Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – Camil Petrescu

Cap. Fals tratat pentru uzul romancierilor,

din volumul Arca lui Noe, de Nicolae Manolescu

 Camil Petrescu este probabil cel dintâi la noi care a simţit nevoia să coboare, în romanele sale, viaţa de pe
scenă în stradă: atât în sensul introducerii în limbajul eroilor a banalităţilor cotidiene, cât şi în acela al
renunţării la emfaza care marca totdeauna, în romanul doric, vorbirea şi gesturile personajelor. El
deteatralizează romanul.
 (În viziunea lui Camil Petrescu), dacă istoria e interesată de marile bătălii, care antrenează mari armate,
romanul reflectă mai curând aspecte neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice
şi absurde. (...) Singurele care contează sunt evenimentele de conştiinţă. (...) De pe scena istoriei,
evenimentele se mută pe aceea a conştiinţei individului.
 O altă împărţire a capitolelor decât aceea de părţi, a autorului, este sugerată de raportarea lor la momentul
narării: capitolele unu şi şase din prima parte, precum şi toate cele şapte capitole ale părţii a doua cuprind
evenimentele aproximativ contemporane cu momentul în care sunt narate; capitolele doi-cinci din prima parte
întrerup firul acestora cu o retrospectivă, ca să nu zic o căutare a timpului pierdut. Retrospectiva se întinde pe
patru capitole şi constituie un veritabil roman în roman. În mai mare măsură decât jurnalul de front din partea
a doua, aceste patru capitole de reconstituire sunt un fel de corp străin în cuprinsul Ultimei nopţi.
 Naratorul nu ne spune nimic în afara bănuielilor lui. E conştient că îşi agravează singur suferinţa, prin
interpretarea tendenţioasă sau chiar prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Gheorghidiu însuşi se
recomandă, într-un fel, ca narator necreditabil al întâmplărilor. (...) Bănuiala iscată din nimic, ca în toate
sufletele sofisticate şi masochiste cum este al lui Gheorghidiu, este cea care determină părerea nouă pe care
şi-o face despre Ela? Cu alte cuvinte, nu cumva femeia se schimbă doar în ochii gelosului ei soţ?
 Gheorghidiu e un mare naiv, lucru de care ne convingem cu uşurinţă. El se arată la început foarte entuziasmat
de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie,
să descopere că soţia lui e o prostuţă cochetă, interesată mai curând de escapade automobilistice cu prieteni
decât de filosofie în patul conjugal. Ceea ce Gheorghidiu descoperă mai târziu, cititorul bănuieşte din prima
clipă. Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arama pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie),
ci felul în care o vede Ştefan. Despre Ela, tot ce ştim, e însă indirect: mediat de viziunea lui Ştefan asupra ei.
 Timpului social omogen, care era timpul romanului clasic, Camil Petrescu îi preferă, pe urmele lui Proust,
durata pură a conştiinţei.
 Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru
mine, că nu are sens să fie povestite. – Este fraza care conţine singura referinţă, din tot romanul, a naratorului
la faptul de a scrie ceea ce s-a petrecut. De ce scrie naratorul? Răspunsul nu poate fi decât presupus. Naratorul
nu are conştiinţa limpede a actului său. Poate fi nevoia mărturisirii, ca să-şi uşureze sufletul, ori aceea de a
înţelege mai bine ce s-a întâmplat. Autorul însuşi nu ne oferă vreun indiciu.
 Când scrie naratorul? Nu e deloc uşor, dacă nu chiar cu neputinţă, să situăm exact momentul în care naratorul
aşterne pe hârtie istorisirea lui. Impresia cititorului atent este că Gheorghidiu începe să-şi noteze dubla
experieneţă în perioada concentrării la Dâmbovicioara şi o continuă pe durata primelor săptămâni de război.
Ultimele rânduri par scrise ceva mai târziu, în orice caz după rănirea lui Gheorghidiu.
 Eroul şi naratorul asta face: nu doar îşi povesteşte iubirea răvăşită de gelozie, dar o aşterne pe hârtie cu mâna
lui. E un romancier virtual.
 Aautenticitatea este, pentru Camil Petrescu, un mod de a vedea sensibil lumea, în concretul semnificaţiilor ei,
înlăturând schemele prestabilite – fie control raţional al trăirii, fie ideologie care mitizează realul. Uneori
dorinţa de concret merge până la sensul curat documentar şi îl surprindem pe autorul Patului lui Procust
respingând ficţiunea şi preferându-i transcrierea de evenimente reale, procesul-verbal adică. În ultimă instanţă,
autenticitatea e acea viaţă concretă, substanţială, culeasă din stradă, din banalitatea cotidiană, pe care, în
Ultima noapte...., naratorul o găseşte preferabilă iluziei vieţii, emfazei, din romanul realist (doric).