: Personajele narațiunii sunt puține: craiul din cetate și

femeia cocoșată.
Viziunea autorului: Cu o atitudine complet lipsită de superioritate,

Anton Pann a valorificat cu măiestrie înțelepciunea populară românească.
Aceasta s-a realizat prin volumele de cugetări, proverbe, fabule, lucrări cu
caracter moralizator ce surprind moravurile și defectele societății vremii
respective, valabile și în prezent. În lucrarea de față, Pann abordează
problematica judecății aspre a defectelor celor de lângă noi, în lipsa
capacității de a ne autoanaliza în mod obiectiv. Anton Pann înfățișează
cititorilor săi viața ca spectacol, având, precum declară criticul literar
George Călinescu, „meșteșugul inefabil al măscăriei fine, al mirosurilor
lingvistice tari”.
Rezumat pe scurt: Fragmentul de față are drept protagonist un crai aflat

într-o situație dificilă. Acesta era complexat de nasul său mare. Chiar dacă
supușii, împreună cu alți oameni de la curte, îl asiguraseră că îi stătea bine,
era evident că nu spuneau adevărul, întrucât nu își permiteau să fie sinceri
cu superiorul lor.
În aceeași cetate locuia și o femeie cocoșată, căreia lingușitorii reușiseră să

îi inducă o părere de sine distorsionată. Într-atât de departe de realitate era
percepția femeii asupra ei înseși încât devenise de-a dreptul arogantă. Într-
o zi, ea îl vizitează pe craiul cu nasul cel mare. Văzând că acesta nu-i
vorbește așa cum îi plăcea ei și nu obține de la el ceea ce dorește, femeia
apelează la un tertip mârșav, lovind chiar în sensibilitatea craiului, și
anume, dimensiunea nasului său („Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:/ -
Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!”).
Diplomat, craiul se preface că nu aude vorbele înțepătoare ale femeii.

Pentru a-l provoca, crezând că vorbele sale au rămas neauzite, aceasta
repetă remarca răutăcioasă pe care o făcuse înainte. Cu greu, craiul se
preface din nou că incidentul nu se petrecuse, însă femeia, insistentă,
revine asupra cuvintelor sale pentru a treia oară. Ea adaugă chiar că nu
văzuse nicăieri până atunci un nas atât de mare.
Văzând că femeia era lipsită de cel mai elementar bun simț și nu se dă

bătută, craiul adoptă o altă atitudine. El dă glas realității evidente, și anume
că aceasta nu se află în poziția de a critica aspectul fizic al altora, având în
vedere cocoașa de pe spatele ei („Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare/ Şi
nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?”). El își exprimă uimirea față de
atitudinea cârcotașei, fiind mirat de capacitatea acesteia de a-l jigni, în timp
ce defectul ei era mult mai mare. Cocoașa este alegerea lui Pann, întrucât
este plasată convenabil în spate, simbolizând ignoranța oamenilor față de
propriile defecte („Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate/ Şi-l judeci p-al
altui, el ţ-e greutate”).
În final, femeia pleacă, neavând ce să răspundă cuvintelor craiului. Rămas

singur, acesta cugetă asupra celor întâmplate, gândind că acela care a spus
că e greu să ne cunoaștem pe noi înșine avea dreptate.
Alexandru Lăpușneanul, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, este un
text de factură romantică, ce a fost publicat în primul număr al revistei
Dacia literară, fiind astfel un bun exemplu pentru a evidenția trăsăturile
literaturii pașoptiste. Nuvela lui Negruzzi are o temă istorică și
prezintă a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul Moldovei,
respectând astfel direcția impusă de reprezentanții pașoptismului, adică
prezentarea istoriei poporului român.
Textul nuvelei este divizat în patru capitole, fiecare capitol fiind însoțit de
câte un motto relevant pentru dinamica întâmplărilor din acel
segment.
Capitolul I
Primul capitol al nuvelei surprinde întoarcerea lui Alexandru
Lăpușneanul pe tronul Moldovei cu intenția de a redobândi puterea
pierdută din cauza trădării boierilor. Revenirea lui Lăpușneanul însemna
înlăturarea actualului conducător, Ștefan Tomșa. În plus, Lăpușneanul era
pregătit să se răzbune pe boierii care l-au trădat în timpul primei sale
domnii și au provocat pierderea tronului. Aflat la graniță, acesta este
întâmpinat de patru boieri – Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici – care îi
transmit faptul că poporul nu îl vrea și, prin urmare, ar fi bine să se
întoarcă din drum.
Auzind acestea, domnitorul nu se lasă descurajat de boieri, ci rostește

replica devenită motto al acestui prim capitol: „Dacă voi nu mă
vreți, eu vă vreu…”. De asemenea, le promite boierilor că vor fi pedepsiți
pentru cutezanța lor. Speriat de atitudinea dușmănoasă și de ambiția lui
Lăpușneanul, vornicul Moțoc îi cere iertare domnitorului și, prefăcut fiind,
îl sfătuiește să intre pe teritoriul Moldovei fără armată și să conteze pe
ajutorul boierilor, însă nu reușește să-l înșele pe abilul conducător.
Capitolul II
Cel de-al doilea capitol debutează cu instalarea la tron a lui
Alexandru Lăpușneanul, Ștefan Tomșa renunțând la scaunul său fără a
opune rezistență și fugind în Muntenia. Văzându-se în fruntea Moldovei,
Lăpușneanul pune în aplicare planul de răzbunare și omoară boierii la cea
mai mică nemulțumire, confiscă bunurile acestora, incendiază cetățile,
lăsându-i astfel fără putere. Îndurerată și mâhnită, soția unui boier
decapitat de Lăpușneanul o acuză pe doamna Ruxanda, nevasta
domnitorului, de faptul că nu ia măsuri împotriva acțiunilor soțului său.
Avertismentul văduvei – „Ai să dai samă, Doamnă!” – este motto-ul
capitolului și reprezintă un semnal de alarmă pentru doamna Ruxanda.
Aceasta din urmă îl roagă pe Lăpușneanul să pună capăt șirului de crime,
iar acesta îi promite soției un „leac pentru frică”.
Capitolul III
Al treilea capitol este format dintr-o serie de secvențe ilustrative pentru
cruzimea domnitorului. Mai întâi acesta participă la slujba religioasă,
disimulând a fi un adevărat creștin. Ba mai mult, ține un discurs în care
presară diverse referințe biblice și le cere iertare boierilor pentru
comportamentul său și pentru crimele comise. De asemenea, în semn de
împăcare, îi invită pe aceștia la un ospăț organizat la palat. Intențiile
ascunse ale domnitorului sunt dezvăluite în cadrul acelui ospăț, întrucât
Lăpușneanul ordonă uciderea boierilor prezenți. Singurul care scapă este
Moțoc, dar nu pentru că domnitorului i s-ar fi făcut milă, ci pentru că
acestuia îi era pregătit un alt sfârșit.
La poarta palatului se adunase mulțimea revoltată care, fără a avea un

motiv temeinic, cerea capul lui Moțoc, acesta din urmă fiind țapul ispășitor
al nedreptăților comise. Motto-ul „Capul lui Moțoc vrem…” ilustrează
dorința mulțimii de a-și răzbuna suferința. Domnitorul nu ezită și, în ciuda
rugăminților lui Moțoc, boierul este aruncat ca pradă mulțimii. Ulterior,
Lăpușneanul ordonă decapitarea celor patruzeci și șapte de boieri uciși,
formând din capetele acestora o piramidă. Chemată pentru a fi „lecuită de
frică”, doamna Ruxanda leșină la vederea piramidei.
Capitolul IV
În cel de-al patrulea capitol întâmplările au loc după patru ani de
la măcelul boierilor. Aflat în cetatea Hotinului, Lăpușneanul se
îmbolnăvește și, într-un moment în care își pierde luciditatea, cere să fie
călugărit. Revenindu-și în fire, îi amenință pe cei prezenți, replica devenind
motto-ul capitolului: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și
eu…”. Ajunși în cetatea Hotinului, boierii Spancioc și Stroici – care,
precauți fiind, nu au participat la ospăț și au scăpat de măcel – o conving pe
doamna Ruxanda să accepte otrăvirea domnitorului.
Văzând că soțul său amenință cu moartea pe toată lumea, inclusiv pe
propriul copil, doamna Ruxanda ajunge la concluzia că otrăvirea lui
Lăpușneanul e singura soluție. Astfel, domnitorul, chinuit de dureri, moare
otrăvit, fapt care marchează finalul nuvelei.
Așadar, nuvela lui Costache Negruzzi prezintă un episod din istoria

Moldovei de la mijlocul secolului al XVI-lea, conturând faptele crude
ale unui conducător tiran. Având ca punct de plecare istoria națională,
lucrarea „Alexandru Lăpușneanul” impresionează prin autenticitate, dar și
prin originalitatea scriitorului, care îmbină armonios realitatea cu ficțiunea.
Momentele subiectului
„Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi, este prima nuvelă
istorică apărută în literatura română. Astfel, în 1840, aceasta a fost
publicată în cel dintâi număr al revistei „Dacia literară”, publicație care a
contribuit masiv la stabilirea bazelor criticii literare românești. Tema operei
este de factură romantică, aceasta fiind reprezentată de trecutul istoric al
Moldovei, reprezentat printr-un episod simbolic.
Nuvela cuprinde patru capitole, la începutul fiecăruia regăsindu-se câte

un motto. Toate cele patru motto-uri evidențiază ideile principale
reprezentative pentru conținutul fiecărui capitol. Fiind o operă epică,
nuvela conține personaje și acțiune, evenimentele relatate în text fiind
organizate conform schemei momentelor subiectului.
Astfel, expozițiunea stabilește locul și timpul acțiunii, precum și unele

dintre personajele care participă la derularea acesteia. Faptele se petrec,
așadar, în Moldova, pe parcursul ultimilor cinci ani ai domniei lui
Alexandru Lăpușneanul, un lider crud și tiranic, revenit în țară alături de
alaiul său, cu intenția de a-și recupera titlul, înlăturându-l pe actualul
domnitor, Ștefan Tomșa. Tomșa era cel care-l înlăturase pe Iacob Eraclid
(poreclit „Desot-Vodă”), responsabil, la rândul său, pentru alungarea lui
Lăpușneanul. Vornicul Moțoc, Postelnicul Veveriță, Spătarul Spancioc și
Stroici încearcă să-l convingă să renunțe la intențiile sale, întrucât
„norodul nu te vrea, nici te iubește”.
Intriga acțiunii este reprezentată de răspunsul dârz al lui Lăpușneanul:

„Dacă voi nu mă vreți eu vă vreu, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre
voi, și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Astfel, acesta exprimă
deschis faptul că nu dorința poporului reprezenta prioritatea lui. Apoi, îl
liniștește pe Moțoc, asigurându-l că nu-l va ucide, fiindcă avea nevoie de
serviciile lui.
Desfășurarea acțiunii cuprinde cea mai mare parte a faptelor derulate

în cadrul operei. Așadar, Lăpușneanul reușește să-și recupereze poziția,
înlăturându-l cu succes pe Tomșa. El profită de naivitatea poporului, care
pare a-și aminti de vremurile bune ale domniei lui Lăpușneanul. Incendiază
toate cetățile Moldovei, cu excepția Hotinului, drept rezultat al atitudinii
sale paranoice. Se teme de comploturile boierilor împotriva lui, iar acestea
aveau loc, de obicei, în cetăți. El se comportă cu violență și cruzime,
limitând cu severitate averile boierilor și atârnând capetele celor uciși de
poarta curții domnești.
Doamna Ruxanda, soția lui Lăpușneanul, își roagă soțul să arate mai multă
bunăvoință față de boieri. Bărbatul, viclean, îi făgăduiește că-i va îndeplini
dorința începând „de poimâine”, dar că, a doua zi, îi va oferi „un leac de
frică”. Acest așa-zis remediu se constituia dintr-o capcană pe care
Lăpușneanul le-o întinde boierilor. Astfel, domnitorul îi invită la ospăț după
slujba de la biserică. Văzându-se în fața lor, acesta se preface bine
intenționat, cerându-și iertare pentru modul în care se comportase,
adăugând că dorința lui era aceea de a trăi „de acum în pace, iubindu-ne ca
niște frați”. Cu toate acestea, nici Spancioc, nici Stroici, nu au încredere în
Lăpușneanul, refuzând invitația la masă.
Situația escaladează, ceea ce reprezintă punctul culminant al acțiunii

operei. Cu puțin timp înainte de încheierea ospățului, boierul Veveriță
închină un pahar în cinstea lui Lăpușneanul, urându-i acestuia să fie ghidat
de către Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri și a bântui
norodul...”. Folosindu-se de acest context și motivând că urarea fusese
jignitoare, armașul ordonă pe loc ca boierii să fie uciși.
Agitația se resimte și în rândul poporului. Nemulțumită și gata de

răzbunare și revoltă, mulțimea adunată în fața porții palatului domnesc
lovește poarta cu topoarele. Când Lăpușneanul îi ordonă armașului să-i
întrebe pe oameni ce doreau, aceștia ezită, neștiind pe cine să învinuiască
pentru înrăutățirea sistematică a condițiilor de trai. În final, ei se folosesc
de Moțoc în rol de țap ispășitor și sfârșesc prin a cere capul acestuia.
Crezând că urma să fie ajutat de Lăpușneanul Moțoc îi cere acestuia să
intervină în favoarea lui, însă domnitorul alege cea mai simplă soluție,
aruncându-l pe Moțoc în mijlocul mulțimii, care se liniștește după uciderea
acestuia.
În încheierea acestui episod, Lăpușneanul ordonă tăierea capetelor
boierilor uciși, după care le aranjează pe masă în formă de piramidă. Apoi,
își cheamă soția, întrucât acesta era „leacul de frică” despre care-i vorbise
odinioară. Aflată în stare de șoc, aceasta leșină. Armașul își trimite oamenii
în căutarea lui Spancioc și a lui Stroici, care sunt găsiți încercând să fugă
peste granița de pe Nistru.
Deznodământul îl înfățișează pe Lăpușneanul la patru ani de la crimele

petrecute la ospăț, în cetatea Hotinului. El se mutase acolo fiindcă se temea
ca Spancioc și Stroici să încerce să revină în Moldova cu armată din
Polonia, unde cei doi se refugiaseră. În mod surprinzător, își respecta
promisiunea făcută doamnei Ruxanda și nu mai omora, într-adevăr, pe
nimeni. Cu toate acestea, nu se dădea înapoi de la tortura fizică. La scurt
timp, el se îmbolnăvește grav și cere să fie călugărit. Soția sa devine
regentă, iar fiul lui, Bogdan, este noul domnitor. Văzând acestea,
Lăpușneanul se înfurie, amenințându-și fiul și nevasta. Atunci, Spancioc și
Stroici o conving pe Doamna Ruxanda să-și ucidă soțul prin otrăvire,
motivând că era singura cale de a salva viața fiului său. Astfel, Alexandru
Lăpușneanul se confruntă cu sfârșitul propriei existențe.
În concluzie, „Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi, este o nuvelă

complexă ce ilustrează realitățile dificile ale trecutului istoric al Moldovei.
Autorul nu se rezumă la aspectele politice sau la situația oamenilor din
înalta societate (domnitori, boieri), ci se oprește și asupra suferinței
oamenilor de rând, care serveau drept simple instrumente în mâinile celor
puternici.
Secvențe reprezentative
Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” este una dintre cele mai valoroase
nuvele din literatura română și a fost publicată în primul număr al revistei
„Dacia Literară” în anul 1840. Autorul s-a inspirat din cronica lui Grigore
Ureche și, în general, respectă adevărul istoric, dar sunt și momente în care
se abate, spre exemplu, atunci când pomenește de Moțoc, Spancioc și
Stroici, care nu mai trăiau în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanul.
Costache Negruzzi scoate în evidență figura impresionantă a domnitorului
Moldovei, o personalitate complexă și controversată.
Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria

Moldovei. Subiectul urmărește cei 4 ani de domnie a lui Alexandru
Lăpușneanul și este structurat pe 4 capitole, fiecare cu un motto
reprezentativ. Compoziția narativă unește mai multe curente literare, cum
ar fi: clasicismul, romantismul reprezentat prin psihologia și tragismul
personajului, dar și realismul ilustrat de adevărul istoric al celei de-a doua
domnii a domnitorului Moldovei. Printre elementele realiste se numără
naratorul obiectiv, extradiegetic, dar și încadrarea exactă în timp și spațiu.
Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordinea derulării
evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spațiul narativ este real.
Prima parte a textului, având ca motto fraza „Dacă voi nu mă vreți, eu vă

vreau” constituie expozițiunea nuvelei și prezintă momentul în care
Alexandru Lăpușneanul sosește în țară venind cu ajutor turcesc, pentru a-l
înlătura pe Tomșa și pentru a ocupa din nou tronul Moldovei. În secvențele
următoare se descrie momentul în care câțiva boieri îi cer lui Lăpușneanul
să renunțe la planul său, căci poporul nu-l iubește. Hotărât să pună ordine
în țară, și, mai ales, să-i pedepsească pe boierii lacomi și trădători,
domnitorul respinge pretențiile boierilor. Această primă parte a nuvelei
conține și intriga acțiunii, deoarece, pe lângă conflictul deschis dintre
domnitor și boieri, este prezentată hotărârea lui Lăpușneanul de a izbăvi
țara de toate relele.
În momentul în care Tomșa fuge în Muntenia, poporul îl întâmpină pe

