Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi

(1930)
- de Camil Petrescu

Date despre autor:

Camil Petrescu (1894-1957) rămâne în istoria literaturii române ca prozator, dramaturg, poet
și eseist.
După ce urmează cursurile liceale la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr”,
frecventează, în perioada 1913-1919, cursurile Facultății de Filosofie și Litere din București.
Începând cu anul 1913, colaborează revistele literare „Facla”, „Rampa”, „Scena”, după care își
întrerupe studiile, luându-și licența abia în 1919, deoarece, participând direct la război, este rănit și luat
prizonier.
Din 1920, frecventează cenaclul „Sburătorul”, de care se desparte în 1933, delimitându-se de
Eugen Lovinescu, coordonatorul mișcării literare din jurul revistei „Sburătorul”, prin eseul „E.
Lovinescu sub zodia seninătății imperturbabile”.
După război, se mută, pentru o vreme, la Timișoara (1919-1921), unde lucrează, fiind profesor
și gazetar. Ca editor, publică revistele „Săptămâna muncii intelectuale și artistice” (1924) și „Cetatea
literară” (1925-1926).
Camil Petrescu debutează editorial cu poezii în volumele „Versuri. Ideea. Ciclul morții” (1923)
și „Transcedentalia”. Este atras de teatru, publicând următoarele creații dramatice: „Jocul ielelor”,
„Suflete tari”, „Act venețian”, „Danton”, „Bălcescu”, „Caragiale în vremea lui” etc. În domeniul prozei,
îl consacră romanele „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și „Patul lui Procust”
(1933) prin noutatea temelor tratate, în 1931 luând Premiul Național de Proză.
Pe lângă activitatea de scriitor, Camil Petrescu face gazetărie și este preocupat de teatru, fiind
directorul Teatrului Național din București în 1939. Preocupat de probleme filosofico-literare și estetice,
scrie o serie de articole, eseuri cu o tematică diversă pe care le adună în volumul „Teze și antiteze” (1936).
Opera lui Camil Petrescu se caracterizează prin unitate, constituind în literatura română
interbelică un moment semnificativ prin faptul că înnoiește modul de abordare a realității de la care
pornește.

Vezi ROMANUL, TRĂSĂTURILE ROMANULUI SUBIECTIV!

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – COMENTARIU LITERAR

Camil Petrescu a fost teoreticianul prozei ale cărei idei sunt expuse în eseul „Noua structură
și opera lui Marcel Proust”.
Pentru eseist, proza tradițională trebuie înlocuită cu una care să corespunsă noilor descoperiri
din știință și filosofie. „Noua structură și opera lui Marcel Proust” presupune:
→ înlocuirea obiectivității cu subiectivitatea, scriitura realizându-se la persoana I („Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu.”);

1
 → este necesară „privirea înăuntru”, care are ca urmare „o curgere de stări interioare, de imagini, de
reflecții etc.”;
→ punctul de sprijin în noul roman trebuie mutat în conștiință („răsfrângându-ne în noi înșine”), eul fiind
singura realitate verificabilă;
→ se pune accent pe memoria involuntară, preferabilă fiind amintirea („În mod simplu voi lăsa să se
desfășoare fluxul amintirilor.”);
→ apare ideea de individualitate;
→ realitatea trebuie asimilată ca flux al conștiinței, intuiția fiind prețuită;
→ autorul nu poate povesti decât propria viziune despre lume.
Memoria involuntară, trecerea de la o amintire la alta duc, implicit, la paranteze, la digresiuni
(digresiune – abatere de la subiect): „Dar dacă tocmai când povestesc o întâmplare îmi aduc aminte, pornind
de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză și povestesc toată întâmplarea
intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină, două, treizeci ori
o sută cincizeci”.
Camil Petrescu respinge „stilul clasic, stilul frumos, evolutiv”, calofilia „care poate lua forma
mimetismului stilistic” (M. Popa, „Camil Petrescu”). De aceea, scriitorul pune în discuție anticalofilia,
precizând că „Stilul frumos este opus artei... E ca dicțiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în știință [...].
Fără ortografie, fără stil și chiar fără caligrafie” (M. Popa, opera citată).
Aceste considerente teoretice formulate de Camil Petrescu își vor găsi materializarea în
romanul subiectiv „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930). Pornit de la ideea de a
scrie un grup de nuvele despre război, acest roman are la bază atât experiența personală a scriitorului, cât
și ficțiunea.
Titlul romanului sugerează cele două experiențe umane esențiale pe care le trăiește eroul – cea
erotică și cea a războiului –, ambele profund interiorizate. Substantivul „noapte” poate simboliza îndoiala,
zbuciumul sufletesc al eroului, incertitudinea în care se zbate, precum și nesiguranța, absurdul războiului,
răsfrânte în propria conștiință.
Tema operei literare o constituie drama intelectualului însetat de absolut pe plan afectiv,
erotic, și care se consumă pe fundalul altei drame mai puternice, cea a războiului, anulând-o sau cel puțin
diminuând-o pe cea dintâi prin tragismul și absurditatea evenimentelor relatate, căci eroul se află într-o
confruntare permanentă cu moartea.
După cum sugerează titlul și după cum se observă din tema enunțată, romanul are două părți:
„Prima («Ultima noapte de dragoste») stă sub semnul analizei unei pasiuni – gelozia; cea de-a doua («întâia
noapte de război») – al contactului nemijlocit cu moartea pe front” (Ov. S. Crohmălniceanu, „Literatura
română între cele două războaie mondiale”).
Prima parte a romanului se bazează pe ficțiune, iar cea de-a doua parte pornește de la jurnalul
de campanie al autorului: „Negreșit, trebuie să lămurim că dacă partea întâi a acestui roman este o fabulație,
e adică născocită de un autor care nici nu era însurat și nici nu avea o familie pe vremea aceea și deci eroul
Ștefan Gheorghidiu cu soția sa sunt pură ficțiune, în schimb, se poate afirma că partea a doua a cărții, aceea
care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat
cu amănunte cu tot eroului” (M. Popa, opera citată).
Timpul acțiunii este cel premergător Primului Război Mondial, dar acțiunea se plasează
ulterior după începerea războiului, existând un timp al narațiunii și un timp al naratorului.
Evenimentele legate de istoria cuplului Gheorghidiu aparțin trecutului, dar sunt narate în prezent prin

