Sunteți pe pagina 1din 4

Literatura pașoptistă

Pașoptismul este un termen ce desemnează complexul manifestărilor prilejuite de mișcarea


burghezo-democratică de la 1848. Din punct de vedere cronologic, epoca pașoptistă se situează între anii
1830 și 1860, reprezentând perioada începutului modernizării culturii românești. Este epoca în care Țările
Române trec de la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independență, de la fărâmițarea în provincii la
statul unitar național.
Scriitorii pașoptiști alcătuiesc cea dintai generație literară românească. Deosebiți prin metodele
literare folosite, prin speciile și genurile cultivate, aceștia sunt uniți prin concepția comună asupra artei
scrisului: atitudinea lor față de artă este una militantă, ei considerând că actul literar este un mijloc pentru
obținerea unității și independenței naționale, pentru înfăptuirea dreptății sociale.
Printre reprezentanții generației pașoptiste se numără: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion
Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Andrei Mureșanu, Constantin Rosetti, Andrei Șaguna, Gheorghe
Asachi, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu. Majoritatea sunt boieri, școliți în
Occident, în spiritul culturii franceze pe care o și promovează. Oameni ai începutului de drum, pașoptiștii au
meritul de a realiza cea dintâi sincronizare cu fenomentul cultural apusean (cea de-a doua producându-se în
epoca interbelică), chiar dacă această primă sincronizare se realizează prin imitație, uneori abuzivă, în
absența existenței unui fond favorabil manifestării și dezvoltării elementelor culturale și de civilizație
împrumutate.
Cum pașoptiștii au țintit către modernizarea literaturii și a culturii în general, aceștia au fost nevoiți
să ardă anumite etape firești. Astfel, daca în Europa s-a manifestat inițial clasicismul, ale cărui principii au
fost ulterior combătute de curentul romantic, ce se desfășoară de-a lungul unui întreg secol, pentru ca
realismul să se impună apoi, contrazicând viziunea idealistă, artificială și subiectiva romantică, la noi, din
cauza întârzierii dezvoltării culturii, cele trei orientări literare ajung să se manifeste simultan. Coexistența
romantismului, clasicismului și realismului la nivelul întregii literaturii sau la nivelul creației unui scriitor
determină caracterul hibrid al literaturii din perioada pașoptistă. Așadar, o trăsătură a literaturii autohtone
din această epocă este eterogenitatea.
Principiul esențial, dominant al ideologiei pașoptiste este cel național. Reprezentanții mișcării critică
oprimarea otomană, prezentul degradat, evocând originea latină și trecutul istoric glorios. De aceea, un
motiv literar frecvent regasit în creațiile scriitorilor pașoptiști este cel al ruinelor. Ruinele sunt marturii ale
trecutului glorios, ce servesc drept exemplu pentru prezent, în scopul reînvierii și perpetuării faptelor de
vitejie ale străbunilor. Simbol al gloriei trecute, ruinele constituie un prilej de meditație filosofică asupra
timpurilor apuse.
Pașoptiștii consideră că prosperarea culturii naționale trece prin folclor, istorie și prin cultivarea
limbii române. Folclorul este descoperit de către scriitorii acestei epoci, care îl introduc în circuitul culturii
scrise prin tipărire, după ce au desfășurat un efort sistematic de a-l culege și de a-l valorifica în cadrul
propriilor opere. De asemenea, frumusețile patriei sunt considerate semn al originalității naționale, fiind
astfel evocate în creațiile literare.
Nu în ultimul rând, scriitorii pașoptiști pun în aplicare imperativul participării active la viața socială,
de progresul căreia se simt responsabili. Astfel, mulți dintre exponenții generației ce s-a manifestat în
perioada 1830-1860 ocupă funcții importante în stat: V. Alecsandri este om politic, diplomat, ministru și
membru fondator al Academiei Române; M. Kogălniceanu este liberal ca orientare politică, ocupând funcții
precum cea de prim-ministru, ministru al Afacerilor Externe, ministru de interne; pe lângă activitatea
scriitoricească, pașoptiștii se implică în Revoluția de la 1848, au convingeri politice solide, efectuează
activitate diplomatică.
Scopul literaturii devine în perioada pașoptistă mai mult decât unul civilizator, constând în
„luminarea” poporului. Începând cu această epocă, literatura dobândește și alte funcții, precum: transmiterea
emoțiilor estetice, trezirea sentimentului național, realizarea educației morale.