Alexandru Lăpușneanul cu bucurie și speranțe, iar acesta începe lupta
împotriva boierilor care l-au trădat. Secvențele în care el îi ucide fără milă
la cea mai mică plângere sau bănuială, îi deposedează de averi, anticipează
scena decapitării boierilor din capitolul al treilea. Soția domnitorului,
doamna Ruxanda, înduioșată de lacrimile văduvelor și ale orfanilor,
încearcă să-i îmbuneze inima soțului și-i cere să termine cu vărsarea de
sânge. Lăpușneanul îi promite că în curând nu va mai vedea capete tăiate și
chiar a doua zi îi va da „un leac de frică”.
Secvența cea mai expresivă este cuprinsă în capitolul al treilea, ce începe cu

motto „Capul lui Moțoc vrem...”, moment în care acțiunea atinge punctul
culminant. După slujba de la Mitropolie, voievodul se adresează mulțimii și
recunoaște crimele săvârșite, motivându-și acțiunile ca fiind necesare
pentru binele și liniștea țării. El își exprimă dorința de a trăi cu toții în pace
și cere iertare mulțimii adunate, invitându-i pe boieri la un ospăț. Aici,
Lăpușneanul poruncește să fie omorâți 47 de boieri, iar capetele lor așezate
într-o uriașă piramidă, acesta fiind „leacul de frică” promis doamnei
Ruxanda, care leșină când vede scena. În tot acest timp, o mare mulțime de
oameni se adună la palatul domnesc, cerând capul vornicului Moțoc. Cruțat
inițial, Moțoc, este dat de domnitor pe mâinile mulțimii dezlănțuite, în
ciuda rugăminților disperate.
Ultima parte a nuvelei constituie deznodământul acțiunii, având ca motto
„De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu” și aflăm că timp de 4 ani,
Lăpușneanul nu mai omorâse niciun boier, dar îngrijorat de fuga lui
Spancioc și Stroici se mută la Cetatea Hotinului, pentru a-i supraveghea
mai bine. Momentul în care se îmbolnăvește grav, înfățișează un moment
de slăbiciune în care domnitorul cere să fie călugărit. În timpul unei crize,
mitropolitul, crezând că voievodul se stinge, îl călugărește cu numele de
Paisie, și îl proclamă pe fiului lui Lăpușneanul, Bogdan, domnitor.
Revenindu-și, văzându-se călugărit, Lăpușneanul se înfurie și rostește
celebra replică „de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”,
amenințându-i pe Ruxandra și pe fiul său. Îngrozită de ce se va putea
întâmpla și îndemnată de boierii Spancioc și Stroici, doamna Ruxanda
pune otravă în paharul din care trebuia să bea domnitorul. Acesta moarte
în chinuri, în mâinile călăilor săi. Scena otrăvirii este cutremurătoare,
ilustrând în antiteză cele două perioade ale domnitorului: dacă la început
era puternic și autoritar, la sfârșit este umil, cu spume la gură și neputincios
în fața morții.
În concluzie, datorită complexității personajului principal, a conflictului

puternic și tensionat, a unității compoziționale, nuvela „Alexandru
Lăpușneanul” poate fi alăturată și comparată cu marile opere din literatura
universală. Valoarea ei incontestabilă este dovedită și de faptul că nuvela a
fost sursă de inspirație pentru scriitori precum Ion Pillat, Mihai Eminescu,
George Mihail Zamfirescu.
Caracterizare
Alexandru Lăpușneanul și Moțoc sunt două dintre cele mai reprezentative
personaje ale nuvelei scrise de Costache Negruzzi. Portretul acestora iese în
evidență atât prin replicile pe care le au, cât și prin interacțiunea cu
celelalte personaje.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei și întruchipează

figura domnitorului crud și tiran. Alte personaje care iau parte la acțiunea
operei sunt domnița Ruxanda, vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță,
spătarii Spancioc și Stroici, precum și văduva unuia dintre boierii uciși.
Personajele unei creații literare sunt reale numai în cadrul operei în care
trăiesc. Ele sunt prezentate ca persoane pe care cititorul le
interpretează ca fiind înzestrate cu calități morale și emoționale și care se
exprimă prin ceea ce spun (dialog) sau realizează (acțiune). Motivația
determină temperamentul, dorințele și natura morală a discursului și
acțiunilor unui personaj.
În cartea sa, Aspecte ale romanului, Forster clasifică personajele în

plate și rotunde. Personajele plate, numite și personaje tip sau
bidimensionale, sunt construite în jurul unei singure idei sau calități
care rămâne neschimbată de la început până la sfârșit. Personajele
rotunde trec printr-o schimbare radicală sau printr-o criză.
Acestea din urmă rămân întipărite în memoria cititorului, surprind într-un
mod convingător și sunt singurele care pot aborda roluri tragice și stârni
emoții sau alte sentimente decât umorul și satisfacția (Forster). Autorul își
cunoaște foarte bine personajele și le poate controla și manipula prin două
mijloace (Forster): folosind mai multe tipuri de personaje și variind punctul
de vedere.
Prin nuvela de factură istorică „Alexandru Lăpușneanul”, C.

Negruzzi își propune să ilustreze direcția romantică în literatură, susținută
de pașoptiști. Mai mult, Negruzzi reușește în nuvela sa să servească
principiilor enunțate de Kogălniceanu în Dacia literară în ceea ce privește
arhitectura echilibrată a compoziției, stăpânirea artei narative și construcția
unitară a personajelor reprezentative.
Personaj real, confirmat și autentificat prin cronicile istorice,

Alexandru Lăpușneanul a fost descris ca un personaj excepțional pus să
acționeze în situații excepționale. Cu toate acestea, autorul filtrează istoria
și o subordonează scopului artistic de a crea personaje vii într-o atmosferă
de viață umană (Popovici). Autorul își face simțită prezența în fiecare
cuvântare a personajului fictiv căruia i s-a conferit credibilitate istorică. De
asemenea, Negruzzi are meritul de a fi parcurs procesul de creare a
personajelor de la definirea globală a acestora prin epoca istorică la
definirea particulară, individuală și, mai apoi, individualizată, fapt observat
și în numele propriu al eroului articulat cu articol hotărât enclitic
(Popovici).
Eroul are, de asemenea, prin intermediul cuvintelor sale memorabile, o
funcție arhitectonică în nuvelă stabilind, prin aparițiile sale, patru structuri
echilibrate, în care acțiunea înaintează larg și sigur către puncte-cheie bine
individualizate (Popovici).
Introducerea eroului în scenă se realizează încă din primul paragraf

care abundă de date istorice și face notă discordantă cu fluxul epic al
nuvelei, având rolul de a sugera și anticipa conflictul operei. O dată cu
apariția lui Alexandru Lăpușneanul („Lăpușneanul mergea alăturea cu
vornicul Bogdan, amândoi călari pe armăsari turcești și înarmați din cap
până în picioare”) părăsim registrul cronicii și intrăm în nuvelă. În același
timp, încă din primele rânduri se prefigurează un caracter puternic,
cu o voință impunătoare și dominantă. În replicile pe care le schimbă
cu vornicul Bogdan aflăm miezul intrigii nuvelei: conflictul lui Lăpușneanul
cu Tomșa și cu boierii.
Autorul intervine discret în definirea personajului central prin mențiuni

referitoare la discursul acestuia („zise după puțină tăcere”, „zise acesta
silindu-se a zâmbi”) sau prin notații ale fizionomiei pe care vorbele
interlocutorilor săi le stârnesc („a cărui ochi scântieră ca un fulger”, „râdea;
mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau”) care
sugerează mânie reținută, gânduri diabolice, respectiv trădează o viață
sufletească intensă.
Personajul Alexandru Lăpușneanul prinde contur și se definește treptat pe

măsură ce acesta interacționează cu alte personaje din operă. Un prim
episod edificator este întâlnirea din cort cu cei patru boieri, foști fideli ai
domnitorului, dintre care se evidențiază Moțoc. Dialogul dintre
Alexandru Lăpușneanul și Moțoc are forță și emană tensiune și
tragism, iar relația dintre cei doi este una dintre călău („sabia mea
nu se va mânji în sângele tău; te voi cruța, căci îmi ești trebuitor”) și
victimă („Moțoc îi sărută mâna, asemenea câinelui care, în loc să mușce,
linge mâna care-l bate”) (Popovici). Fostul domnitor, care își revendică
funcția și statutul în fața poporului său, își cunoaște interlocutorul, căruia îi
recunoaște viclenia și lașitatea, și este capabil să intuiască planurile
boierilor și să disimuleze discursul împăciuitor al lui Moțoc, având el însuși
un plan de revenire și pedepsire a celor care l-au îndepărtat de la
conducere.
Un alt personaj în raport cu care se definește Alexandru

Lăpușneanu este soția acestuia, domnița Ruxanda. Aceasta este
introdusă în narațiune printr-o scurtă divagație în care cititorului i se
explică istoricul familial și firea firavă a Ruxandei, iar prima apariția are loc
printr-o „ușă lăturalnică”. Ruxanda este descrisă ca un suflet complex,
marcată de spaima morții și neputința dragostei față de Alexandru
Lăpușneanul („pre care cinstindu-l și supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi
voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puțină simțire omenească”).
Deși are un rol decorativ (Popovici), Ruxanda dă voce conștiinței și
sentimentelor de compasiune ale lui Alexandru Lăpușneanul, pe
care acesta și le reprimă decisiv.
Scena memorabilă din biserică completează, în mod indirect, portretul

lui Alexandru Lăpușneanul din punct de vedere fizic prin
descrierea amănunțită a veșmintelor de sărbătoare pe care le poartă („era
îmbrăcat cu toată pompa domnească”) și a reacțiilor care trădează
nerăbdarea față de îndeplinirea planului său și sadismul acestuia („Spun că
în minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi
tresărit”). Alexandru Lăpușneanul este propriul regizor al planului său
diabolic, pe care îl pune în practică cu cinism și cruzime.
Motivația acțiunilor sale nu este legată de iubirea și datoria pe care un

domnitor le are față de poporul său, ci, mai degrabă, de ura pe care acesta o
simte față de boierii care l-au trădat („n-am făcut bine că m-am mântuit de
răii aceștii și am scăpat țara de o așa râie?”). Eroul nuvelei stăpânește
și psihologia maselor („Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu
sânge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”) și,
pentru a le atrage simpatia, îl elimină pe Moțoc, țapul ispășitor și cauza
aparentă a tuturor suferințelor poporului. Sub pretextul îndeplinirii voinței
poporului și dirijând viclean reacțiile acestuia, Alexandru Lăpușneanul își
duce la bun sfârșit planul său de răzbunare și eliminare a celor care l-au
trădat. Cruzimea domnitorului atinge paroxismul în scena finală din
capitolul trei, în care piramida din capetele boierilor morți provoacă spaima
Ruxandei. Alexandru Lăpușneanul manifestă înțelegere față de
sensibilitatea feminină („Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zâmbind; în
loc să se bucure, ea se sparie”). Spre deosebire de Ruxanda, domnitorul
suportă scenele tari și poate face față voințelor dârze pe care le poată
sfărâma și înfrânge (Popovici).
Moartea boierilor trădători nu aduce vindecarea de furia maladivă a lui

Alexandru Lăpușneanul. Dimpotrivă, actele de violență și cruzime gratuite
continuă, acesta negăsindu-și liniștea din cauza celor doi boieri mai tineri,
Spancioc și Stroici. Răpus de boală și aflat în pragul morții, eroul se
confruntă cu divinitatea, reprezentată de mitropolitul Teofan. Căința și
regretul pentru păcatele înfăptuite sunt înlocuite de o atitudine autoritară și
de orgoliu („M-ați popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc
și eu!”). Alexandru Lăpușneanul își găsește sfârșitul, în același mod violent,
chiar din mâinile gingașei și firavei Ruxanda care, având binecuvântarea
mitropolitului, pune mai presus dragostea sa de mamă. Epitetele
(„nenorocitul domn” ) și comparațiile („mugind ca un taur”) îl descriu pe
domnitor în ultimele sale clipe sub apăsarea durerilor fizice și a
zbuciumului și neîmplinirii sufletești („îmi arde sufletul!„). Finalul este
simbolic, domnitorul având parte de aceeași moarte violentă pe care el
însuși a aplicat-o boierilor („învață a muri, tu care știai numai a omorî”).
Caracterizarea lui Alexandru Lăpușneanul se realizează mai ales

prin procedeul spunerii, prin care autorul intervine cu scopul de a
descrie și motiva acțiunile eroului. În același timp, autorul creează un
personaj cu un suflet complex, un personaj rotund, care trece
printr-o criză provocată de trădarea boierilor și pierderea domniei.
Stăpânit de furie, sadism și mânie, înțelege ce se petrece în mintea
personajelor care gravitează în jurul său și, mâhnit de trădare și
neloialitate, este incapabil de iertare, milă și iubire.
Construit pe baza antitezelor și în relație cu alte personaje, Alexandru

Lăpușneanul este un personaj romantic, inspirat din realitatea istorică,
pus să acționeze în anumite situații epice pentru a demonstra crezul
autorului: personajele reale sunt asemenea vieții, iar peste dramele
individuale, istoria își urmează singură cursul (Leonte).
În concluzie, autorul Costache Negruzzi, prin nuvela sa, aduce în prim-plan

un episod din istoria națională, în care prezintă felul în care Alexandru
Lăpușneanul preia tronul Moldovei, câteva secvențe importante din domnia
sa, iar în final, felul în care este otrăvit conducătorul.
Moțoc
„Alexandru Lăpușneanul” este prima nuvelă istorică ce aparține literaturii
române. Autorul ei, Costache Negruzzi, a utilizat instrumente ale
romantismului pentru a contura portretul acestui domnitor sângeros, care
considera că numai frica era eficientă în impunerea autorității unui
conducător. Prima publicare a nuvelei a avut loc în anul 1840, în primul
număr al revistei „Dacia literară”.
Cele mai multe dintre personajele operei de față beneficiază de atestare

istorică, Negruzzi preferând să păstreze, în acest fel, impresia veridicității
acțiunii nuvelei. Asemenea protagonistului și doamnei Ruxanda, Moțoc
este și el atestat istoric, principala sursă de inspirație utilizată de către
autor în conceperea textului fiind „Letopisețul Țării Moldovei”.
Personaj secundar, masculin și individual, Moțoc este un boier viclean și

lacom. El apare încă de la începutul nuvelei, iar prima informație pe care o
aflăm în legătură cu el este faptul că ocupa funcția de vornic („vornicul
Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici”). Împreună cu
celelalte personaje menționate anterior, Moțoc era însărcinat cu
întâmpinarea lui Lăpușneanul, domn reînscăunat, la hotarele țării. De
asemenea, în numele clasei boierești, care se temea de revenirea
domnitorului, Moțoc încearcă să-l convingă pe acesta că nu era dorit de
către popor. Lăpușneanul bănuiește intențiile ascunse ale lui Moțoc și,
implicit, pe cele ale boierilor, nesfiindu-se să-i informeze că se va întoarce
la tron, cu sau fără voia lor, iar averile lor vor fi puse în slujba țăranilor, „pe
care-i jupuiau”.
Văzând că Lăpușneanul nu putea fi înduplecat, Moțoc schimbă strategia de

abordare a acestuia, devenind mieros și rugător, sperând să poată
câștiga încrederea domnitorului. Din aceste rugăminți deducem lipsa de
demnitate care-l caracterizează pe vornic („- Doamne! Doamne! zise Moțoc,
căzând în genunchi, nu ne pedepsiți pre noi după fărădelegile noastre! Adă-
ți aminte că ești pământean, adă-ți aminte de zisa scripturei și iartă
greșiților tăi!”), ale cărui planuri depind de naivitatea lui Lăpușneanul.
Astfel, Moțoc încearcă să-l convingă să recâștige tronul pe cale pașnică,
promițându-i sprijin, dar încercările sale sunt zadarnice.
Naratorul și alte personaje sunt cei care contribuie la caracterizarea directă

a lui Moțoc, acesta fiind numit de către autor „ticălosul boier”, iar de către
Lăpușneanul, „învechit în zile rele și deprins a te ciocoi la toți domnii”.
Deducem de aici faptul că viclenia și caracterul slab al personajului era
cunoscut de către toți, dar, în ciuda acestei transparențe, Moțoc, lipsit de
rușine (și de o oarecare inteligență), continuă să încerce să câștige simpatia
tuturor domnitorilor în slujba cărora se afla.
Crud, nemilos și lipsit de empatie, el recomandă numaidecât uciderea

populației nemulțumite și îndreptarea tunurilor către oamenii revoltați.
Ipocrizia personajului reiese și din comportamentul său dezechilibrat, astfel
încât, după ce închină o rugă aparent plină de evlavie Fecioarei Maria, el își
dezvăluie adevărata față, strigând: „Pune să deie cu tunurile într-ânșii... Să
moară toți! Eu sunt boier mare; ei sunt niște proști!”.
De-a lungul nuvelei, Moțoc rămâne în rolul „omului din umbră”, care,
sub aparenta apropiere de persoana conducătorului, urmărește satisfacerea
propriilor interese. Lăpușneanul este, însă, conștient de faptul că
adăpostește la piept un trădător („Moțoc îi sărută mâna, asemenea cânelui
care, în loc să mușce, linge mâna care-l bate. El era mulțămit de făgăduința
ce câștigase; știa că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum
el”) și nu are încredere în el. Ba mai mult, îl folosește drept momeală pentru
a calma mulțimea înfuriată, Moțoc sfârșind prin a servi drept țap ispășitor
pentru nemulțumirile poporului.
În concluzie, Moțoc este un personaj important în nuvela „Alexandru

Lăpușneanul”, el reprezentând atât un tip uman, cât și o lecție privind
riscurile lipsei de loialitate și ale lăcomiei, manifestate nemăsurat.
Destinul tragic al personajului este consemnat în „Letopisețul Țării
Moldovei” astfel: Lăpușneanul a trimis „pre sluga sa [...] la Liov de i-au
tăiat capul Tomșii și lui Moțoc vornicul și lui Spancioc spătariul și lui
Veveriță postelnicul”.
Ruxanda
„Alexandru Lăpușneanul” este una dintre cele mai valoroase nuvele istorice
din literatura română. Publicată în primul număr al revistei „Dacia
Literară” în anul 1840, opera evidențiază figura impresionantă a
domnitorului Moldovei, o personalitate complexă și controversată.

