Tema: Trăsăturile curentului naţional popular.

Revista „Dacia
literară”.
Din cauza dominaţiei străine şi a feudalismului autohton, ideile iluministe
pătrund în Moldova şi Ţara Românească abia la începutul secolului al XIX-lea şi
se manifestă mai ales pe plan cultural. Sub presiunea ideilor progresiste ale vremii
şi cu contribuţia unor cărturari patrioţi, se pun acum bazele învăţământului în
limba română, înfiinţându-se primele şcoli primare, primele şcoli superioare,
conservatoare dramatice şi muzicale. În sprijinul dezvoltării învăţământului în
limba naţională, Gh. Asachi declanşează numeroase iniţiative, printre care şcoala
de ingineri hotărnici, o şcoală elementară, prima şcoală normală şi un gimnaziu la
Trei Ierarhi, Academia Mihăileană ş.a. La Bucureşti, Gh. Lazăr înfiinţează o clasă
asemănătoare cu cea a lui Asachi, pe lângă şcoala domnească de la Sf. Sava.
O contribuţie de seamă la promovarea spiritului naţional şi la răspândirea
culturii în rândul maselor a avut-o dezvoltarea teatrului. Astfel, I.H. Rădulescu
înfiinţează la Bucureşti Societatea Filarmonica, care pregătea artişti de muzică şi
teatru, iar în Moldova, Asachi pregăteşte prima reprezentare teatrală în limba
română cu piesa „Mirtil şi Hloe”, înfiinţează un conservator filarmonic dramatic
pentru formarea actorilor şi îmbogăţeşte repertoriul teatral cu numeroase traduceri,
adaptări şi piese originale. În anul 1829 apar la Bucureşti şi Iaşi, sub influenţa
reformelor Regulamentului Organic, primele ziare în limba română. I Heliade-
Rădulescu scoate „Curierul românesc” cu suplimentul literar „Curierul de ambele
sexe”, iar Gh. Asachi scoate la Iaşi ziarul „Albina românească”, cu suplimentul
„Alăuta românească”.
Un moment deosebit de important în dezvoltarea publicisticii îl constituie
apariţia, în 1840, a revistei „Dacia literară”, care se adresează întregului neam
românesc, militând pentru ca „... românii să aibă o limbă şi o literatură comună...”.
Revista a apărut doar în trei numere, dar a produs o efervescenţă culturală
deosebită în toate provinciile locuite de români, încât a dat naştere unui adevărat
curent de idei, cunoscut sub numele de „curentul naţional popular”. Ideile
curentului au fost lansate de M. Kogălniceanu în „Introducţie”, articolul-program
din primul număr al revistei. Programul „Daciei literare” a fost îmbrăţişat cu mult
entuziasm de cărturarii români, ceea ce a dus la apariţia altor reviste în toate
provinciile locuite de români.
Programul enunţat în „Dacia literară” s-a bucurat de un larg răsunet în
epocă, astfel apar şi alte reviste ce se conduceau după principii asemănătoare. La
Bucureşti, Bălcescu şi A.T. Laurian înfiinţează revista „Magazin istoric pentru
Dacia”, la Iaşi apare sub conducerea lui M. Kogălniceanu, „Propăşirea”, iar
românii emigranţi la Paris, în urma revoluţiei de la 1848, scot revista „România
viitoare”.
Kogălniceanu elogiază, mai întâi, pionierii presei româneşti, însă critică
„foile” lor, spunând că sunt prea locale şi că fac mai multă politică decât literatură,
iar puţina literatură ce se publică este formată din „traducţii şi imitaţii” care ucid
„duhul naţional”. De aceea, face un apel către românii de pretutindeni să-şi
unească forţele creatoare în vederea realizării unei literaturi naţionale,
recomandând în acest scop trei izvoare de inspiraţie: istoria patriei, natura şi
folclorul românesc. Astfel, se urmărea imprimarea unui profund caracter naţional
literaturii române. „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări
sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca
să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne
împrumutăm de la alte naţii”. M. Kogălniceanu a înţeles că o literatură adevărată
nu poate fi formată doar din imitaţii şi traduceri, continuând: „foaia noastră va
primi cât se poate de rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple
mai toate coloanele”. Pentru a fi viabilă, literatura trebuie să respecte ceea ce este
specific unui popor. Kogălniceanu îi asigură pe scriitori: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare vom critica cartea, iar nu persoana”.
