Literatura română în perioada pașoptistă

Dacia literară

La începutul secolului al XIX-lea, civilizația și cultura din Țările

Române se orientează spre Occident. Independența politică și libertatea
națională devin aspirațiile fundamentale ale acestei perioade. Cronologic,
epoca pașoptistă se situează între 1830 și 1860, fiind legată de ieșirea Țărilor
Române de sub dominația otomană, de creșterea economică și de dobândirea
libertăților politice. Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii române
moderne. Funcția literaturii nu va mai fi doar aceea de a răspândi cultura, ci
conceptul de literatură va include transmiterea emoțiilor estetice, trezirea
sentimentului național, educația morală și socială. Cultura trecutului,
predominant feudală, întârziată în raport cu Europa Occidentală este
modernizată în spiritul esteticii romantice, romantismul fiind curentul literar
dominant în epocă. Scriitorii pașoptiști sunt tineri plini de elan care au
studiat în Italia și Franța, și care au promovat renașterea națională și
sincronizarea cu Europa Occidentală. Generația pașoptistă determină
începutul modernizării culturale, scriitorii pașoptiști fiind preocupați de
numeroase domenii precum: literatura, presa, întemeierea teatrului,
organizarea învățământului. Intelectualii români condensează în operele lor
curente culturale care se manifestaseră deja și curente care erau în stadiu
incipient: iluminism, clasicism, preromantism, romantism, realism, curent
aflat la începutul manifestării. Două personalități organizează bazele culturii
române în perioada pașoptistă: Ion Heliade Rădulescu și Mihail
Kogălniceanu.
În acest context socio-cultural de mare efervescență creatoare, apar la
Iași cele trei numere ale revistei Dacia literară, în perioada ianuarie-iunie
1840. Câteva spirite luminate ale vremii încearcă să susțină multiple
activități, înființând teatre, reviste, tipografii, școli, societăți literare... și în
același timp să formeze conștiința de sine a unui popor. Articolul program al
lui Mihail Kogălniceanu Introducție la Dacia literară reprezintă manifestul
literar al romantismului românesc.
Curentul literar este o mișcare care reunește scriitori cu același
program estetic, care abordează teme și motive literare comune, având
aceleași formule expresive preferate. (ex. figuri de stil specifice
romatismului: metafora și antiteza.) Exemple de curente literare:clasicism,
romantism, realism, simbolism...
Manifestul literar este un text de dimensiuni reduse, în care se
susține o nouă concepție cu privire la literatură. El este conceput, de regulă,

1
sub o formă polemică, deoarece noua orientare literară se opune orientării
anterioare.
În articolul ”Introducție la Dacia literară”, se subliniază ideea
necesității apariției unei literaturi originale. În sprijinul acestei idei, la
începutul articolului este prezentată activitatea gazetelor românești apărute
anterior: Curierul românesc, care apare la București sub conducerea lui Ion
Heliade Rădulescu, începând din 1829, Foaie pentru minte inimă și
literatură, supliment al Gazetei de Transilvania ce apare sub conducerea lui
George Barițiu, din 1838 și Albina românească de la Iași, ziar apărut în
1829 și condus de Gheorghe Asachi.
Mihail Kogălniceanu sugerează că forțele unui neam nu ar trebui să
fie irosite și își propune să facă o nouă revistă literară în care să unească
aceste forțe într-un set de principii comune, bazându-se pe valoarea
națională. Revista are un nume simbolic, Dacia literară, și își propune să
cuprindă ”un repertoriu general al literaturii românești” transformând
diversitatea regională în unitate națională. Redactorul Daciei literare
subliniază scopul nobil pe care și-l propune revista: ”În sfârșit țelul nostru
este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă și o literatură comună
pentru toți”.
Redactorul revistei ”Dacia literară” susține ideea unirii și prin
promovarea realizărilor literare din toate provinciile românești, publicând
”scriitori moldoveni munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni”. Propune drept
teme studierea istoriei, a frumuseților cadrului natural și a datinilor și
obiceiurilor românești. Sursele de inspirație ale autorilor trebuie să fie în
conformitate cu specificul național și cu estetica romantismului. ”Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice pentru ca să putem
găsi și la noi sujeturi (subiecte) de scris, fără să avem pentru aceasta
trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.”
Mihail Kogălniceanu are ambiția să cultive spiritul critic, ce nu se
manifestase până atunci în epocă. Cu trei ani înainte, Ion Heliade Rădulescu
ghidat de dorința apariției unei literaturi în limba română, afirmase: ”Nu e
vremea de critică, copii, e vremea de scris, să scrieți cât veți putea și cum
veți putea” ( Asupra traducției lui Homer,1837 ). Kogălniceanu promovează
necesitatea apariției criticii literare, o critică obiectivă care să critice cartea
și nu persoana, anticipând lupta pentru autonomia esteticului dusă de Titu
Maiorescu treizeci de ani mai târziu. Mihail Kogălniceanu ironizează lipsa
de originalitate și traducerile neinspirate. Autorul articolului ironizează
”dorul imitației”, acea manie primejdioasă care ”omoară în noi duhul

2
național (...) apar numai traducții din alte limbi și încă și acelea de ar fi
bune...”
Literatura pașoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european
trebuie remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez,
prezent în Prefața dramei ”Cromwell” de Victor Hugo și articolul-program
al lui Mihail Kogălniceanu, publicat în 1840.
Scriitorii pașoptiști pun bazele literaturii române și între cele mai
importante creații ale acelei epoci meționăm nuvela istorică ”Alexandru
Lăpușneanul” de Costache Negruzzi, ”Pastelurile” lui Vasile Alecsandri,
povestirea ”Balta-Albă” sau comedia ”Chirița în provincie”.