Moldovei. Subiectul urmărește cei 4 ani de domnie ai lui Alexandru
Lăpușneanul și este structurat pe 4 capitole, fiecare cu un motto
reprezentativ. Titlul reprezintă numele unui domnitor al Moldovei,
reperabil în cronici și documente istorice, devenit personaj principal și
eponim al nuvelei. De asemenea, titlul evidențiază încă de la început faptul
că Lăpușneanul este cel care influențează destinele celorlalte personaje.
Unul dintre aceste personaje este doamna Ruxanda, soția domnitorului.
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic,

caracterizat în antiteză cu Lăpușneanul: caracter slab-caracter tare,
blândețe-cruzime, demonic-angelic. Ruxanda are origine nobilă, este
descendentă a lui Ștefan ce Mare, iar Lăpușneanul se căsătorise cu ea „ca să
atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareș”. Tatăl, fratele
și soțul ei fuseseră cu toții domnitori, astfel încât statutul social al
personajului este înalt, nobil.
De-a lungul textului, Ruxanda este caracterizată atât direct, cât și
indirect. La începutul textului, se face o descriere a vestimentației Ruxandei,
punându-se accent pe frumusețea femeii: „Părul ei după moda de atunci, se
împărțea pe umerii și spatele său. Figura ei avea acea frumusețe, care făcea
odinioară vestite femeile Românei.”. Hainele și bijuteriile scumpe ale
personajului denotă grandoare și măreție: „Peste zobonul de stofă aurită,
purta un benișel de felendraș albastru, blănit cu samur [...] era închisă cu
un colan de aur, ce se încheia cu mari paftalme de matostat, împregiurate
cu petre scumpe, iar pe gurmanjii ei atârna o salbă cu multe șiruri de
mărgăritar”.
Relația dintre cei doi soți, dar și trăsăturile acestora, sunt reliefate și prin
intermediul apelativelor: doamna Ruxanda îi spune „bunul meu domn”,
fapt care sugerează iubirea și respectul acesteia față de soț, pe când
Lăpușneanul, enervat de cutezanța soției i se adresează jignitor, numind-o
„muiere nesocotită”. Gesturile, mimica și cuvintele rostite de Lăpușneanul
arată faptul că acesta nu ținea cont de faptul că soția lui se poartă frumos.
El reacționează impulsiv atunci când Ruxanda îi cere să înceteze cu
omorurile, ba mai mult, îi promite „un leac de frică”: Lăpușneanul
poruncește să fie omorâți 47 de boieri, iar capetele lor să fie așezate într-o
uriașă piramidă. Acesta este „leacul de frică” promis doamnei Ruxanda,
care leșină când vede scena. Fire sensibilă, miloasă, doamna
Ruxanda nu suportă violența și își revine cu greu după scena văzută.
Ea este empatică, iar unii dintre supuși văd în ea o șansă de salvare,
sperând că femeia ar putea avea puterea de a-l îmblânzi pe soțul ei,
cunoscut pentru cruzimea lui.
În comportamentul ei pașnic, se evidențiază un moment de derută atunci

când viața fiului său este amenințată. Ușor influențabilă, acționând din
impuls și mânată de la spate de boieri, Ruxanda îl otrăvește pe
Lăpușneanul, punând capăt unei domnii sângeroase. Această scenă pune în
lumină, în primul rând, instinctul matern, căci pe tot parcursul textului,
trăsătura dominantă a Ruxandei a fost blândețea și dorința ca violența și
omorurile să înceteze, lăsând loc păcii și înțelegerii.
În concluzie, doamna Ruxanda este un personaj secundar, feminin,

conturat în antiteză cu domnitorul Alexandru Lăpușneanul, dar
care în final, are puterea de a-și otrăvi soțul pentru a-și salva fiul. Astfel, ea
surprinde prin contrastul dintre poziția inferioară din debutul operei, și
puterea, influența dobândite în final, când decizia ei pune capăt suferințelor
multora dintre supușii lui Lăpușneanul.
Trăsături ale ideologiei literare promovate
în Dacia literară
Secolul al XIX-lea se definește în Europa ca „Secol al națiunilor”, datorită
procesului de formare a statelor naționale. Națiunile moderne sunt o
construcție ideologică și culturală care implică diferite componente
materiale și simbolice: o limbă acceptată, cunoscută și vorbită de toți, o
istorie legitimată de continuitatea cu înaintașii, eroi exemplari pentru
calitățile unei națiuni, folclor intrat din circulația orală în cea scrisă, peisaje
definitorii pentru natura ținuturilor, elemente pitorești etc. Pașoptismul
românesc, având ca nucleu revoluția de la 1848, implică o perioadă mai
îndelungată de pregătiri și una de consecințe, delimitată între 1830 și 1860.
Ca mișcare politică și culturală, pașoptismul are un rol decisiv în procesul de

modernizare a societății române. Pașoptiștii din țările române aveau origini
sociale, formare și studii diferite, însă îi unea conștiința misiunii lor
istorice. Prima generație are meritul de a crea climatul cultural, publicând
primele ziare în limba română, cu suplimente culturale. Primele publicații
în limba română – Curierul românesc (condus de Ion Heliade Rădulescu),
Albina românească (editat de Gheorghe Asachi), Gazeta de Transilvania
(editată de George Barițiu) – au o dublă funcție: educativă, prin
completarea instrucției oferite de un învățământ în faza începuturilor;
culturală, prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie creații originale.
Miza pe termen lung este formarea unei literaturi și a unei limbi comune
pentru toți românii. A doua generație se compune din personalități
provenite din familii boierești sau burgheze, cu studii în Franța, unde
dobândesc idei noi, progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după
întoarcerea în țară.
Pașoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul

cultural-literar, exprimând o aspirație colectivă spre creație și cultură,
grefată pe un program ce urmărea dezvoltarea națională. Pașoptismul
literar coincide cu începutul romantismului românesc.
Programul pașoptismului este cuprins în articolul Introducție, apărut în

revista Dacia literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în 1840, la Iași.
Programul nu a funcționat ca instrument al unei anumite autorități, ci ca
un mod de a gândi al tuturor pașoptiștilor care credeau în aceleași idei:
realizarea unei literaturi originale, pentru că „traducțiile nu fac o
literatură și sunt o manie ucigătoare a gustului original, însușirea cea mai
prețioasă a unei literaturi” și pentru că „dorul imitației s-a făcut la noi o
manie primejdioasă care omoară în noi duhul național”; pentru împlinirea
acestui deziderat, Mihail Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire
din realitățile naționale: „Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul
de pitorești pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem
pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații” (altfel spus,
temele de inspirație recomandate sunt istoria, folclorul și frumusețile
patriei); critica va fi obiectivă, nu părtinitoare: „Vom critica cartea, iar nu
persoana”; țelul suprem proclamat este acela că toți românii trebuie „să
aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”.
Literatura romantică pașoptistă va avea trăsături specifice, care,

particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi
exemplificate prin operele scriitorilor acestei perioade.
Interesul pentru istorie este deosebit în epocă, trecutul fascinându-i pe

scriitori; în acest sens, pot fi amintiți Dimitrie Bolintineanu, cu Legendele
istorice, Grigore Alexandrescu (Anul 1840, Mormintele. La Drăgășani),
Vasile Alecsandri (Dumbrava Roșie, Dan, căpitan de plai). Istoria este
văzută în legătură cu motivul ruinelor, al mormintelor, al nopții, integrate
în specificul românesc.
Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpușneanul în 1840, în

primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de
inspirație istorică în literatura română. Sub influența programului
romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducție, al lui Mihail
Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informațiile cuprinse în
cronicile moldovene într-o creație clasică prin sobrietatea
construcției, pregnanța caracterelor și vigoarea conflictelor.
Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În

realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopisețul Țării Moldovei, fapte
din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpușneanul (1552-1561, 1564-
1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informațiile despre a doua
domnie a lui Alexandru Lăpușneanul: intrarea domnitorului în țară, cu
ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă
și internă (distrugerea cetăților cerută de turci, înțelegerea cu craiul
polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca
ucidere prin înșelătorie. Fidelitatea față de cronică în ceea ce privește
evenimentele majore este necesară pentru obținerea veridicității
atmosferei. În privința celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat
consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomșa fuge în
Polonia, la Liov, însoțit de Moțoc vornicul, Veveriță postelnicul și Spancioc
spătarul. Aici sunt decapitați, din ordinul „craiului” leșilor, în urma
intervenției lui Lăpușneanul prin intermediul turcilor. Sfârșitul atribuit în
nuvelă lui Moțoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batiște Veveli,
ucis de o mulțime de țărani, din cauza lașității domnitorului Alexandru
Iliaș, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui
Miron Costin).
Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea

urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor și evenimentelor
istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta
presupune metamorfozarea personalităților reale, atestate de cronică, în
personaje literare, în conformitate cu obiectivele programului Daciei
literare (crearea unei literaturi originale). În nuvelă, există scene și
episoade care aparțin în totalitate ficțiunii (uciderea lui Lăpușneanul prin
intervenția Ruxandei, a lui Spancioc și Stroici, invitația la ospăț printr-o
„deșănțată cuvântare”, amenințarea cu moartea adresată tuturor celor
prezenți în scena călugăririi, decapitarea boierilor uciși și așezarea
capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deținut etc.).
Ca structură compozițională, nuvela este alcătuită din patru părți,

fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este
structurată printr-o înlănțuire de episoade, care urmăresc un conflict
concentrat în jurul personajului principal. Toate evenimentele care
alcătuiesc subiectul operei urmăresc crearea unei atmosfere de epocă.
Expozițiunea prezintă reîntoarcerea lui Lăpușneanul în Moldova, cu ajutor
străin.Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpușneanul este
întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriță și Moțoc -,
care îl informează că „norodul” nu îl vrea și îi cer să se întoarcă de unde a
venit. Afirmându-și hotărârea de a-și recăpăta tronul, Lăpușneanul dă
dovadă de fermitate și de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici
devine motoul primei părți a nuvelei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.
Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în

cronică relatarea și prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul
direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul
obiectiv și omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată,
intervențiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea
scenei în memoria cititorului.
Întâlnirea lui Lăpușneanul cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei.

Întors la domnie, Lăpușneanul ia măsuri energice împotriva boierilor care
l-au trădat: pune să fie arse cetățile, ca să elimine posibilitatea de a
complota, taie capete, pe care le atârnă în fața palatului ca exemplu ,
confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi
mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor uciși o așteaptă pe
doamna Ruxanda în fața palatului și o roagă să intervină pe lângă domnitor
pentru a înceta cu omorurile, amenințând-o că va fi responsabilă în fața lui
Dumnezeu pentru crimele soțului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”
Intervenția domniței, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul,

procedeul romantic având rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui
Lăpușneanul, este timidă și determină o reacție violentă a soțului.
Domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul
folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunați la biserică la un ospăț
de reconciliere. Îmbrăcat în ținută de gală, voievodul ține o cuvântare
impresionantă, dar cu totul nesinceră. La palat, cei 47 de boieri sunt
masacrați de slujitorii pregătiți pentru acest eveniment. Moțoc asistă,
obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a ști care îi este soarta. Câțiva
fugari dau de știre în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce
contribuie la adunarea unei mulțimi dezlănțuite în fața porților ferecate.
Narațiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulțimii
devenind motoul părții a treia a nuvelei. Moțoc este sacrificat, domnitorul
îndeplinindu-și promisiunea inițială. Bun cunoscător al reacțiilor umane,
Lăpușneanul îl sacrifică pe Moțoc pentru a potoli furia „norodului” adunat
în fața palatului. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără
menajamente: Lăpușneanul însuși construiește piramida celor 47 de
capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea
făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămași în viață nu li se mai
taie capetele.
Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare,

neliniștit de fuga lui Spancioc și Stroici, care au reușit să scape de
urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie
călugărit, dar, când își revine din leșin, îi amenință cu moartea pe toți cei
prezenți, printre care se află chiar fiul său. Spancioc și Stroici se întorc în
Moldova, și îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru
a-și salva viața. Doamna ezită și cere sfatul mitropolitului Teofan.
Intervenția acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea
destinului domnitorului. Ipocrit și disimulat, mitropolitul o sfătuiește
indirect pe doamna Ruxanda să-și ucidă soțul, lăsându-i impresia că a
absolvit-o de vină.
Ultima amenințare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulți am să
popesc și eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui
personaj care a dominat totul. Deznodământul acțiunii nu coincide cu
finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul și îi aparține
naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii și timpul
cititorului (timpul diegezei și timpul relatării ): „ Acest fel fu sfârșitul lui
Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La
mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul
lui și al familiei sale”.
Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv

și omniscient. Culoarea de epocă se obține prin reconstituirea fidelă a
obiceiurilor, a vestimentației și a relațiilor dintre personaje. Verosimilitatea
relatării este susținută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din
cronică și elementul fictiv, rod al imaginației scriitorului care nu este
cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea
faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relații de
cauzalitate și consecutivitate.
Toate firele narative sunt susținute de evoluția personajului principal, al

cărui caracter se construiește pe parcursul acțiunii. Limbajul, atitudinile
care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând
trecerea de la cronică la literatură, prin ficțiune.
Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură

promovate de Mihail Kogălniceanu și include elemente specifice
romantismului, recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci
istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de
scris”. Se poate afirma, așadar, că romantismul patruzecioptist este punctul
de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este
un prim pas făcut în această direcție.
Conflicte
Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” este una dintre cele mai valoroase
nuvele din literatura română, publicată în primul număr al revistei „Dacia
Literară” în anul 1840. Autorul s-a inspirat din cronica lui Grigore Ureche
și, în general, respectă adevărul istoric, dar sunt și momente în care se
abate, spre exemplu, atunci când pomenește de Moțoc, Spancioc și Stroici,
care nu mai trăiau în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanul. Costache
Negruzzi scoate în evidență figura impresionantă a domnitorului Moldovei,
o personalitate complexă și controversată.

Moldovei. Subiectul urmărește cei patru ani de domnie a lui Alexandru
Lăpușneanul și este structurat pe patru capitole, fiecare cu un motto
reprezentativ. Titlul, format dintr-un substantiv propriu, anticipă
caracterul istoric al scrierii lui Negruzzi. Astfel, titlul reprezintă numele
unui domnitor al Moldovei, reperabil în cronici și documente istorice,
devenit personaj principal și eponim al nuvelei. De asemenea, titlul
evidențiază încă de la început faptul că Lăpușneanul este personajul care
influențează destinele celorlalte personaje, stârnind o serie de conflicte.
Principalul conflict, exterior, este unul de ordin politic, și anume lupta

dintre boieri și domnitor. Se cunoaște faptul că lupta de impunere a
domnitorului Lăpușneanul a fost una sângeroasă și dură, cruzimea
devenind o expresie a dorinței de răzbunarea pentru trădarea boierilor
săvârșită în prima domnie. Prima parte a textului, având ca motto fraza
„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” constituie expozițiunea nuvelei și
prezintă momentul în care Alexandru Lăpușneanul sosește în țară venind
cu ajutor turcesc, pentru a-l înlătura pe Tomșa și pentru a ocupa din nou
tronul Moldovei. Hotărât să pună ordine în țară, și, mai ales, să-i
pedepsească pe boierii lacomi și trădători, domnitorul respinge pretențiile
boierilor. Această primă parte a nuvelei conține și intriga acțiunii, deoarece,
pe lângă conflictul deschis dintre domnitor și boieri, este prezentată
hotărârea lui Lăpușneanul de a izbăvi țara de toate relele. Secvența cea mai
expresivă este cuprinsă în capitolul al treilea, ce începe cu motto „Capul lui
Moțoc vrem...”, moment în care acțiunea atinge punctul culminant. După
slujba de la Mitropolie, voievodul se adresează mulțimii și recunoaște
crimele săvârșite, motivându-și acțiunile ca fiind necesare pentru binele și
liniștea țării. El își exprimă dorința de a trăi cu toții în pace și cere iertare
mulțimii adunate, invitându-i pe boieri la un ospăț. Aici, Lăpușneanul
poruncește să fie omorâți 47 de boieri, iar capetele lor să fie așezate într-o
uriașă piramidă. În tot acest timp, o mare mulțime de oameni se adună la
palatul domnesc, cerând capul vornicului Moțoc, acesta fiind un conflict
secundar. Cruțat inițial, Moțoc, este dat de domnitor pe mâinile mulțimii
dezlănțuite, în ciuda rugăminților disperate. Scena omorârii lui Moțoc
aduce în prim-plan un conflict vechi, cel între popor și boierul jefuitor, căci
Moțoc înșelase mulți oameni și îl trădase pe Alexandru Lăpușneanul în
prima domnie. Un alt conflict exterior, de ordin politic, este cel dintre
boierii Spancioc și Stroici împotriva domnitorului. Fiind mai tineri, cei doi
nu cad în capcana ospățului, refuzând invitația. Îngrijorat de fuga lui
Spancioc și Stroici, Lăpușneanul se mută la Cetatea Hotinului, pentru a-i
supraveghea mai bine, fără a ști că aceștia vor fi părtași la sfârșitul său.
Aceste conflicte exterioare plasează personajele într-o relație de opoziție,