În vederea realizării unei literaturi naţionale şi pentru a oferi surse de
inspiraţie, M. Kogălniceanu publică pentru prima dată cronicile moldoveneşti, iar
N. Bălcescu pe cele munteneşti, precum şi nenumărate studii despre trecutul istoric
al românilor. Cea mai importantă contribuţie în ceea ce priveşte literatura populară
o are V. Alecsandri, care a publicat două culegeri sub titlul generic „Poezii
populare ale românilor” cu un studiu introductiv având acelaşi titlu. Folclorul însă,
nu numai că a fost teoretizat şi cules, dar a constituit şi o bogată sursă de inspiraţie.
Astfel, volumul de debut al lui Alecsandri se numeşte „Doine”, sursa folclorică
fiind evidentă atât în conţinut, cât şi în formă. Aceeaşi sursă o întâlnim şi în
volumele „Legende” şi „Legende nouă”. Heliade, inspirându-se din unul din cele
patru mituri fundamentale, cum le numeşte G. Călinescu - realizează capodopera
„Zburătorul”. Gh. Asachi realizează o altă legendă mitică „Dochia şi Traian”,
„Păcală şi Tândală” a lui Costache Negruzzi, nu este decât o culegere de proverbe
şi zicători stabilizate în înţelepciunea de veacuri a poporului nostru. Putem afirma
că nenumărate legende istorice publicate de patruzecioptişti au ca sursă de
inspiraţie tot folclorul. Istoria este fructificată pentru ca trecutul să dea pildă
prezentului. Bălcescu scrie prima monografie istorică:„Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul”; Heliade proiectează o epopee, „Mihaiada”, iar Costache
Negruzzi o alta cu numele „Ştefaniada”. Tot lui Negruzzi îi revine meritul de a fi
publicat în primul număr al „Daciei literare” capodopera „Alexandru Lăpuşneanu”,
ce a rămas ca model pentru dezvoltarea ulterioară a întregii noastre literaturi
istorice. Evocarea trecutului este frecventă în „Cântarea României” şi „Amintirile”
semnate de Alecu Russo. Bardul de la Mirceşti publică două poeme eroice:
„Dumbravă roşie” şi „Dan, căpitan de plai”, iar mai târziu drama „Despot vodă”.
Legendele lui Bolintineanu sunt predominant istorice şi folclorice, unele
versificând legende ce au circulat de-a lungul veacurilor: „Muma lui Ştefan cel
Mare”, „Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare”, „Ţepeş şi solii”. În urma
unei călătorii pe Valea Oltului, Grigore Alexandrescu publică meditaţii pe motivul
ruinelor: „Umbra lui Mircea la Cozia”, „Răsăritul lunii la Tismana”, „Mormintele.
La Drăgăşani” şi „Adio La Târgovişte”.
Natura a constituit sursă de inspiraţie pentru toţi pașoptiştii care au publicat
nenumărate memoriale de călătorie. „Balta Albă” şi „O preumblare în munţi”
(V.Alecsandri), „O dimineaţă pe Caraiman” (Cezar Bolliac) etc. Chiar şi în scrieri
cu altă tematică apare evocată natura patriei: celebra descriere a Ardealului din
monografia lui Bălcescu, evocarea spaţiului carpato-danubiano-pontic a lui Russo
sau a ţinuturilor natale în „Amintirile” aceluiaşi autor. Prin bardul de la Mirceşti
apare şi primul volum de pasteluri în limba română. În afara celor trei surse de
inspiraţie recomandate de Kogălniceanu, scriitorii patruzecioptişti au abordat şi o a
patra: critica moravurilor, afirmarea noului asupra perimatului. Astfel, au apărut
fiziologiile semnate de Russo, Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri. Critica socială
apare de asemenea, în fabulele şi satirele cultivate în epocă, mai ales în Ţara
Românească, prin Grigore Alexandrescu şi Heliade, dar şi în vodevilurile şi
comediile Bardului de la Mirceşti. Remarcăm, deci, că speciile cultivate prin
curentele clasicism şi romantism apar la scriitorii paşoptişti în egală măsură, ceea
ce conferă literaturii noastre originalitate, punându-se astfel bazele literaturii
române moderne, componentă fundamentală fiind spiritualitatea românească.

Literatura

1. Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent.

Bucureşti: Semne, 2005.
2. Micu D. Scurtă istorie a literaturii române. București: Iriada, 1994.
3. Manolescu N. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură.
București: Cartea Românească, 2020.
4. Piru A. Istoria literaturii române. București: Grai și Suflet, 2004.