***
Dacia literară – articolul Introducție

Revista ce reflectă cel mai fidel ideologia pașoptistă este Dacia literară. Apărută în anul 1840,
numai sub forma a trei numere, publicația îl are ca redactor-șef pe Mihail Kogălniceanu, semnatarul
articolului Introducție, ce inaugurează revista.
În debutul articolului, Mihail Kogălniceanu trece în revistă principalele publicații ale vremii,
amintind Albina românească, Foaia inimii și Curierul românesc. Fără a nega meritele acestor valoroase
„foi” din epocă, autorul Introducției ține să le reproșeze culoarea mult prea locală (fiecare dintre ele reflecta
specificul regiunii pe care o reprezenta), dar și faptul că erau tributare politicului. Redactorul articolului
anunță că Dacia literară urma să suplinească o lipsă, și anume inexistența unei reviste care să se adreseze
românilor din toate cele trei provincii românești. „Părăsind politica”, noua revistă avea să se dedice exclusiv
domeniului literar, iar creațiile ce urmau a fi publicate în paginile sale, provenind din toate regiunile
românești, respectau în primul rand principiul calității.
Însuși titlul revistei sugerează caracterul unitar al publicației: substantivul propriu Dacia denotă
faptul că revista se adresează tuturor românilor, în calitate de locuitori ai teritoriului vechii provincii
romanizate. Determinantul literară indică aspirația colectivului de redacție de a publica exclusiv creații din
domeniul literaturii.
Obiectivele revistei, pe care le formulează M. Kogălniceanu, sunt grupate pe trei direcții: limbă,
literatură și critică literară.
În domeniul linvgistic, se urmărește „realizația dorinții ca românii să aibă o limbă (...) comună pentru
toți”, cu alte cuvinte, se dorește fixarea unor norme ale limbii române literare. Respingând exagerările
latiniste ale Școlii Ardelene, pașoptiștii combat scrierea etimologică și militează pentru îmbogățirea
vocabularului cu neologisme. Totodată, pledează pentru introducerea alfabetului latin, în locul celui chirilic.
În ceea ce privește literatura, Mihail Kogălniceanu exprimă necesitatea creării unor opere originale,
care să înlocuiască imitațiile și traducerile din literatura occidentală, ce reprezentau moda în epoca
respectivă. Autorul condamnă efectele practicilor mimetice ale scriitorilor români, afirmând că „dorul
imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. (...) Traducțiile însă
nu fac o literatură.”
M. Kogălniceanu indică și câteva surse ale unui literaturi originale: „Istoria noastră are destule fapte
eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice,
pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de
la alte nații.” Așadar, istoria, frumusețile patriei și folclorul sunt cele trei domenii tematice care stau la baza
unei literaturi originale, ce reflectă specificul național.
Redactorul Introducției este cel dintâi ce atrage atenția, la noi, asupra necesității practicării unei
critici obiective: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.” Prin acest enunț,
M. Kogălniceanu așază critica pe făgașul firesc, care vizează meritele estetice ale operei, și nu statutul
autorului. Ideea va fi preluata două decenii mai târziu de Titu Maiorescu, ce elaborează un sistem critic
coerent, punând bazele criticii estetice, atât de strălucit continuate ulterior de George Călinescu, Eugen
Lovinescu ș.a.
Astfel, se urmărește dezvoltarea spiritului critic, ce urma să se păstreze însă în limitele obiectivității
și pertinenței: „Vrăjmași ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare. Iubitori ai păcii, nu
vom primi nici în foaia noastră discuții ce ar putea să se schimbe în vrajbe. Literatura noastră are trebuință
de unire, iar nu de dezbinare; ”
Tocmai această unificare simbolică, pe plan literar, pe care inițiatorii Daciei literare o urmăreau, a
determinat interzicerea acesteia după apariția a doar trei numere. Interesele statelor ce stăpâneau provinciile
românești în epocă dictau suprimarea oricărei forme de unificare, fie ea și simbolică, pentru că aceasta din
urmă ar fi putut instiga la solicitarea celei politice și teritoriale.
În ciuda interzicerii ei, Dacia literară rămâne cea mai importantă revistă din epoca pașoptistă, în
primul rând pentru că a transmis principiile ideologiei pașoptiste, apoi pentru că articolul ce o inaugurează,
Introducție, este considerat manifestul1 romantismului românesc, prin ideea de originalitate pe care o
promovează și prin accentul pus pe specificul național.
Umbra lui Mircea. La Cozia – Grigore Alexandrescu
1
Manifestul literar – text de proporții reduse, cu valoare de document pentru începutul unui curent literar, prin care se
afirmă o nouă concepție cu privire la literatură.
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: → cadrul romantic al evocării trecutului: motivul umbrei, al
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, țărmului, al mării, al mănăstirii;
Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate → verbele la timpul prezent accentuează verosimilitatea
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc. imaginilor evocate; se creează impresia de prezent etern;