dând naștere unor noi situații de natură conflictuală, căci doamna Ruxanda
este îngrozită de faptele soțului său, mai ales după scena cu omorul celor 47
de boieri. Relația dintre cei doi, dar și trăsăturile acestora sunt reliefate și
prin intermediul apelativelor: doamna Ruxanda îi spune „bunul meu
domn”, fapt care sugerează iubirea și respectul acesteia față de soț, pe când
Lăpușneanul, enervat de cutezanța soției i se adresează jignitor, numind-o
„muiere nesocotită”. Raportul se schimbă în ultima parte a nuvelei, căci
apar o serie de conflicte noi. Unul dintre ele este chiar între doamna
Ruxanda și soțul ei. Chiar dacă Lăpușneanul este la fel de agresiv și dur ca
la început, boala îi diminuează puterea pe care o avea înainte. În timpul
unei crize, mitropolitul, crezând că voievodul se stinge, îl călugărește cu
numele de Paisie, și îl proclamă pe fiului lui Lăpușneanul, Bogdan,
domnitor. Revenindu-și, văzându-se călugărit, Lăpușneanul se înfurie și
rostește celebra replică „de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”,
amenințându-i pe Ruxandra și pe fiul său. Îngrozită de ce se va putea
întâmpla și îndemnată de boierii Spancioc și Stroici, doamna Ruxanda
pune otravă în paharul din care trebuia să bea domnitorul. Acesta moare în
chinuri, în mâinile călăilor săi. Scena otrăvirii este cutremurătoare,
ilustrând în antiteză cele două perioade ale domnitorului: dacă la început
era puternic și autoritar, la sfârșit este umil, cu spume la gură și neputincios
în fața morții. Acest conflict dintre cei doi soți derivă dintr-un altul, căci în
momentul în care Lăpușneanul s-a văzut fără putere, a amenințat că își va
ucide propriul fiu, fapt ce a determinat-o pe doamna Ruxanda ia această
decizie grea.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Alexandru Lăpușneanul”
Autorul: Costache Negruzzi
Date despre operă: „Alexandru Lăpușneanul” este prima nuvelă istorică

din literatura română. Prima sa publicare a avut loc în data de 30 ianuarie
1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”.
Date importante despre viața și activitatea autorului: Costache Negruzzi
(Constantin Negruzzi) s-a născut în anul 1808, în satul Trifeștii Vechi,
județul Iași. A fost un om politic și scriitor român, aparținând generației
pașoptiștilor.
Debutul literar al lui Negruzzi are loc după fuga în Basarabia, ca urmare a
revoluției din 1821. Îi sunt publicate câteva nuvele, iar Negruzzi studiază
istoria cu mult interes. Este ales deputat de Iași, apoi primar, dar nu
participă la Revoluția de la 1848.
Proza lui Negruzzi se împarte în trei categorii. Prima cuprinde „Amintirile

din junețe” (povestiri) și „O alergare de cai” (nuvele în limba română). Cea
de-a doua conține nuvela „Alexandru Lăpușneanul”, publicată în „Dacia
Literară” în 1840. A treia o constituie Scrisorile (peste 30 la număr).
Acestea cuprind observații critice și satirice asupra obiceiurilor societății,
informații despre diferiți scriitori, precum și amintiri personale.
Costache Negruzzi se stinge din viață în data de 24 august 1868.
Alte opere ale autorului: „Aprodul Purice” (1837), „Sobieski și românii”

(1845), „Regele Poloniei și Domnul Moldaviei” (1839), „Cântec vechi” (1843), „O
alergare de cai” (1840).
Specia literară: Nuvelă istorică
Gen literar: Genul epic
Personaje: Alexandru Lăpușneanul, Vornicul Moțoc, Postelnicul Veveriță,

Spătarul Stroici, Spătarul Spancioc, Doamna Ruxanda, mulțimea (personaj
colectiv)
Semnificația titlului: Titlul poartă numele personajului principal, domnitor

al Moldovei. Imaginea protagonistului este, de fapt, o proiecție romantică a
unei figuri istorice reale. Lăpușneanul este reprezentat drept un lider
sângeros, crud, pasionat de uciderea în masă.
Tema principală: „Alexandru Lăpușneanul” abordează tema trecutului

istoric al Moldovei. Are loc evocarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru
Lăpușneanul, în Moldova celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea.
Conducătorul țării este un tiran care ucide întâi din dorința de a se răzbuna,
iar apoi, din plăcere. Astfel, cititorul realizează consecințele nefaste ale
abuzului de putere.
Moduri de expunere: narațiunea, dialogul, descrierea
Perspectiva narativă: Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul

diferențiindu-se de personajul principal. Omniprezent, naratorul se
exprimă la persoana a treia.
Rezumat pe scurt: Nuvela este alcătuită din patru capitole. Motto-ul

fiecărui capitol atrage atenția asupra ideilor principale corespunzătoare
fiecărei părți.
Alexandru Lăpușneanul revine în țară, însoțit de un întreg alai, pentru a

prelua domnia de la Ștefan Tomșa. Mai înainte fusese înlăturat din domnie
și înlocuit de către Iacob Eraclidul. Vornicul Moțoc, Postelnicul Veveriță,
Spătarul Spancioc și Stroici cer o audiență cu Lăpușneanul. Moțoc
transmite domnitorului aspirant că „norodul nu te vrea, nici te iubește”,
însă Lăpușneanu, neînduplecat, răspunde cu faimoasa replică: „Dacă voi nu
mă vreți eu vă vreu, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi, și voi
merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Îi făgăduiește, însă, lui Moțoc, să
nu îl ucidă, întrucât avea nevoie de el.
Lăpușneanul îl înlocuiește pe Tomșa, precum plănuise, iar poporul, naiv, își

amintește de vremurile bune ale domniei sale. Acesta arde toate cetățile
Moldovei, cu excepția Hotinului. Cetățile erau locuri de complot ale
boierilor împotriva sa. Lăpușneanul se arată neînduplecat față de boieri,
reducându-le averile cât putea și atârnând capetele celor uciși de poarta
curții domnești.
Doamna Ruxanda, soția lui Lăpușneanul, își imploră soțul să-i ierte pe
boieri. O văduvă cu cinci copii o oprise într-o zi, reproșându-i că își lăsa
bărbatul să comită astfel de fapte. Lăpușneanul îi promite că îi va îndeplini
dorința „de poimâine”, după ce îi va da Doamnei, a doua zi, „un leac de
frică”.
Boierii sunt chemați la noul domnitor, la masa de prânz, după slujba de la

biserică. Aflat în fața lor, Lăpușneanul se scuză pentru asprimea de care
dăduse dovadă față de ei, adăugând că dorea să trăiască „de acum în pace,
iubindu-ne ca niște frați”. Spancioc și Stroici, însă, nu au încredere în
Lăpușneanul și decid că nu vor participa la masa oferită de acesta.
Chiar înainte de încheierea ospățului, boierul Veveriță închină un pahar,

dorindu-i domnitorului să-l călăuzească Dumnezeu în gândul bun „de a nu
mai strica pe boieri și a bântui norodul...”. Sub pretextul că urarea fusese
jignitoare, armașul ordonă uciderea boierilor.
Mulțimea se adună în fața porții palatului domnesc, lovind în poartă cu

topoarele. Lăpușneanul cere armaşului să-i întrebe ce doresc, iar ca
răspuns, după un moment de ezitare, mulțimea cere capul lui Moțoc,
întrucât îl învinuiau pe el pentru nenorocirile care le afectaseră traiul.
Moțoc, încrezător, îi cere domnitorului să ia atitudine, dar acesta refuză, iar
vornicul este aruncat de pe zid mulțimii, care îl omoară, iar apoi se
liniștește.
Apoi, Lăpușneanul ordonă să se reteze capetele boierilor uciși, așezându-le

pe masă în formă de piramidă. O cheamă pe Doamna Ruxanda să privească
„leacul de frică”, iar aceasta leșină. Oamenii armașului sunt trimiși să-i
aducă pe Spancioc și pe Stroici, pe care îi prind fugind peste granița de pe
Nistru.
La patru ani de la episodul sângeros, Lăpușneanul se mută în cetatea

Hotinului pentru a-i supraveghea pe Spancioc și Stroici, refugiați în
Polonia. Prevăzător, se aștepta ca cei doi să vină cu oaste polonă în
Moldova. Respectase promisiunea făcută soției sale, astfel încât nu mai
omora pe nimeni, dar supunea oamenii la torturi fizice.
Vodă se îmbolnăvește, cerând mitropolitului, episcopilor și boierilor să îl

călugărească dacă observă că se apropie de moarte. Este călugărit și
primește numele de Paisie, doamna Ruxanda este numită regentă, iar fiul
său, Bogdan, noul domn.
Lăpușneanul își amenință soția și fiul cu răzbunarea, iar Spancioc și Stroici

o conving pe doamna Ruxanda să-și otrăvească soțul pentru a-și salva fiul.
Totul se petrece întocmai, iar Alexandru Lăpușneanul este pedepsit cu o
moarte dureroasă.
Sobieski și românii de Costache Negruzzi

Sobieski și românii este o nuvelă scrisă de Costache Negruzzi și
publicată pentru întâia oară în „Calendar pentru poporul românesc pe anul
1845”, apoi în „Almanahul de învățătură”, în anul 1846. Ulterior a fost
inclusă în volumul „Păcatele tinerețelor” apărut în anul 1857.
Opera este considerată ca fiind una de referință pentru literatura română,

în special datorită caracterului istoric, nuvela având ca temă
principală eroismul de care au dat dovadă plăieșii de la Cetatea
Neamțului. Sursa principală a operei o constituie două dintre textele lui
Dimitrie Cantemir, „Istoria Imperiului Otoman” și „Viața lui Constantin
Cantemir”, în care se vorbește despre vitejia de care au dat dovadă cei 19
plăieși care au rezistat asaltului Cetății Neamțului, cauzând pierderi mari
oastei polonezilor.
Rezumat
Opera „Sobieski și romanii” face parte din „Fragmente istorice”, ciclul al
doilea al volumului „Păcatele tinerețelor” (1857), și are ca temă trecutul
istoric, văzut dintr-o perspectivă romantică, acțiunea desfășurându-se în
luna septembrie a anului 1686, moment în care Ion Sobieski, regele
Poloniei, vine în Moldova. Autorul nuvelei preia subiectul din cronica lui
Ion Neculce, iar cu ajutorul imaginației transformă un moment istoric într-
o operă de artă.
Sobieski și românii
Rezumat
Opera „Sobieski și romanii” face parte din „Fragmente istorice”, ciclul al
doilea al volumului „Păcatele tinerețelor” (1857), și are ca temă trecutul
istoric, văzut dintr-o perspectivă romantică, acțiunea desfășurându-se în
luna septembrie a anului 1686, moment în care Ion Sobieski, regele
Poloniei, vine în Moldova. Autorul nuvelei preia subiectul din cronica lui
Ion Neculce, iar cu ajutorul imaginației transformă un moment istoric într-
o operă de artă.
Regele Sobieski intră în Țara Moldovei „cu oști grele”, cu intenția de a o

cuceri și de a se bate cu turcii. Ostașii sunt hărțuiți, înfometați, au avut de
îndurat un viscol puternic, ce a dus la pierderea multor soldați. În drumul
spre Polonia, fac un ocol și se îndreaptă spre Cetatea Neamțului, pe care
Sobieski se hotărăște să o atace. Cetatea era goală, garnizoana împreună cu
domnul Cantemir plecaseră la Fălciu, iar în ea au rămas de pază 19 plăieși.
Armata polonă fiind lipsită de merinde și bănuind că înăuntru vor găsi
averi și cele necesare oștirii, cer plăieșilor să le predea cetatea. Plăieșii
refuză și începe lupta. După cinci zile de luptă, mor 10 plăieși și mai rămân
doar trei răniți, ceilalți șase fiind singurii buni de luptă, dar nu mai aveau
muniții și nici merinde. Văzând situația în care se află, plăieșii moldoveni în
frunte cu cel mai bătrân dintre ei, decid că cel mai bine este să se predea și
ridică un steag alb legat de o suliță.
Regele Sobieski le permite să iasă din cetate, promițându-le că îi lasă în

viață și le permite să plece unde vor dori. În momentul în care plăieșii
moldoveni ies din cetate, regele Poloniei rămâne uimit de numărul mic, nu
acceptă faptul că doar 19 oameni i-au opus rezistență și au cauzat pierderi
în rândul armatei sale. Furios, decide să-i spânzure pentru a le da o lecție,
dar hatmanul Iablonovscki, care îl însoțea, îi aduce aminte regelui că le-a
făcut o promisiune, iar plăieșii nu au făcut decât să-și apere cetatea cum au
crezut ei de cuviință că este mai bine. Gândindu-se mai bine, Sobieski,
decide să se țină de promisiune, să le dea drumul plăieșilor, oferindu-le câte
50 de zloți și spunându-le că se pot lăuda de fapta lor de arme, fiindcă deși
erau puțini, s-au împotrivit regelui Poloniei timp de cinci zile. Plăieșii au
plecat spre munți, oastea polonă a plecat dezamăgită că nu a găsit averi și
merinde, iar cetatea a rămas cu porțile deschise.
În această nuvelă, autorul Costache Negruzzi recreează o pagină din istoria

națională pentru a-i da un mesaj patriotic, punând în antiteză vitejia
plăieșilor moldoveni cu orgoliului regelui Poloniei.
O alergare de cai de Constantin Negruzzi

O alergare de cai este o nuvelă scrisă de Costache Negruzzi
(Constantin Negruzzi) în anul 1840, iar apoi inclusă în ciclul „Amintiri din
junețe”, alături de „Cum am învățat românește” și „Zoe”. În anul 1857 a
apărut volumul „Păcatele tinereților” care cuprinde toate operele în proză
scrise de Negruzzi, grupate în patru cicluri: „Amintiri din junețe”,
„Fragmente istorice”, „Neghină și Pălămidă” și „Negru pe alb”.
Opera prezintă povestea a două cupluri, Ipolit și Olga, Naratorul și

doamna B., acțiunea desfășurându-se pe două planuri distincte.
Rezumat
Constantin Negruzzi, cunoscut cu numele de Costache Negruzzi, a fost unul
dintre reprezentanții prozei românești în perioada pașoptistă. O parte
importantă din proza sa este volumul „Amintirile din junețe” care cuprinde
nuvele precum „Zoe” sau „O alergare de cai”. Cea din urmă a fost publicată
în anul 1840 și prezintă un caracter personal și o intrigă riguros construită.
Nuvela dovedește o deosebită artă a povestirii stăpânită de către autor.
Acesta narează două planuri paralele, poveștile a două cupluri: Ipolit și
Olga, Naratorul și doamna B. Planul narativ al poveștii dintre narator și
doamna B. simbolizează memorialisticul, iar cel al poveștii dintre Ipolit și
Olga, ficțiunea, prin acest aspect, textul punând problema relației dintre
arta realistă și cea ficțională. Autorul menționează timpul acțiunii ca fiind
cu cinci ani înainte de povestirea sa, iar narațiunea se realizează la persoana
I și trimițând astfel cu gândul la o poveste reală de iubire și la identificarea
autorului cu naratorul și cu personajul principal. Tot în incipit, autorul
menționează despre povestea lui Ipolit și a Olgăi și afirmă că o povestește
așa cum i-a fost spusă de către o femeie; „Istoria unei femei, spusă de o
femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul meu chiar spunerea
doamnei B., încredințat fiind că cetitorul îmi va rămînea mulţămitor.”.
Astfel el redă povestea de iubire a celor doi.
Totul începe cu un tablou veridic al Chișinăului, locul „alergării de cai”. În

acest tablou intervine prezența naratorului-personaj, care va lua parte la
evenimente. Motivul principal al textului este epistola, totul se rezumă la
puterea cuvântului. Impactul pe care scrisoarea primită de către narator de
la doamna B., prin care îl anunța că Bibi, cățelul, a murit, este descris în
capitolul al patrulea, „Câteva răvașe”. Autorul creează o dilemă prin post
scriptumul scrisorii, în care doamna B. îi cere naratorului să rupă
scrisoarea. Apoi, brusc, firul narativ se modifică, aducând în prim-plan
povestea Olgăi și a lui Ipolit. Aflăm în continuare cum Ipolit se
îndrăgostește de Olga prin prisma citatelor din Petrarca, Schiller sau
Rousseau pe care femeia le-a notat pe niște tăblițe. Și în acest caz, scrisul
are rolul de a înfiripa povestea de iubire. Tot despre scris, autorul ne spune
în continuare că a avut rol în dezlegarea sentimentului de iubire, oferindu-
ne exemplul scrisorii primite de către narator în care era anunțat despre
infidelitatea doamnei B.
În finalul nuvelei, naratorul pierde întrecerea pentru câștigarea inimii

doamnei B. După ce trece peste dezamăgirea firească, el meditează și își
împărtășește gândurile cu femeia iubită. Acesta mărturisește credința în
efemeritatea pasiunii și susține că totul este dedicate risipirii în timp.
Balta albă
Balta-Albă de Vasile Alecsandri este o povestire în ramă, care a fost
scrisă de către autor în anul 1847, sub forma unui jurnal de călătorie.
Autorul a făcut o călătorie în Occident, iar la întoarcere a petrecut o scurtă
perioadă la Balta-Albă, prilej cu care s-a inspirat și a scris opera cu același
nume. Textul a fost publicat în anul 1848.
Prin intermediul acestei opere Vasile Alecsandri abordează tema „civilizației

hibride”, în cadrul căreia conviețuiesc forme orientale și occidentale,
moderne și tradiționale.
Rezumat
Poziționarea României „între Orient și Occident” a constituit mereu un
subiect pentru numeroase dezbateri. În timp ce unii susțin că România are
un caracter puternic oriental și s-ar regăsi pe sine în tradiționalism, alții
văd modernismul occidental ca fiind calea pe care România ar trebui să o
urmeze. Această dezbatere este la fel de vie astăzi precum era în 1847, când
Vasile Alecsandri a scris povestirea „Balta Albă”, care prezintă România
prin ochii unui străin și se confruntă, printre altele, cu problematica
„civilizației hibride”.
Povestirea are loc în stațiunea „Balta Albă” (cunoscută pentru proprietățile

vindecătoare ale apei) și începe cu un grup de prieteni adunați, „lungiți pe
divanuri”, așa cum era obiceiul în Orient. Printre ei se afla un călător
francez care întreprinsese un voiaj în Orient și avea așteptări bine
determinate despre Valahia (pe atunci, numele regiunii). Acum, însă, era
confuz fiindcă descoperea în Valahia din ce în ce mai multe contradicții.
Tânărul povestește despre experiențele, așteptările și impresiile

sale. Coborând cu vaporul pe Dunăre, acesta interacționase cu alți
călători care vorbeau despre Valahia, un ținut despre care admite apoi jenat
că nu auzise niciodată. Auzise pe vapor cuvintele „valah”, „Valahia” și
fusese lămurit de căpitan că acel pământ „era locuit de oameni cu totul
străini de nația otomană”. Astfel, curios fiind, decide să coboare la Brăila și
să se aventureze în necunoscut. Se așteaptă, însă, la ce e mai rău, asumând
că Valahia era un ținut populat de sălbatici, motiv pentru care își pregătește
armele. Este surprins când descoperă contrariul, și, discutând cu însuși
consulul francez aflat la Brăila, află despre stațiunea Balta Albă, unde exista
o „apă făcătoare de minuni”. Tânărul decide, astfel, să viziteze Balta Albă.
Aflăm apoi despre drumul cu căruța până la Balta Albă, un drum, de

altfel, plin de peripeții. Odată ajuns în stațiune, francezul are din nou ideea
cum că ținutul în care se afla era populat de oameni primitivi, întrucât
așteptările sale au fost înșelate. În loc să descopere la Balta Albă o stațiune
tipic occidentală, cu hotel și restaurant, acesta găsește doar un sat izolat
de lume. Ajuns în sat, acesta caută un loc potrivit pentru a înnopta. Astfel,
el se împrietenește cu trei tineri români educați și buni vorbitori de limbă
franceză, care îi recomandă un bărbat ce îi poate oferi francezului un
adăpost. Din nefericire, adăpostul nu a fost pe măsura așteptărilor
călătorului: într-o casă țărănească, pe un pat de lemn, fără așternuturi.
Nemulțumirea străinului a fost cu atât mai mare, cu cât a doua zi s-a trezit
din cauza zgomotului puternic de afară, recăpătându-și impresia inițială
despre Valahia, drept un ținut barbar.
Francezul urmează, totuși, mulțimea zgomotoasă până la balta zis-

miraculoasă, unde se găsea apa vindecătoare. Ajuns la destinație, rămâne
uimit de ceea ce vede: persoane venite din toate colțurile lumii, formând un
amestec de contraste. Aici își regăsește prietenii care îi săriseră în ajutor
noaptea precedentă.
Astfel, francezul se familiarizează cu vestitul contrast dintre

modern și arhaic, precum și dintre nivelul de trai al cetățenilor: unii erau
foarte bogați, în timp ce alții, dureros de săraci. Prietenii cei noi îl invită la
un prânz tradițional românesc, apoi îl duc la o plimbare cu un așa-zis
vapor, care se dovedește, în final, a fi o plută. Seara, tinerii îi propun noului
prieten francez să îl însoțească la un bal elegant. Acolo, somptuozitatea
toaletelor și a atmosferei generale dă din nou peste cap concepțiile
francezului care devine nespus de confuz referitor la opinia sa despre
Valahia.
Vasile Alecsandri surprinde cu o claritate uimitoare ceea ce criticul literar

George Călinescu numea „sinteza între Occident și Orient”. Potrivit lui
Călinescu, această sinteză este reprezentată de către Vasile Alecsandri „în
spiritualul tablou al civilizației române, așa cum o vede un francez la Balta
Albă”.
Eseu
„Balta Albă” este un jurnal fictiv de călătorie, imaginat de Vasile
Alecsandri, importantă personalitate pașoptistă. Concepută într-un stil
inedit, această operă este una dintre cele pe care trebuie să le înveți cu
temeinicie în timpul pregătirii pentru examen. Următorul eseu însumează
majoritatea cunoștințelor pe care trebuie să ți le însușești despre această
operă. Așadar, textul cuprinde date despre operă, semnificația titlului, tema
operei și viziunea autorului, perspectiva narativă, limbajul artistic.
Totuși, pentru a înțelege și mai bine opera lui Vasile Alecsandri și pentru a
putea redacta un eseu cât mai complex, te sfătuim să citești și celelalte
materiale pe care le conține acest eBook.
Vasile Alecsandri este o personalitate marcantă pentru istoria literaturii

române. Activ participant la evenimentele de la 1848, acesta a avut și o
bogată activitate literară. Alecsandri a scris poezie, proză şi dramaturgie,
punând astfel bazele literaturii române într-o varietate de genuri literare.
Povestirea „Balta Albă” a fost scrisă chiar în stațiunea cu acest nume, în
vara anului 1847. Publicarea acesteia a avut loc în revista „Calendarul
pentru români”, în 1848, iar apoi în revista „România literară”, în 1855.
Titlul operei denumește stațiunea balneară „Balta Albă”, unde Alecsandri

a petrecut o perioadă de timp în vara anului 1847. Inspirat de împrejurimi,
dar și de locuitorii zonei, acesta și-a imaginat stațiunea văzută prin ochii
unui străin occidental, precum și reacțiile acestuia în fața realităților
Valahiei secolului al XIX-lea.
Tema povestirii este reprezentată de imaginea Valahiei din secolul

al XIX-lea, văzută prin ochii unui străin. Această imagine este zugrăvită
prin opoziția dintre aspectele primitive și cele de civilizație avansată,
element ce provoacă o profundă confuzie în mintea vizitatorului european.
Viziunea lui Alecsandri este reflectată aici de descrierea condițiilor

economico-sociale din Valahia celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-
lea, în scopul ilustrării cauzelor care au dus la inițierea revoluției burghezo-
democratice. Întrucât povestirea evidențiază contrastul puternic
dintre clasele sociale în Valahia, aceasta se înscrie în programul
„Daciei literare”. Alecsandri are o viziune critică asupra inegalității sociale:
cei din înaltele pături ale societății sunt bine educați, vorbesc mai multe
limbi străine, poartă haine de lux, pe când clasa de jos trăiește în condiții
deosebit de modeste, ducându-și existența cu greu de pe o zi pe alta.
Opera se bucură de un limbaj artistic aparte, caracterizat îndeosebi

prin oralitate. Astfel, cititorul are impresia comunicării directe dintre
povestitor şi ascultător. Pictorul francez are un spirit de observație bine
dezvoltat, însoțit atât de capacitatea lui de a ironiza realitățile din jurul său,
dar și cea de a se autoironiza („țălul meu, viind la Balta-Albă, nu era de a
petrece noaptea în convorbire sufletească cu stelele”). Aceste elemente
oferă povestirii o mare putere de sugestie, introducând cititorul în universul
operei.
Oralitatea stilului este dată și de cuvinte și expresii populare, regionalisme
și arhaisme („samănă mai mult a niște mâțe postite”, „ține-te bine!”, „ar fi
întrat dracul într-înșii”, „gios”, „colb”, „poștaș”, „sprăvălituri”, „țoluri”).
Acestora li se adaugă cuvinte și expresii străine, precum: „steplechasse”
(cursă cu obstacole), „ah, c’est charmant!” (ah, este încântător!).
Pentru a defini unicitatea limbajului artistic, oralitatea este completată

de varii figuri de stil: hiperbole (străjerul, un „urieș îngrozitor, care căta la
mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură”), personificări
(„toate planetele se uita cu ochii strălucitori la mine și asista la epizodul
voiajului meu”, „roțile râdea scârțâind de mine”), precum și comparații
(„bodogănind din gură ca un urs supărat”).
Perspectiva narativă este subiectivă, deși începutul este relatat la

persoana a III-a, naratorul confundându-se cu autorul, aflat în ipostaza
unui tânăr valah. Tot restul narațiunii este relatat la persoana întâi de către
personajul-narator, adică turistul francez. Se observă prezența mărcilor
formale ale naratorului subiectiv, sugerându-se astfel apropierea acestuia
de evenimente și ajungându-se până la identificarea acestuia cu personajul.
În concluzie, principala modalitate de creație literară în povestirea „Balta

Albă” este utilizarea motivului străinului drept pretext pentru a
prezenta o anume realitate socială. Opera de față are o semnificație
deosebită, atât pentru evoluția literaturii române, cât și pentru
consemnarea cauzelor unor importante evenimente istorice.
Povestire în ramă
„Balta-Albă” de Vasile Alecsandri este o povestire în ramă, iar
caracteristicile acestei specii literare au fost explicate de către profesorii
Liceunet în eseul de mai jos.
Vasile Alecsandri a fost cea mai importantă figură a literaturii române în

perioada pașoptistă. Pe lângă cariera scriitoricească, acesta a desfășurat și o
bogată activitate politică, despre care se știe, însă, mai puțin. Pasionat de
turism, Alecsandri a scris povestirea în ramă „Balta Albă” în anul 1847, sub
forma unui jurnal de călătorie. Povestirea a fost publicată un an mai târziu,
în 1848.
Textul „Balta Albă” valorifică structura povestirii în ramă, provenită

din literatura orientală (un exemplu cunoscut este lucrarea „O mie și una de
nopți”). Povestirea în ramă aparține genului epic în proză și
reprezintă o structură epică în cadrul căreia una sau mai multe
narațiuni de sine stătătoare se încadrează într-o altă narațiune mai amplă,
care le cuprinde în aceeași atmosferă epică. Într-o povestire în ramă,
interesul se conturează de obicei în jurul situației neobișnuite povestite, și
nu în jurul personajelor.
Astfel, în „Balta Albă” avem de-a face cu o narațiune-cadru ce îndeplinește

rolul fixării timpului și spațiului, precum și cel al stabilirii personajelor. Un
grup de prieteni adunați, „lungiți pe divanuri”, așa cum era obiceiul în
Orient, discută într-o seară. Printre ei se afla un călător francez care
întreprinsese un voiaj în Orient și avea așteptări bine determinate despre
Valahia (pe atunci, numele regiunii). Acum, însă, era confuz fiindcă
descoperea în Valahia din ce în ce mai multe contradicții. Acest dialog,
definitoriu pentru povestirea în ramă, îndeplinește o funcție ritualică,
fixând relația povestitor-ascultător.
În cadrul acestei povestiri este introdusă povestea francezului, sub forma

unui jurnal de călătorie în Valahia, la Balta Albă. Subiectul narațiunii este
dat de personajul-narator. Acesta împărtășește noilor prieteni din Valahia
experiențele sale din timpul călătoriei. Astfel, rolul naratorului devine acela
de a se transpune în pielea povestitorului, care devine însuși protagonistul
(călătorul francez). Aceasta întărește particularitatea stilului specific și
talentul de a captiva auditoriul. Narațiunea se face la persoana întâi,
subiectivizând tonalitatea povestirii, iar naratorul-personaj ia automat
parte la acțiune, fiind implicat afectiv în desfășurarea acesteia. Perspectiva
narativă este, așadar, subiectivă.
Astfel, timpul narativ se situează într-un plan al trecutului,

naratorul enunțând evenimentele întâmplate prin evocare. Călătorul
povestește despre experiențele, așteptările și impresiile sale. Evenimentele
sunt istorisite ca fiind neobișnuite, irepetabile, fiind astfel construită
impresia unicității.
Coborând cu vaporul pe Dunăre, acesta interacționase cu alți călători care

vorbeau despre Valahia, un ținut despre care admite apoi, jenat, că nu
auzise niciodată. Curios fiind, decide să coboare la Brăila și să se aventureze
în necunoscut. Se așteaptă, însă, la ce e mai rău, asumând că Valahia era un
ținut populat de sălbatici, motiv pentru care își pregătește armele. Este
surprins când descoperă contrariul, și, discutând cu însuși consulul francez
aflat la Brăila, află despre stațiunea Balta Albă, unde exista o „apă făcătoare
de minuni”. Tânărul decide, astfel, să viziteze Balta Albă.
Spațiul desfășurării acțiunii este unul privilegiat și ocrotitor („Balta
Albă”, unde există așa-zise ape „făcătoare de minuni”). Prin intermediul
ritualului povestirii se creează treptat o atmosferă de suspans și tensiune.
Odată ajuns în stațiune, francezul revizitează ideea cum că ținutul în care se
afla era populat de oameni primitivi, întrucât așteptările sale au fost
înșelate. În loc să descopere la Balta Albă o stațiune tipic occidentală, cu
hotel și restaurant, acesta găsește doar un sat izolat de lume. El se
împrietenește cu trei tineri români educați și buni vorbitori de limbă
franceză, care îi recomandă un bărbat ce îi poate oferi francezului un
adăpost.
A doua zi, francezul urmează mulțimea zgomotoasă până la balta zis-

miraculoasă, unde se găsea apa vindecătoare. Ajuns la destinație, rămâne
uimit de ceea ce vede: persoane venite din toate colțurile lumii, formând un
amestec de contraste. Astfel, francezul se familiarizează cu vestitul contrast
dintre modern și arhaic, precum și dintre nivelul de trai al cetățenilor: unii
erau foarte bogați, în timp ce alții, dureros de săraci. Pe tot parcursul
povestirii, accentul cade pe situația narată, nu asupra personajelor. Acestea
nu sunt la fel de bine individualizate precum în cazul unui roman sau al
unei nuvele.
Comicul povestirii este construit prin contrastul dintre așteptări și

rezultate, dintre ceea ce francezul se aștepta să găsească pe parcursul
călătoriei sale („sperarea de a mânca un biftec la tractor și mai ales dulcea
sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic”) și ceea ce
descoperă, odată ajuns la destinație. Nu exista restaurant în sat, iar patul
era din lemn, fără saltea, fără așternut; în loc de antropofagi întâlnește un
surugiu ciudat și morocănos, dar și tineri bine educați, vorbitori de limba
franceză.
Limbajul artistic se caracterizează, în primul rând, prin oralitate,

încorporând regionalisme și arhaisme precum: „valah”, „câtăva vreme”,
„ologii”, „diligența”, „rămasei”, „Alon domnule!”. Acestea oferă senzația de
comunicare directă între narator și cititor. Se remarcă astfel talentul și
spiritul de observație al străinului, ironia, dar și autoironia („talul meu,
viind la Balta-Albă, nu era de a petrece noaptea în convorbire sufletească cu
stelele”). Calitatea autoironică a povestirii conferă narațiunii o mare putere
de sugestie, construind un spectacol al contradicțiilor definitorii pentru
Valahia: primitivismul înfricoșător și civilizația vest-europeană.
Pe parcursul povestirii, autorul utilizează și o serie de figuri de stil,

după cum urmează: hiperbole (străjerul îi pare un „urieș îngrozitor, care
cată la mine, pare că ar fi vroit să mă înghită dintr-o îmbucătură”),
personificări („toate plantele se uită cu ochii strălucitori la mine și asistă la
epizodul voiajului meu”) și comparații („bodogănind din gură ca un urs
supărat”). Proza lui Alecsandri este recunoscută pentru limbajul încărcat
de elemente autentice, tonul confesional al persoanei întâi, precum și cel
spiritual și ironic al observației.
Având în vedere caracteristicile enunțate mai sus, „Balta Albă” se definește

ca fiind o povestire în ramă. Vasile Alecsandri surprinde cu o claritate
uimitoare ceea ce criticul literar George Călinescu numea „sinteza între
Occident și Orient”. Potrivit lui Călinescu, această sinteză este reprezentată
de către Vasile Alecsandri „în spiritualul tablou al civilizației române, așa
cum o vede un francez la Balta Albă”.
Subiectul povestirii este constituit de întâmplările inedite prin care