Dintr-o peșteră, din rîpă, noaptea iese, mă-mpresoară: → atmosfera fantastică, stranie, romantică; se conturează
De pe muche, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; prin personificarea nopții și a mușchiului zidului, prin
Mușchiul zidului se mișcă… pîntre iarbă să strecoară metafora chipuri negre, prin comparația din ultimul vers;
O suflare, care trece ca prin vine un fior. → frecvența și semantica verbelor accentuează suspansul;

Este ceasul nălucirei; un mormînt se desvălește, → folosirea punctelor de suspensie marchează gradația
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc… tensiunii lirice determinante de apropierea fantomei;
Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește…→ punctele de suspensie dobândesc rolul cezurii 2 și confe-
Rîul înapoi se trage… munții vîrful își clătesc. ră mișcărilor fantomei solemnitate;

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă… → se conturează tematica istorică a poeziei, prin prezența
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez… câmpului lexico-semantic al războiului: poruncă,oștiri,
Glasul ei se-ntinde, crește, repetat din stîncă-n stîncă, taberi, se înarmez;
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute, → invocația Oltului; râul este personificat; constituie un
Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit, simbol al continuității;
Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute, → interogația retorică denotă implicarea afectivă a subiec-
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit? tului poetic și conferă dinamism versurilor;

Este el, cum îl arată sabia lui și armura, → împreună cu interogația din catrenul anterior, strofa
Cavaler de ai credinței, sau al Tibrului stăpîn, pregătește dezvăluirea identității fantomei;
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura, → evocarea strămoșilor, ale căror fapte de vitejie constituie
Uriaș e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrîn? un etalon pentru contemporani;

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează. → frumusețile patriei (Oltul, Dunărea, Marea Neagră) sunt
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc, ilustrate în manieră pașoptistă;
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiințează, → elementele naturii personificate preiau, prin ecouri repe-
Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. tate, numele glorios al domnitorului Țării Românești;

Sărutare, umbră veche! priimește-nchinăciune → motivul mormântului – ca și ruinele, devine simbol mate-
De la fiii României care tu o ai cinstit: rial al gloriei trecute; are o funcție moralizatoare și exempli-
Noi venim mirare noastră la mormîntu-ți a depune; ficatorie în sens patriotic;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rîvna-ți fu neobosită, îndelung-a ta silință: → portretul moral al lui Mircea cel Bătrân; trăsături:
Pînă l-adînci bătrînețe pe români îmbărbătași; ▪ voința, consecvența cu care și-a urmărit scopurile;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință, ▪ dragostea față de poporul condus;
Ș-al tău nume moștenire libertății să îl lași. ▪ aspirația supremă: păstrarea independenței Țării Românești;

Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare: ▪ măreția, noblețea idealurilor urmărite, în ciuda resurselor
Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat: insuficiente de care domnitorul a dispus;
Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare,
De aceea al tău nume va fi scump și nepătat.