francezul trece în accidentala sa întâlnire cu Valahia. Aceste
întâmplări aparțin unui singur fapt epic, și anume, călătoria la Balta Albă.
Expozițiune
Acțiunea povestirii poate fi împărțită pe momentele subiectului. Astfel,
în expozițiune ni se prezintă o scenă în care, într-o seară, câțiva prieteni
stăteau „lungiți pe divanuri, după obiceiul oriental”. Printre ei se afla și un
„tânăr zugrav francez”, aflat pentru prima dată în Orient. Acesta începe a le
istorisi povestea călătoriei sale, precum și impresiile care l-au marcat de-a
lungul experienței. Coborând cu vaporul pe Dunăre, acesta interacționase
cu alți călători care vorbeau despre Valahia, un ținut despre care admite
apoi jenat că nu auzise niciodată. Auzise pe vapor cuvintele „valah”,
„Valahia” și fusese lămurit de căpitan că acel pământ „era locuit de oameni
cu totul străini de nația otomană”. Astfel, curios fiind, decide să coboare la
Brăila și să se aventureze în necunoscut. Se așteaptă, însă, la ce e mai rău,
presupunând că Valahia era un ținut populat de sălbatici, motiv pentru care
își pregătește armele.
Intriga
Ajuns la Brăila, tânărul are o mare surpriză. Îl aștepta acolo nimeni altul
decât consulul francez, care i-a povestit despre Balta Albă, un loc faimos
pentru apele sale „făcătoare de minuni”. Acestea îi trezesc curiozitatea
francezului, care decide să viziteze Balta Albă. Aceasta este intriga
povestirii.
Desfășurarea acțiunii
În desfășurarea acțiunii aflăm despre drumul aventuros cu căruța până la
Balta Albă. Odată ajuns în stațiune, eliberat de haosul și clătinăturile
căruței, francezul revizitează ideea cum că ținutul în care se afla era populat
de oameni primitivi, întrucât așteptările sale fuseseră înșelate. În loc să
descopere la Balta Albă o stațiune tipic occidentală, cu hotel și restaurant,
acesta găsește doar un sat izolat de lume. Ajuns în sat, acesta caută un loc
potrivit pentru a înnopta. Cu această ocazie, el se împrietenește cu trei
tineri români educați și buni vorbitori de limbă franceză, care îi recomandă
un bărbat ce îi putea oferi francezului un adăpost. Din nefericire, adăpostul
nu a fost pe măsura așteptărilor călătorului: într-o casă țărănească, pe un
pat de lemn, fără așternuturi. Nemulțumirea străinului a fost cu atât mai
mare cu cât a doua zi, acesta s-a trezit agitat din cauza zgomotului de afară.
Astfel, francezul a revenit la opinia inițială, cum că Valahia era un ținut
populat de sălbatici. Cu toate acestea, urmează mulțimea zgomotoasă până
la vestita Baltă Albă, unde, conform celor auzite, se găsea apa vindecătoare.
Punctul culminant
Punctul culminant are loc odată ce, ajuns la destinație, rămâne uimit de
ceea ce vede: persoane venite din toate colțurile lumii, toate formând un
amestec de contraste. Aici își regăsește prietenii care îi săriseră în ajutor
noaptea precedentă și este fermecat de tinerele românce frumoase care
vorbeau franceza impecabil, „ca niște pariziene”.
Deznodământul
Deznodământul vine odată cu momentul plecării francezului către Galați, în
scopul de a-și continua călătoria spre alte ținuturi. Tonul narațiunii devine
nostalgic, iar impresiile tânărului, deși încărcate de confuzie, se
definitivează, în sfârșit. Acesta observase, de-a lungul celor douăzeci și
patru de ore petrecute la Balta Albă, „atâtea lucruri nepotrivite, atâtea
contraste originale, că nu știu nici acum dacă Valahia este o parte a lumii
civilizate sau de este o provincie sălbatică”.
În lucrarea sa, intitulată „O istorie a literaturii române de la origini până în
prezent”, criticul literar George Călinescu se oprește și asupra povestirii
„Balta Albă”. Făcând referire la tema civilizației hibride, acesta scrie că
„Sinteza intre Occident și Orient, ce forma însăși structura intimă a ființei
sale, o face Alecsandri în spiritualul tablou al civilizației române, așa cum o
vede un francez la Balta-Albă”.
Buchetiera de la Florența
Buchetiera de la Florența este titlul unei nuvele cu caracter romantic
care îl are drept autor pe Vasile Alecsandri și care a fost publicată pentru
întâia oară în anul 1840, în revista „Dacia literară”, reprezentând, totodată,
și debutul literar al autorului.
Opera a fost scrisă în urma unei vizite a lui Vasile Alecsandri în Italia și are
drept sursă de inspirație literatura italiană, iar cel care l-a îndemnat să
conceapă acest text a fost Mihai Kogălniceanu. Nuvela a fost tradusă în
limba germană, versiunea tradusă apărând în anul 1887, în publicația
„Romanische Revue”, la Reşiţa.
Utilizând tehnica povestirii în ramă, opera începe cu prezentarea

Florenței, iar apoi este introdus în scenă un bun prieten de-al autorului,
care devine personaj-narator.
Rezumat
„Buchetiera de la Florența” este o nuvelă scrisă de Vasile Alecsandri și
inspirată din experiența personală a autorului, dobândită în urma călătoriei
sale în Italia. Opera reprezintă debutul literar al lui Alecsandri, fiind
publicată pentru prima dată în 1840, în revista „Dacia literară”, la numai un
an după ce avusese loc călătoria propriu-zisă.
Acțiunea operei este relatată prin utilizarea tehnicii povestirii în ramă.

Astfel, se remarcă prezența a doi naratori, primul dintre ei construind
„rama” povestirii și constituind „confidentul” celui de-al doilea, un alter-
ego al primului narator. Astfel, are loc o confesiune între cei doi naratori,
obținându-se astfel autenticitatea și impresia de veridicitate imprimate
textului, în ciuda amestecului clar între realitate și ficțiune.
Textul debutează cu descrierea amănunțită a frumuseții Florenței, alături

de remarci elogiatoare aduse marilor maeștri „nemuritori care au înzestrat
patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor”. Alecsandri este
interesat de obiectivele turistice și, admirând orașul, acesta meditează la
patria lui, Moldova, pentru care și-ar fi dorit același destin glorios: „Când a
da Dumnezeu [...] să avem și noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange,
ale căror produceri minunate să poată atrage ochii și laudele națiilor asupra
noastră!”.
Odată ajuns în fața capelei, personajul-narator se întâlnește cu un vechi

prieten italian, „V” (cel de-al doilea narator), la vederea căruia acesta se
bucură nespus, dar rămâne și uimit, observând faptul că V. părea extrem de
tulburat. După ce-l aude vorbind despre problema lui, personajul-narator
își dă seama de faptul că V. era îndrăgostit: „Te miri, prietene, de starea în
care mă vezi, urmă V; mă socoți poate nebun?... însă când ai ști în ce
furtuni plutește sufletul meu! Când ai cunoaște feluritele simțiri și cugetări
care mă muncesc, te-ai mira cum n-am nebunit de tot!”.
Cei doi se îndreaptă către o cafenea, unde apare o femeie care, „cu o grație
deosebită”, prezenta buchete de flori clienților. Autorul realizează un
portret fizic detaliat al „buchetierei”: „părul său negru și luciu ieșea în bucle
unduioase de sub o capelă de paie subțire și se împrăștia împrejurul gâtului
său alb ca crinul; ochii săi mari și negri aveau mândria ochilor de vultur”,
„talia sa zveltă și delicată, mâinile sale mai fragede decât florile ce ținea...
toate aveau o atragere ascunsă, care îți aprindea închipuirea”.
Personajul-narator inițial află despre V. faptul că era îndrăgostit

iremediabil de o actriță pe nume Cecilia, „o ființă albă și cerească, o
comoara de grații, de tinerețe și de poezie, un înger al cărui glas dulce,
limpede și armonios îmi pătrunse inima”. Actrița se află, însă, sub așa-zisa
„protecție” a lui Barbarissimo, un bătrân bogat și influent, care se
dovedește a reprezenta un mare obstacol în calea iubirii celor doi.
În final, însă, V. reușește să rămână împreună cu iubita lui. Barbarissimo

sfârșește prin a se înjunghia singur cu arma menită să-l ucidă pe V., drept
consecință a pedepsei protectoarei Ceciliei, iar deznodământul operei îi
surprinde pe cei doi îndrăgostiți cântând împreună. Cecilia cântă „Casta
Diva”, iar V. o acompaniază la mandolină. Autorul descrie acest final fericit
în manieră tipic romantică. Astfel, „îmbătați de dulcele delir al iubirii”, cei
doi „semănau ca doi îngeri adormiți în voluptatea extaziei cerești”. Tiparul
în care se încadrează cuplul V.- Cecilia este specific modelului
melodramatic al îndrăgostiților în calea cărora se află un personaj-obstacol.
În concluzie, nuvela „Buchetiera de la Florența”, de Vasile Alecsandri, este o
prelucrare romantică inspirată din literatura italiană. Scrisă la
îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, opera a fost tradusă în limba germană,
versiunea tradusă apărând în anul 1887, în publicația „Romanische Revue”,
la Reşiţa. Textul reprezintă un hibrid între narațiune propriu-zisă și
descriere lirică, fiind structurat în forma unui schimb permanent de
confesiuni între doi naratori diferiți.
Istoria unui galbân

Istoria unui galbân este o nuvelă care aparține scriitorului Vasile
Alecsandri și care a fost publicată pentru prima dată în revista
„Propășirea”, în anul 1844 și în volum, în anul 1876. Cu ajutorul acestei
nuvele Vasile Alecsandri încearcă să ilustreze trăsăturile oamenilor care
aparțin unor categorii sociale diferite, făcând astfel o radiografie societății
acelei vremi.
Tema principală pe care o abordează nuvela este cea a banului și a

modalității în care aspectele financiare influențează și
modelează caracterul uman și societatea în care trăim.
Comentariu literar
Nuvela „Istoria unui galbân”, scrisă de către Vasile Alecsandri, a fost
publicată în revista „Propășirea”, în anul 1844 și în volum, în anul 1876.
Textul este povestit din perspectiva autorului, care este atât narator, cât și
martor al discuției dintre un galben olandez și o para turcească. Prin
povestea galbenului, care trece de la un stăpân la altul, Alecsandri face o
radiografie a societății, ilustrând trăsături caracteristice pentru diferite
tipuri de oameni, ce aparțin unor diferite pături sociale.
Tema principală pe care o abordează nuvela este cea a banului și a
modalității în care aspectele financiare influențează și modelează caracterul
uman și societatea în care trăim. Autorul se axează pe modalitatea în care
diferite tipuri sociale de oameni percep banul și sunt influențați de valoarea
acestuia, fiind dispuși să renunțe la principii pentru a-și asigura latura
financiară. Pe lângă tema banului, nuvela abordează mai multe teme
sociale, precum sclavia și libertatea, acestea reieșind din povestea tragică a
Zamfirei și a familiei sale. O altă temă socială este cea a corupției, ce este
redată prin povestea directorului de tribunal care ia mită de la toți cei care
îi calcă pragul și pierde banii la jocuri de noroc în aceeași seară.
Mai mult, o nouă temă pe care Alecsandri o atinge cu „Istoria unui
galbân” este cea a dragostei. Autorul redă povestea de dragoste dintre
Zamfira și Nedelcu, una profundă, care le schimbă viața amândurora, dar și
pe cea dintre personajele principale, paraua turcească și galbenul olandez.
Titlul are menirea de a anticipa povestea ce urmează să fie spusă, cea
a galbenului. Inițial, acesta a fost conceput de către autor sub forma „Istoria
unui galbân și a unei parale”. Din păcate, însă, autorul nu a finalizat
niciodată acest proiect, iar istoria unei parale nu a devenit realitate. În ton
cu conținutul nuvelei, intenția inițială a autorului a fost aceea de a parodia
opere celebre ale literaturii universale, precum „Romeo și Julieta”, prin
povestea de dragoste dintre galbenul olandez și paraua turcească.
Tehnica narativă pe care o folosește Alecsandri în nuvelă este una
modernă, el asumându-și rolul de narator-autor sau narator-martor. El
fixează cadrul narativ, dar în același timp este și martor al poveștii spuse de
galben, care astfel devine cel de-al doilea narator. Atât galbenul, cât și
Alecsandri, narează povestea la persoana întâi. Autorul își păstrează funcția
de control asupra poveștii și a firului epic, intervenind pe parcursul
textului, cu lămuriri legate de starea personajelor, menite să dea
autenticitate narațiunii. De asemenea, Alecsandri este implicat personal în
poveste, pe care o influențează în mod direct.
Nuvela este o specie a genului epic, ce are un singur fir narativ și
dimensiuni medii. Totodată nuvela nu are personaje numeroase, dar
acestea sunt caracterizate complex, fiind urmărite de către narator în locații
diferite și pe parcursul unui timp îndelungat. Modul predominant de
expunere al nuvelei este narațiunea. „Istoria unui galbân”, scrisă de către
Vasile Alecsandri întrunește toate calitățile unei nuvele.
O primă trăsătură ce încadrează textul în categoria nuvelei este chiar
prezența naratorului, care spune istoria galbenului. În cazul acesta, tehnica
narativă este una modernă, fiind vorba despre naratorul-autor, care are
prima voce și care fixează cadrul narativ, el având rol de martor. Cel de-al
doilea narator, am putea spune, este galbenul, care îi povestește paralei
prin ce întâmplări a trecut de când cei doi nu s-au mai văzut, astfel povestea
sa fiind narată la persoana întâi. Totuși, Alecsandri își păstrează funcția de
control, prin intervențiile pe care le are de-a lungul poveștii, dar și prin
mențiunea de la final, când trimite un mesaj direct către cititori, promițând
să împărtășească și povestea paralei. Autorul este un narator care se
implică personal în poveste, fiind parte din anumite aspecte ale acesteia. De
exemplu, el este martor al discuției dintre galbenul olandez și paraua
turcească.
Ca în orice nuvelă, modul predominant de expunere în opera „Istoria
unui galbân” este narațiunea. Astfel, galbenul îi povestește paralei care a
fost viața sa pe perioada anilor în care au fost despărțiți. Totuși, Alecsandri
dă un rol foarte important și dialogului, cu ajutorul căruia își modelează
povestea.
O altă trăsătură specifică nuvelelor, pe care o regăsim și în „Istoria
unui galbân” este reprezentată de faptul că acțiunea se desfășoară în ordine
cronologică, fiind lineară și are un singur fir narativ, ce urmărește evoluția
galbenului pe parcursul câtorva ani. Galbenul îi povestește paralei despre
fiecare stăpân pe care l-a avut, prin ce întâmplări a trecut alături de aceștia
și care sunt locurile unde l-au purtat. Astfel, autorul folosește procedeul
înlănțuirii, dar și inserția, reușind să includă o poveste în conținutul alteia.
Un bun exemplu în acest sens este povestea Zamfirei, când galbenul sare de
la prezent, la copilăria tinerei.
O altă caracteristică a nuvelelor o constituie prezența personajelor,
care determină evoluția acțiunii. În cazul acestei nuvele, personajele susțin
firul epic al romanului și portretizează diferite tipuri de persoane,
reprezentative pentru mai multe clase sociale: țiganii, ce încercau să
trăiască în comuniune cu natura, dar erau sclavi, boierii asupritori,
funcționarii corupți, haiducii ce furau de la bogați pentru a da săracilor.
Cele mai multe dintre personaje sunt caracterizate sumar, cu trăsături
definitorii de caracter, în timp ce Zamfira, tânăra țigăncușă pe care
galbenul o întâlnește într-o pădure, are parte de o caracterizare mai amplă.
Specific unei nuvele, din opera „Istoria unui galbân” nu lipsesc
conflictele. Dimpotrivă, acestea se regăsesc în povestea fiecărui stăpân prin
mâinile căruia a trecut galbenul și conturează firul epic. Spre exemplu,
putem aminti conflictul dintre căpetenia de haiduci și soțul femeii cu care
se întâlnea, cel dintre tatăl Zamfirei și boierul care o cumpără sau cel dintre
boier și Nedelcu, iubitul acesteia.
Deși aparține genului epic, nuvela, care este scrisă într-un stil
modern, întrunește și trăsături specifice genului liric. Un bun exemplu în
acest sens îl reprezintă poeziile pe care le realizează galbenul sau stăpânii
săi, cum este cea inspirată de Zamfira: „Frumoasă copiliță!/ Spune-mi de
unde vii/ Cu zâmbet pe guriță/ Cu mândri ochi și vii?”.
Trebuie precizat și faptul că din text nu lipsesc nici elementele
dramatice, precum dialogul, care este introdus după modelul pieselor de
teatru, după numele personajelor. Un alt element dramatic îl constituie
intervențiile autorului în text, prin care descrie tonul sau starea
personajelor, mai precis, indicațiile regizorale: „varsă o lacrimă de
înduioșare” sau „oftează împreună”.
Concluzionând, nuvela „Istoria unui galbân” este un text remarcabil,
ce îmbină modernismul cu tradiționalismul, vechiul cu noul, plecând chiar
de la protagoniștii acesteia, galbenul olandez și paraua turcească.
Alecsandri reușește prin intermediul acestei opere să capteze esența
societății românești din secolul al XIX-lea, prezentând portretele mai
multor personaje, situate pe nivele diferite, toate având în comun pasiunea
pentru bani.
Rezumat
„Istoria unui galbân” este o nuvelă a cărei rezumat îl poți accesa chiar
acum și care se regăsește în programa pentru limba și literatura română,
clasa a IX-a, de aceea este posibil să întâlnești acest text și în manualul tău
școlar. Din acest motiv, este foarte important să cunoști firul evenimentelor
pentru a putea da răspunsurile corecte. Ca sursă de inspirație, profesorii
noștri de limba și literatura română îți pun la dispoziție un rezumat cu
ajutorul căruia vei vedea cum trebuie să structurezi un material de acest
gen, dar, totodată, îți vei aminti în detaliu întâmplările prin care trec cele
două monede.
radiografie a societății, ilustrând trăsături caracteristice pentru
diferite tipuri de oameni, ce aparțin unor diferite pături sociale.
Galbenul primește trăsături de povestitor ce schițează cu finețe, umor, dar
și cu picanterii presărate, portretul moral al stăpânilor prin mâinile sau
pungile cărora a trecut.
Într-o noapte, Vasile Alecsandri aude o discuție dintre o para
turcească și un galben olandez, ce se aflau într-o cutie de fildeș. Fascinat,
autorul își aprinde o țigară și decide să dedice timp pentru a asculta
poveștile banilor.
Interacțiunea celor două monede începe cu o ceartă, deoarece
galbenul se consideră superior paralei, iar aceasta se supără la auzul
cuvintelor adresate. Curând însă, cele două monede descoperă că s-au
cunoscut cândva, mai mult chiar, s-au îndrăgostit și au petrecut clipe de
neuitat în buzunarul unui căpitan de vas. Paraua îi cere galbenului să îi
povestească ce s-a întâmplat în toți acești ani în care au fost despărțiți, spre
bucuria lui Alecsandri, care se așază mai confortabil pentru a asculta
povestea.
După clipele frumoase petrecute alături de para în buzunarul
căpitanului Costiță, galbenul a ajuns în posesia unui boier de la care
căpitanul a cumpărat grâu. Galbenul nu a stat mult la noul său stăpân, ci a
ajuns la un director de tribunal, împreună cu alte monede primite drept
mită. A doua zi, însă, acesta a pierdut banii la un joc de cărți, iar galbenul a
ajuns la un cartofor (împătimit al jocurilor de noroc). Nici aici, însă nu a
stat mult, deoarece a fost dat unui zaraf (cămătar), la care acesta avea
datorii. Zaraful a fost prins de către haiduci, iar galbenul a ajuns la
căpetenia haiducilor, unde a apucat să petreacă ceva timp cu stăpânul său,
de care a ajuns să se atașeze. Căpetenia haiducilor avea o pasiune pentru
femeile măritate, cea mai recentă fiind cea pentru soția unui arnăut
(servitor mercenar, ținut de boieri pentru pază). Arnăutul a descoperit idila
dintre soția sa și căpetenia haiducilor, a fost bătut și dus la judecată, de
unde a ajuns la ocnă.
Galbenul, la rândul său, a ajuns la ispravnic (șef al administrației și
poliției dintr-un județ, echivalent al prefectului de astăzi). Soția acestuia lua
lecții de franceză de la un verișor mai tânăr, cu care își înșela bărbatul, iar
galbenul a ajuns din punga ispravnicului în cea a soției acestuia, pentru a se
afla peste câteva zile în mâna verișorului, ca plată pentru meditațiile la
franceză pe care acesta i le dădea femeii. Într-o zi, pe când verișorul se afla
la vânătoare, scârbit de acest obicei al oamenilor, galbenul a sărit din
buzunarul tânărului, în iarbă, unde a cunoscut libertatea.
Dulcele gust al libertății a pierit când a auzit glasul unei țigănci
frumoase, căreia i s-a înfățișat și în salba căreia a ajuns. Zamfira, căci acesta
era numele tinerei, are o poveste tulburătoare, pe care galbenul i-a relatat-o
în detaliu paralei. La vârsta de șapte ani, Zamfira fusese vândută unui boier
și luată de lângă părinții săi. Până la vârsta de 15 ani, fata a fost servitoare
în casa boierului, ducând o viață cu munci grele, ocare, dar fiind și supusă
la avansuri din partea stăpânului. Când avea 15 ani, a fost ajutată să fugă de
un tânăr țigan, Nedelcu, împreună cu care copilărise. Timp de șase luni
Zamfira a trăit cu Nedelcu o poveste de dragoste în șatră, ducând o viață
fericită, până într-o zi când boierul a venit să o revendice. Pentru a o salva,
Nedelcu l-a ucis pe boier, dar a fost prins de către autorități și spânzurat
pentru fapta sa. Zamfira nu a suportat să își vadă iubitul ucis și a înnebunit.
A refuzat orice contact cu o ființă omenească și a mers să trăiască în codru.
Într-o zi, aceasta a fost descoperită și alergată de mai mulți bărbați beți. Ea
a fost însă salvată de către un vânător, căruia Zamfira i-a dat galbenul ca
răsplată.
Perioada petrecută la acesta a fost considerată una fericită de către
galben, care și-a simpatizat stăpânul și chiar i-a salvat viața. Vânătorul a
fost provocat la duel de către un soț care a descoperit la soția sa o scrisoare
de dragoste de la acesta. Glonțul pe care soțul femeii l-a tras spre vânător a
fost stopat de către galben, care astfel a salvat viața stăpânului său. Spre
dezamăgirea galbenului, gestul nu a fost apreciat, iar vânătorul l-a dat unui
cerșetor. Un poet, prieten al vânătorului, care a asistat la duel, a recuperat
galbenul, oferindu-i cerșetorului alte monede la schimb. La rândul său,
poetul a plătit abonamentul la gazeta „Propășirea”, astfel galbenul ajungând
chiar la autor. Povestea galbenului a fost curmată de cântecul cocoșului,
tocmai când acesta era pe punctul de a-și spune părerea despre actualul
stăpân, spre dezamăgirea acestuia.
A doua zi, autorul a analizat cele două monede care i-au însuflețit
noaptea, dar, din păcate, i-a căzut paraua printre degete, printre scândurile
camerei. Cu această notă, Alecsandri își încheie povestirea, cu rugămintea
către cititori să îi acorde timp până ce o va găsi, pentru a le împărtăși și
povestea acesteia.
Nuvela „Istoria unui galbân” este un text remarcabil, ce îmbină
modernismul cu tradiționalismul, vechiul cu noul, plecând chiar de la
protagoniștii acesteia, galbenul olandez și paraua turcească. Alecsandri
reușește prin intermediul acestei opere să capteze esența societății
românești din secolul al XIX-lea, prezentând portretele mai multor
personaje, situate pe nivele diferite, toate având în comun pasiunea pentru
bani.
Caracterizare
Zamfira este unul dintre personajele reprezentative pentru nuvela
Istoria unui galbân de Vasile Alecsandri. Ea este un personaj complex,
astfel că, autorul îi construiește atât portretul moral, cât și pe cel fizic, prin
metoda caracterizării directe, precum și folosindu-se de caracterizarea
indirectă, ce reiese din acțiunile pe care aceasta le întreprinde, dar și din
relația cu alte personaje.
Un alt personaj important pentru nuvela este galbenul. Acesta