2
Cezura – pauză ritmică în interiorul unui vers mai lung, care împarte versul de obicei în două părți egale, pentru a
ușura recitarea și a susține cadența.
În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie, → patriotismul domnitorului;
Unde tu te gîndești poate la norodul ce-ai iubit, → evocarea lui Mihai Viteazul, domnitor muntean la fel de
Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție virtuos și de apreciat ca și Mircea cel Bătrân;
A venit să-ți povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură → antiteza trecut-prezent; trecutul este glorios, dominat de
Ce un uriaș odată în războaie a purtat; acțiunea unor personalități demne de mirarea contemporani-
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, lor; degradarea prezentului este sugerată prin epitetul în
Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. inversiune slaba-ne măsură;

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, → natura ambivalentă a trecutului: deși glorios, implică
Însă triste și amare; legi, năravuri se-ndulcesc: suferința provocată de pierderile de vieți omenești;
Prin științe și prin arte națiile înfrățite → eul poetic găsește soluții iluministe pentru aplanarea
În gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. conflictelor dintre popoare: științe, arte, gândire;

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubește, → meditație pe tema războiului;
Și ai lui sîngerați dafini națiile îi plătesc; → este numit metaforic bici groaznic;
E a cerului urgie, este foc care topește → eul liric optează pentru diplomație și rațiune, considerând
Crîngurile înflorite, și pădurile ce-l hrănesc. că în vremurile moderne, acestea asigură progresul social;

Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește, → revenirea la cadrul natural, fantastic conturat în primele
La apus se adun norii, se întind ca un veșmînt; strofe; simetria poeziei – trăsătură a clasicismului;
Peste unde și-n tărie întunerecul domnește; → întunericul, noaptea, mormântul, fantoma - motive
Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormînt. romantice;

Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte → structura lumea e în așteptare... exprimă speranța contem-
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; poranilor într-un viitor mai bun decât prezentul;
Și-ale valurilor mîndre generații spumegate → reluarea imaginii vizuale a valurilor ce lovesc zidul
Zidul vechi al mănăstirei în cadență îl izbesc. mănăstirii creează impresia de eternitate;

(„Propășirea”, 7 mai 1844) → revista Propășirea continuă programul enunțat în Introducție la Dacia literară,
militând pentru renunțarea la traduceri și imitații, în favoarea creațiilor originale.

Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia apare în publicația Propășirea la doi ani după ce autorul,
Grigore Alexandrescu, efectuează împreună cu prietenul său Ion Ghica un voiaj în Oltenia. Cu acest prilej,
cei doi reprezentanți si pașoptismului literar vizitează mănăstirea Cozia, ctitorie a domnitorului Mircea cel
Bătrân, iar descrierea împrejurimilor mănăstirii se regăsește atât în textul poetic Umbra lui Mircea. La
Cozia, cât și în proza Memorial de călătorie.
Umbra lui Mircea. La Cozia reflectă una dintre trăsăturile literaturii pașoptiste, și anume
eterogenitatea determinată de coexistența influențelor romantice și clasice. Astfel, de factură romantică sunt:
tematica istorică, figura excepțională a domnitorului Mircea cel Bătran, antiteza trecut-prezent, atmosfera
fantastică, lugubră, motivele specifice (fantoma, mormântul, zidul mănăstirii, marea, noaptea, întunericul
etc.), stilul retoric, amestecul speciilor literare (primele trei strofe conțin elemente de pastel, catrenele 4-12
redau trăsăturile odei, iar strofele 13-14 reprezintă o meditație). De natură clasică sunt simetria incipitului si
a finalului, precum și claritatea, sobrietatea stilului.
De altfel, criticul Paul Cornea îl numește pe Grigore Alexandrescu un romantic printre clasici și un
clasic printre romantici.
Poezia este o expresie a ideologiei pasoptiste și o transpunere artistică a programului enunțat în
articolul Introducție. Constituie un text original, în elaborarea căruia autorul valorifică drept sursă de
inspirație specificul național. Figura domnitorului Mircea cel Bătran este evocată în mod elogios cu scopul
de a oferi contemporanilor un impuls pentru realizarea idealului de libertate și unitate națională.