împrumută însușiri umane și reprezintă elementul masculin.
Zamfira
radiografie a societății, ilustrând trăsături caracteristice pentru diferite
tipuri de oameni, ce aparțin de diferite pături sociale.
Unul dintre cele mai complexe, dar și cele mai tragice personaje pe care
Alecsandri le prezintă în „Istoria unui galbân” este Zamfira, o tânără
țigancă, ce trăia în șatră. Ea este prezentată în două ipostaze, prima fiind
cea a iubitei angelice, iar cea de-a doua, cea a femeii nebune, aflate în
suferință.
Autorul îi face Zamfirei atât portretul moral, cât și pe cel fizic, prin
intermediul caracterizării indirecte, ce reiese din acțiunile pe care aceasta le
întreprinde, dar și din relația cu alte personaje. Totuși, cele mai multe
informații despre Zamfira sunt prezentate cititorului din perspectiva
galbenului.
Încă de la început, Zamfira este prezentată ca fiind un ideal de
frumusețe. Portretul său fizic este realizat de către galben, care rămâne
impresionat de tânără de la prima întâlnire: „n-am întâlnit trăsături atât de
gingașe, atât de bine împreunate”, îi spune galbenul paralei. Astfel, cititorul
află că Zamfira avea 16 ani și era o tânără inocentă, având încă
„frăgezime copilărească”, dar și „un aer de sălbătăcime încântătoare”. Fata
mai avea „părul negru ca pana corbului” și o constituție plăcută la vedere
„trupul mlădios ca o trestie și tras prin inel”. Galbenul detaliază la
maximum portretul fizic al acesteia, folosindu-se de culori pentru a crea
imaginea vizuală a tinerei. Astfel, acesta descrie până și hainele pe care
aceasta le purta: „o cămașă albă cusută cu altițe de fir și de mătase”, „o fotă
albastră cu dungi vișinii” și „o salbă de mărgele roșii”.
Potrivit descrierii pe care i-o face galbenul, Zamfira este imaginea
perfecțiunii, reunind toate trăsăturile ce îndulcesc portretul unei prezențe
feminine. Astfel, ea are „Ochii, ca seninul după ploaie”, „Genele, lungi ca un
val de mătase” și „Gura, boboc de trandafir”. Trăsăturile morale ale acesteia
sunt exprimate tot prin intermediul caracterizării indirecte și reies din
relația pe care aceasta o are cu celelalte personaje, cum ar fi Nedelcu,
iubitul ei, sau părinții săi. Astfel, cititorul află că Zamfira era o tânără
veselă, iubitoare, căreia îi plăcea să își petreacă timpul în natură,
culegând flori pentru iubitul său.
Cititorul are ocazia să cunoască nu doar portretul fizic al
Zamfirei, ci și date concrete despre istoria ei, galbenul povestind întreaga
sa viață. Până la vârsta de șapte ani, Zamfira a avut o copilărie fericită, în
șatră, alături de familie, în natură. Viața sa ia o turnură tragică după
această vârstă, ea fiind separată de familie pentru a fi vândută unui boier.
Astfel, viața Zamfirei ajunge sub semnul violenței, ea fiind supusă unor
scene de coșmar și traume, cum este cea în care tatăl său este biciuit sau cea
în care părintele vrea să o ucidă, pentru a o scăpa de suferința de a ajunge
pe mâna unui nou stăpân. Mai mult, în casa boierului ea este exploatată și
maltratată atât de către acesta, cât și de către soția acestuia. Ea este înjurată
și bătută zilnic de către soția boierului, care era geloasă pe frumusețea
tinerei și este nevoită să suporte și avansurile boierului, care o săruta, o
mângâia cu forța și o amenința dacă opunea rezistență.
Capacitatea de a iubi a Zamfirei, însă, nu se diminuează odată cu
traumele suferite, ea reușind să aibă o relație fericită alături de Nedelcu, un
tânăr din șatră, care o salvează de la stăpân după opt ani de chinuri.
Fericirea ei durează însă doar șase luni, deoarece Nedelcu îl ucide pe
boierul care vine să o revendice pe Zamfira și este la rândul său ucis prin
spânzurare. Ea însă nu reușește să facă față acestei dureri și înnebunește
când își vede iubitul spânzurat. Suferința imensă pe care o simte îi
afectează și fizionomia, ea devenind doar o umbră a tinerei ce era odată. Tot
galbenul este cel care realizează și de această dată portretul tinerei în
urma tragediilor suferite: „Ochii i se înfundaseră în cap, obrajii i se
uscaseră, părul ei curgea pe umeri despletit și încâlcit”. De asemenea, ea
ajunge să fie extrem de slabă și se retrage în pădure, deoarece nu
mai vrea să aibă contact cu nicio ființă umană.
Totuși, nici în această situație Zamfira nu își pierde calitățile pozitive,
ea fiind recunoscătoare vânătorului care o salvează din mâinile mai multor
bărbați beți. Ca semn al recunoștinței sale, ea îi oferă acestuia singurul
lucru care îl mai avea de preț, și anume galbenul olandez. Consider că
Zamfira este unul dintre cele mai interesante, dar și tragice personaje
feminine din literatura română.
În concluzie, Zamfira reprezintă idealul feminin aflat la vârsta
adolescenței, dar totodată conferă o importantă lecție de viață. În ciuda
traumelor suferite, ea își păstrează puritatea sufletului și nu se lasă pradă
avariției, precum majoritatea personajelor din nuvelă. Ea face notă
discordantă față de acestea, autorul încercând să exprime prin intermediul
său partea pozitivă a societății românești.
Galbenul
„Istoria unui galben” este o povestire scrisă de Vasile Alecsandri și
publicată pentru prima dată în anul 1844, în publicația „Foaie științifică și
literară”. Inițial opera a apărut sub titlul „Istoria unui galben și a unei
parale”, urmând ca, în anul 1857, cu ocazia publicării ei în volumul „Salba
literară”, să fie luată decizia privind forma finală a titlului.
Povestirea are trei personaje: naratorul, un galben olandez și o para
turcească. Într-o noapte, naratorul aude o discuție între cele două monede,
iar povestirea dobândește aspectul unei fabule. Monedele împrumută
însușiri umane și au personalități diametral opuse, galbenul
reprezentând elementul masculin, iar paraua, pe cel feminin.
Începutul discuției celor două personaje este marcat de tendințe
conflictuale, fiindcă galbenul, ban de aur, se consideră mai presus de
paraua făcută din argint. Foarte arogant, el se simte jignit de asocierea cu
paraua, deși există într-un context profund marcat de diversitate
(asemenea românilor de la acea vreme): „Dar, mă mir de stăpânul meu cum
de a uitat cine sunt eu și m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci
acum nici trei bani, atât ești de ștearsă și de ticăloasă!”.
În mod ironic, cei doi realizează apoi că au un trecut comun și au fost
chiar iubiți în alte vremuri. Atunci, ambii deplâng schimbările dificile prin
care fuseseră nevoiți să treacă de-a lungul timpului. În timp ce fața paralei
era ștearsă, galbenul era tocit. Pentru a uita de aceste aspecte neplăcute,
paraua îi propune galbenului să-i povestească aventurile sale, petrecute
după despărțirea lor.
Din poveștile galbenului desprindem multe informații privind caracterul
acestuia. Deși poate fi peste măsură de încrezut, el are și alte însușiri.
Astfel, acesta are o latură melancolică, sentimentală, care iese la iveală
când începe să povestească despre perioada imediat următoare despărțirii
de iubita lui: „am suspinat multă vreme gândind la tine, la fericirile
pierdute ale dragostei noastre și crede-mă că dacă mi-ar fi fost cu putință
mi-aș fi răpit viața de desperare”.
Personajul are multe slăbiciuni tipic umane, printre care se
numără și satisfacția răzbunării. Deși accentul cade asupra oamenilor
despre care povestește galbenul, secretele personalității sale se află în
modul în care acesta se raportează la ei și la partenera lui de conversație.
Astfel, din reacția puternică la replica paralei, uimită de gustul răzbunării
pe care-l posedă banul de aur, ne dăm seama de naționalismul personajului:
„Nu te atinge de naționalitate, soro dragă, că mă supăr”. Dotat cu un
puternic simț al identității, își amintește îngrozit de „crudul obicei care
silise pe fieștecare monedă a-și lepăda naționalitatea”.
Deși îi place libertatea, condiția lui îl silește să depindă de persoana
în mâinile căreia se află. De-a lungul existenței sale, galbenul a trecut prin
numeroase aventuri, acumulând o bogată experiență de viață și pasiunea
pentru cunoașterea firii umane. Astfel, învață să cunoască oamenii în
funcție de buzunarele lor. El este profund preocupat și de înțelegerea firii
umane, care dezvoltă simpatii pe criterii nebănuite: „Însemnat-ai, draga
mea, ce înrâurire are fizionomia unor persoane asupra inimilor și putut-ai
vreodată să-ți tălmăcești misterul simpatiei? De unde vine că deodată te
simți robit la privirea unei figuri, făr' a-ți putea da seama de ceea ce
simțești?”. În plus, învață limbi străine și devine poliglot, ceea ce o
impresionează pe partenera lui de discuție.
Vorbăreț și sentimental, dincolo de aparenta lui îngâmfare,
galbenul rămâne atașat de fiecare dintre experiențele sale, dintre care se
distinge mai ales povestea Zamfirei, țiganca înrobită și salvată de
curajosul Nedelcu. El empatizează cu Zamfira și povestea tragică a vieții ei
(„Sărmana Zamfiră! În ce stare ticăloasă o adusese desperarea!”).
În concluzie, galbenul joacă un rol important în povestirea de
față, plină de tâlcuri ascunse, asemănătoare cu o fabulă. Nu întâmplător,
autorul a ales drept personaje principale galbenul de aur și paraua de
argint, întrucât acesta face referire la realitățile sociale românești ale
vremurilor. Atât Alecsandri, cât și Mihail Kogălniceanu, pledau, în acea
perioadă, pentru eliberarea robilor țigani, astfel încât textul este puternic
influențat de referiri la această problemă.
Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Istoria unui galbân”
Date importante despre viața și activitatea autorului: Vasile Alecsandri a trăit

între anii 1821 – 1890, făcându-se remarcat în literatura română atât ca
poet, cât și ca dramaturg sau folclorist. Extrem de cunoscute sunt poeziile
sale din seria „Pasteluri”, dar și cele din volumul „Poezii populare. Balade”.
De asemenea, Alecsandri s-a remarcat și prin opere dramatice precum
„Cetatea Neamțului” sau „Despot Vodă”. A colaborat cu o serie de reviste
literare ale vremii – cum ar fi „Convorbiri literare” sau „Albina
românească” – prin intermediul cărora a publicat o bună parte din poeziile
sale. Printre sursele predominante de inspirație ale poetului s-a numărat
frumusețea peisajelor românești, dar și istoria neamului român. Alecsandri
a rămas în istoria românilor nu doar ca un scriitor și poet talentat, ci și ca
unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848 și chiar ca ministru de Externe în
Guvernul lui Alexandru Ioan Cuza în anul 1859.
Alte opere ale autorului: Chirița în provincie (comedie), Poezii

populare. Balade (Cântice bătrânești) (volum de poezii), Doine și
lăcrămioare (volum de poezii), Cetatea Neamțului (dramă), Fântâna
Blanduziei (dramă), Despot Vodă (dramă).
Specia literară: Nuvelă
Personaje: galbenul olandez, paraua turcească, căpitanul Costiță, boierul,

zaraful, căpetenia haiducilor, Zamfira, Nedelcu etc.
Semnificația titlului: Titlul are menirea de a anticipa povestea ce urmează să

fie spusă, cea a galbenului. Inițial, acesta a fost conceput de către autor sub
forma „Istoria unui galbân și a unei parale”. Din păcate, însă, autorul nu a
finalizat niciodată acest proiect, iar istoria unei parale nu a devenit
realitate. Titlul este sugestiv și stârnește curiozitatea cititorului în legătură
cu aventurile prin care trece galbenul.
Viziunea autorului: Viziunea despre lume a autorului este una realistă,

acesta descriind cu acuratețe mai multe tipuri de personaje ce fac parte din
societatea românească, ce cad pradă intereselor financiare, fiind dispuse să
sacrifice orice pentru a-și satisface dorințele monetare.
Tema principală: Tema principală pe care o abordează nuvela este cea a

banului și a modalității în care aspectele financiare influențează și
modelează caracterul uman și societatea în care trăim. Autorul se axează pe
modalitatea în care diferite tipuri sociale de oameni percep banul și sunt
influențați de valoarea acestuia, fiind dispuși să renunțe la principii pentru
a-și garanta siguranța financiară. Pe lângă tema banului, nuvela abordează
mai multe teme sociale, precum sclavia și libertatea, corupția sau tema
dragostei.
Perspectiva narativă: Textul este narat la persoana întâi, Alecsandri

asumându-și rolul de narator-autor sau narator-martor. El fixează cadrul
narativ, dar în același timp este și martor al poveștii spuse de galben, care
astfel devine cel de-al doilea narator. Autorul își păstrează funcția de
control asupra poveștii și a firului epic, intervenind pe parcursul textului,
cu lămuriri legate de starea personajelor, menite să dea autenticitate
narațiunii. De asemenea, Alecsandri este implicat personal în poveste, pe
care o influențează în mod direct.
Modalități de caracterizare a personajelor: Personajele nuvelei sunt

credibile, realiste trăsăturile acestora fiind redate atât prin caracterizare
directă, portretul lor fiind realizat de către galben, cât și prin caracterizare
indirectă, prin comportamentul acestora sau relația cu alte personaje.
Rezumat pe scurt: Într-o noapte, Vasile Alecsandri aude o discuție dintre

o para turcească și un galben olandez, ce se aflau într-o cutie de fildeș.
Fascinat, autorul își aprinde o țigară și decide să dedice timp pentru a
asculta poveștile banilor.
Interacțiunea celor două monede începe cu o ceartă, deoarece galbenul se

consideră superior paralei, iar aceasta se supără la auzul cuvintelor
adresate. Curând însă, cele două monede descoperă că s-au cunoscut
cândva, mai mult chiar, s-au îndrăgostit și au petrecut clipe de neuitat în
buzunarul unui căpitan de vas. Paraua îi cere galbenului să îi povestească ce
s-a întâmplat în toți acești ani în care au fost despărțiți, spre bucuria lui
Alecsandri, care se așază mai confortabil pentru a asculta povestea.
După clipele frumoase petrecute alături de para în buzunarul căpitanului

Costiță, galbenul a ajuns în posesia unui boier de la care căpitanul a
cumpărat grâu. Galbenul nu a stat mult la noul său stăpân, ci a ajuns la un
director de tribunal, împreună cu alte monede primite drept mită. A doua zi
însă, acesta a pierdut banii la un joc de cărți, iar galbenul a ajuns la un
cartofor (împătimit al jocurilor de noroc). Nici aici însă nu a stat mult,
deoarece a fost dat unui zaraf (cămătar), la care acesta avea datorii. Zaraful
însă a fost prins de către haiduci, iar galbenul a ajuns la căpetenia
haiducilor, unde a apucat să petreacă ceva timp cu stăpânul său, de care a
ajuns să se atașeze. Căpetenia haiducilor avea o pasiune pentru femeile
măritate, cea mai recentă fiind cea pentru soția unui arnăut (servitor
mercenar, ținut de boieri pentru pază). Arnăutul a descoperit idila dintre
soția sa și căpetenia haiducilor, a fost bătut și dus la judecată, de unde a
ajuns la ocnă. Galbenul, la rândul său, a ajuns la ispravnic (șef al
administrației și poliției dintr-un județ, echivalent al prefectului de astăzi).
Soția acestuia lua lecții de franceză de la un verișor mai tânăr, cu care își
înșela bărbatul, iar galbenul a ajuns din punga ispravnicului în cea a soției
acestuia, pentru a se afla peste câteva zile în mâna verișorului, ca plată
pentru meditațiile la franceză pe care acesta i le dădea femeii.
Într-o zi, pe când verișorul se afla la vânătoare, scârbit de acest obicei al
oamenilor, galbenul a sărit din buzunarul tânărului, în iarbă, unde a
cunoscut libertatea. Dulcele gust al libertății a pierit când a auzit glasul unei
țigănci frumoase, căreia i s-a înfățișat și în salba căreia a ajuns. Zamfira,
căci acesta era numele tinerei, are o poveste tulburătoare, pe care galbenul
i-a relatat-o în detaliu paralei. La vârsta de șapte ani, Zamfira fusese
vândută unui boier și luată de lângă părinții săi. Până la vârsta de 15 ani,
fata a fost servitoare în casa boierului, ducând o viață cu munci grele, ocare,
dar și fiind supusă la avansuri din partea stăpânului. Când avea 15 ani, a
fost ajutată să fugă de un tânăr țigan, Nedelcu, împreună cu care copilărise.
Timp de șase luni Zamfira a trăit cu Nedelcu o poveste de dragoste în șatră,
ducând o viață fericită, până într-o zi când boierul a venit să o revendice.
Pentru a o salva, Nedelcu l-a ucis pe boier, dar a fost prins de către
autorități și spânzurat pentru fapta sa. Zamfira nu a suportat să își vadă
iubitul ucis și a înnebunit. A refuzat orice contact cu o ființă omenească și a
mers să trăiască în codru. Într-o zi, aceasta a fost descoperită și alergată de
mai mulți bărbați beți. Ea a fost însă salvată de către un vânător, căruia
Zamfira i-a dat galbenul ca răsplată.
Perioada petrecută la acesta a fost considerată una fericită de către galben,

care și-a simpatizat stăpânul și chiar i-a salvat viața. Vânătorul a fost
provocat la duel de către un soț care a descoperit o scrisoare de dragoste de
la acesta la soția sa. Glonțul pe care soțul femeii l-a tras spre vânător a fost
stopat de către galben, care astfel a salvat viața stăpânului său. Spre
dezamăgirea galbenului, gestul nu a fost apreciat, iar vânătorul l-a dat unui
cerșetor. Un poet, prieten al vânătorului, care a asistat la duel, a recuperat
galbenul, oferindu-i cerșetorului alte monede la schimb. La rândul său,
poetul a plătit abonamentul la gazeta „Propășirea”, astfel galbenul ajungând
chiar la autor.
Povestea galbenului a fost curmată de cântecul cocoșului, tocmai când

acesta era pe punctul de a-și spune părerea despre actualul stăpân, spre
dezamăgirea acestuia. A doua zi, autorul a analizat cele două monede care i-
au însuflețit noaptea, dar, din păcate, i-a căzut paraua printre degete,
printre scândurile camerei. Cu această notă, Alecsandri își încheie
povestirea, cu rugămintea către cititorii să îi acorde timp până ce o va găsi,
pentru a le împărtăși și povestea acesteia.
Conflict: Conflictele se regăsesc în povestea fiecărui stăpân prin mâinile

căruia a trecut galbenul. Spre exemplu, putem aminti conflictul dintre
căpetenia de haiduci și soțul femeii cu care se întâlnea, cel dintre tatăl
Zamfirei și boierul care o cumpără sau cel dintre boier și Nedelcu, iubitul
acesteia.
Stil: modern, care îmbină dialogul cu narațiunea, având totodată și accente

lirice sau dramatice.
Impresii personale: Nuvela „Istoria unui galbăn” este un text

remarcabil, ce îmbină modernismul cu tradiționalismul, vechiul cu noul,
plecând chiar de la protagoniștii acesteia, galbenul olandez și paraua
turcească. Alecsandri reușește prin intermediul acestei opere să capteze
esența societății românești din secolul al XIX-lea, prezentând portretele
mai multor personaje, situate pe nivele diferite, toate având în comun
pasiunea pentru bani.
Despot-Vodă
Despot-Vodă este o dramă istorică scrisă de Vasile Alecsandri
și publicată în anul 1880, în volumul cu același nume. În septembrie 1879
textul a fost pus în scenă la Teatrul Național din București, bucurându-se de
un mare succes. Opera este considerată cea de-a doua dramă istorică din
literatura română, prima fiind „Răzvan și Vidra”.
Opera are ca temă puterea, figura centrală a textului fiind
Despot-Vodă, o personalitate marcantă din istoria Moldovei, care a
reușit să ocupe pentru a scurtă perioadă de vreme tronul Moldovei.
Atât tematica abordată de către Vasile Alecsandri, cât și inspirația de
factură istorică fac ca textul să poată fi încadrat în curentul literar
romantic.
Comentariu
„Despot-Vodă” este o dramă istorică în cinci acte, în versuri, scrisă de
Vasile Alecsandri. Aceasta a apărut în volumul cu același nume, în anul
1880. Premiera piesei a avut loc în anul 1879, în data de 30 septembrie, la
Teatrul Naţional din Bucureşti, și s-a bucurat de un succes răsunător.
Titlul operei denumește o personalitate din istoria Moldovei care a
atras atenția lui Alecsandri, întrucât constituie modelul perfect al
personajului romantic. Astfel, Despot-Vodă este unul dintre marile
personaje romantice ale literaturii universale, definindu-se chiar el însuși
drept un „pribeag din lume, un zvânturat străin…”. Asemănat adesea cu
Alexandru Lăpușneanul, Despot-Vodă supraviețuiește unui număr mai
mare de încercări decât reușise personajul lui Negruzzi, dovedindu-se a fi
mai greu de înșelat și de învins.
Tema poeziei este puterea, alături de manifestările și implicațiile ei la
nivel individual și colectiv, etic și politic. Destinul lui Despot-Vodă îl poartă
pe culmile gloriei, dar îl prăbușește apoi în abis, ilustrându-se astfel ideea
eșecului inevitabil al puterii exercitate în zadar, „de dragul puterii”. În
această dramă istorică regăsim motive literare universale precum vanitas
vanitatum sau fortuna labilis.
Opera conține o serie de momente din viața lui Despot Eraclid,
domnitor al Moldovei între anii 1558 și 1561. Textul este structurat în cinci
acte, care cuprind împreună șaizeci de scene. Astfel, Despot, un călător
aventurier provenit din insula Creta, își însușește, cu ocazia morții lui Iacob
Heraclit (poreclit „Despotul”), o colecție de documente cu ajutorul cărora
urmărea să se dea drept descendent din familia Paleologilor (cunoscuta
familie a împăraților bizantini).
Deși însuși Alexandru Lăpușneanul încearcă să-l înlăture pe Despot
prin diferite metode, acesta scapă de fiecare dată, până când își vede visul
împlinit în actul al patrulea, unde Despot-Vodă este domn în Cetatea
Sucevei. Lacom și însetat de putere, el recurge la mijloace crude și
necinstite pentru a obține avere și a-și lărgi sfera de influență: impune taxe
mari, jefuiește mănăstirile și bisericile, comițând o serie de abuzuri pentru
a-și menține întreagă armata de mercenari. Ceea ce schimbă destinul
domnitorului este oastea adusă de boierul patriot Tomșa, care îl ia prin
surprindere.
Opera se încheie cu uciderea lui Despot de către Ciubăr Vodă, după ce
Tomșa îi cruțase viața, drept răsplată pentru că nu îi ucisese fiul luat
prizonier. Ana, fiica lui Moțoc, cade leșinată pe pieptul său, iar Tomșa
rostește o frază cu valoare moralizatoare: „Moțoace, așa vrea Dumnezeu,
acel ce-și vinde tara își pierde neamul său!”.
Protagonistul operei „Despot-Vodă” este chiar Despot, cel al cărui
nume se regăsește în titlul piesei de teatru. Personaj principal, individual și
masculin, acesta este inspirat din realitate. Sursa de inspirație pentru
construirea portretului protagonistului este reprezentată de Despot
Eraclid, care a domnit în Moldova între anii 1558 și 1561.
Despot se autocaracterizează, astfel încât cititorul (sau spectatorul)
află informații despre statutul său social și natura lui de aventurier: „Fiu de
pescar din Creta, purtat în zborul meu/ Prin Spania, Lehia, Germania şi
Franţa/ Cu-a mea soţie Spada, cu sora mea Spereanţa”. Fiind un personaj
romantic, el este construit prin intermediul contrastelor, prezentând
trăsături antitetice. Ceea ce motivează acțiunile sale este, în primul rând,
setea nepotolită de putere, alături de o ambiție de nestăvilit.
„Despot-Vodă”, de Vasile Alecsandri, aparține genului dramatic.
Aceasta se deduce în primul rând din structura operei. Aceasta se împarte
în acte și scene, cuprinzând cinci acte și șaizeci de scene. Prezența replicilor
este o altă trăsătură a genului dramatic ce se regăsește în textul de față,
alături de indicațiile scenice („Culmea Carpaților ce desparte Bucovina de
Transilvania. Un brad, în dreapta. Panorama de munți, în fund”).
O altă trăsătură a dramei istorice, care se regăsește în opera „Despot-
Vodă”, este destinul tragic al protagonistului. Astfel, în urma unei existențe
mânate de setea de putere și de o ambiție nemăsurată, acesta sfârșește prin
a fi ucis. El se află într-un permanent conflict cu celelalte personaje ale
operei, în lupta continuă pentru putere și câștiguri materiale. Tema piesei
de teatru este una istorică, întrucât înfățișează destinul lui Despot Eraclid,
care a domnit în Moldova pentru o scurtă vreme, în secolul al XVI-lea.
„Despot-Vodă” este o dramă istorică, aceasta fiind una dintre speciile
literare caracteristice curentului literar romantic. Inspirația din trecutul
istoric este una dintre trăsăturile romantismului care se regăsesc în opera
de față, alături de prezența antitezei, care reprezintă unul dintre
principalele procedee artistice utilizate în construirea personajelor. Astfel,
în „Despot-Vodă” remarcăm preferința pentru mijloacele care au la bază
armonia contrastelor. Aceasta evidențiază opozițiile specifice unei existențe
contradictorii. Un exemplu concret este relația antonimică dintre Despot-
Vodă și boierul patriot Tomșa.
Construirea eroilor excepționali, care există și acționează în contexte
deosebite, reprezintă o altă trăsătură a operelor romantice. Astfel,
protagonistul dramei „Despot-Vodă” este excepțional, atât prin statutul de
domnitor pe care îl obține, cât și prin metodele neortodoxe prin care își
împlinește scopurile. Precum se observă în caracterizarea personajului
Despot, ceea ce motivează acțiunile personajelor de tip romantic nu este
rațiunea, ci sentimentele (în cazul lui Despot, setea de putere și ambiția
nemăsurată).
În concluzie, „Despot-Vodă” este o dramă istorică ce aparține
curentului literar romantic prin tematica aleasă, inspirația de factură
istorică, conflictele prezente în cadrul operei, precum și prin modalitățile de
caracterizare a personajelor. Textul de față este cea de-a doua dramă
istorică din literatura română (prima fiind „Răzvan și vidra”) și s-a bucurat
de un succes răsunător, fascinând publicul cu povestea tumultoasă a lui
Despot, aventurierul care a reușit să obțină (pentru o scurtă vreme) tronul
Moldovei.

Perioada Pașoptistă

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Perioada Pașoptistă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Perioada Pașoptistă

Caracteristicile perioadei pașoptiste

Perioada pașoptistă (1830-1860) este una dintre etapele

Articolul-program „Introducție” are în vedere necesitatea așezării

Curente literare specifice

Conform cerințelor pașoptiste, tema nuvelei este istoria națională,

La acestea se adaugă elementele clasice printre care putem enumera

Mezul iernii de Vasile Alecsandri

Titlul operei literare: „Mezul iernii”

Autorul: Vasile Alecsandri

Volumul din care face parte opera: „Pasteluri” (1868)

Date importante despre viața și activitatea autorului: Vasile Alecsandri,

Patriot convins, precum și iubitor al creațiilor populare și al folclorului

Alte opere ale autorului: „Iarna”, „Gerul”, „Sania”, „Dan, căpitan de

Genul literar: Genul liric

Curent literar: clasicism

● epitete: „ger amar, cumplit” (epitet dublu), „zăpada cristalină”,

● imagini vizuale: „Stelele par înghețate, cerul pare oțelit”, „zăpada

Semnificația titlului: Titlul se compune din două substantive comune

Versificația: Poezia are ritm trohaic și rimă împerecheată. Versurile sunt

Autorul: Vasile Alecsandri

Volumul din care face parte opera: „Pasteluri” (1868)

Date importante despre viața și activitatea autorului: Supranumit „rege-al

Genul literar: Genul liric

Curent literar: clasicism

● epitete: „zile rele”, „corbi iernatici”;

● imagini vizuale: „Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită”,

Perioada paṣoptistă (1830-1860) este una dintre etapele fundamentale ale

Viziunea despre lume a lui Alecsandri este modelată de

Mai mult, aparţinând perioadei paṣoptiste, pastelul „Malul Siretului”

Amprenta romantismului este observabilă la nivelul profunzimii

Întregul pastel al lui Alecsandri pune în lumină tema naturii,

Ultimul catren facilitează accesul la trăirile ṣi gândurile pe care

Consider că tema naturii reprezintă o reflectare la nivelul creaţiei

Concluzionând, putem spune că Alecsandri dezvoltă într-o manieră

Autorul: Vasile Alecsandri

Volumul din care face parte opera: „Pasteluri” (1868)

Date importante despre viața și activitatea autorului: Considerat a fi „cap al

Iubitor al creațiilor populare și al folclorului românesc, precum și

Prima etapă a creației lui Alecsandri este dominată de un romantism

Genul literar: Genul liric

Curent literar: clasicism

● imagini vizuale: „Lunca-n juru-mi clocoteşte”, „privesc cum apa curge

Semnificația titlului: Titlul poeziei „Malul Siretului” face referire la un colț

Tema principală: Tema poeziei este efemeritatea umană, în comparație

Eul liric: Prezența eului liric se remarcă prin mărcile lexico-gramaticale

Versificația: În „Malul Siretului”, prozodia se caracterizează prin versuri

Epitetele „salcie pletoasă”, „viespe sprintioară”, „apa-ntunecată”, „nour-

Autorul: Vasile Alecsandri

Volumul din care face parte opera: „Pasteluri” (1868)

Date importante despre viața și activitatea autorului: Supranumit „bardul

Alecsandri s-a stins din viață în data de 22 august 1890, la Mircești, în

Genul literar: Genul liric

Curent literar: Clasicism

● epitete: „cumplita iarnă”, „Lungi troiene călătoare”, „soarele rotund

● imagini vizuale: „Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă”,

Semnificația titlului: Titlul operei („Iarna”) denumește anotimpul descris de

Versificația: Prozodia este specifică pastelurilor lui Vasile Alecsandri. Astfel,

Impresii personale: Poezia redă sentimentele eului liric aflate în

Titlul operei („Sania”) denumește simbolul central al poeziei. Astfel, într-un

În poezia „Sania”, Vasile Alecsandri creează o varietate de imagini artistice,

În opera de față, modul de expunere dominant este monologul liric adresat.

Copleșit de intensitatea sentimentului de dragoste pentru iubita lui, eul liric

În poezia „Sania”, de Vasile Alecsandri, prezența eului liric se remarcă prin