2
intermediul memoriei afective, involuntare, pe când cele ale războiului sunt notate, narate chiar în timpul
desfășurării lor. Există, așadar, un timp obiectiv și un timp subiectiv.
Spațiul, cel al unui București la început de secol XX, este și cel al confruntării aprige dintre cele
două forțe beligerante (aflate în stare de război), unde eroul trăiește cea de-a doua dramă rememorând-o pe
cea dintâi. Acesta este un spațiu exterior, dar există, ca în cazul timpului, un spațiu interior, mult mai agitat,
în care lupta se dă între reprezentările eroului în propria conștiință, fiind obsedat de întrebarea dacă este înșelat
sau nu de soția sa. Acestei lupte i se adaugă, tot pe plan interior, contradicția dintre ororile războiului și
absurditatea, inutilitatea lui.
Deși romanul face parte din categoria romanelor greu de rezumat din cauza aglomerării de
detalii și a supremației planului psihologic, subiectul poate fi relatat în datele lui generale.
Incipitul romanului îl constituie primul capitol din „Cartea întâi”, intitulat „La Piatra Craiului în
munte”. Facem cunoștință cu Ștefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent rezervist, „întâia dată
concentrat” în primăvara anului 1916, care participă la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei,
între Bușteni și Predeal. O discuție contradictorie, la popotă (cantină), referitoare la achitarea unui bărbat
care își ucisese soția adulterină, îi oferă lui Gheorghidiu prilejul să își exprime deschis părerea: „Trebuie să
se știe că și iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt”. Este prezentă aici ideea de iubire absolută, urmărită în continuare în relatarea întâmplărilor
petrecute înainte de plecarea pe front a eroului. Iubindu-și nespus de mult soția, el dorește să obțină o permisie
ca să meargă la Câmpulung pentru a o vedea, altfel fiind hotărât să dezerteze.
O dată declanșate mecanismele memoriei involuntare, aflăm că Ștefan Gheorghidiu, student
sărac, orfan de tată, locuind împreună cu mama și cu sora surorile sale, se logodise cu o colegă de la
Universitate, cu Ela, o fată orfană, crescută de o mătușă. Moartea lui Tache Gheorghidiu, unul dintre unchii
săi, un bătrân avar și mizantrop (neprietenos, nesociabil), îi aduce o avere substanțială, dar el încredințează o
parte din sumă celuilalt unchi al său – Nae Gheorghidiu –, om politic remarcabil și deosebit de priceput în
afaceri.
Moștenirea aduce însă o schimbare radicală în căsnicia Elei și a lui Ștefan, căci pătrund într-o altă
lume, cu alte principii și obiceiuri. Ei întâlnesc o verișoară a lui Ștefan Gheorghidiu, pe Anișoara, care îi
atrage într-o lume preocupată de distracții, de petreceri, cu care cuplul Gheorghidiu nu era obișnuit.
Gelozia eroului se declanșează după ce Ela îl cunoaște în casa Anișoarei pe domnul Gregoriade.
El începe să fie torturat de bănuieli, își pune întrebări, pândește și interpretează gesturile soției, acestea
căpătând semnificații noi, aproape de fiecare dată contrastând cu cele exprimate anterior. Mai mult decât atât,
cel care la început era mândru de soția sa, de frumusețea și de prezența ei, se răzbună de fiecare dată cochetând
și el cu femei întâlnite la petreceri sau recurgând el însuși la adulter.
Chinurile lui Gheorghidiu ating punctul culminant în momentul în care, întorcându-se pe
neașteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat, nu își găsește soția acasă. Certitudinea la care
credea că a ajuns – că într-adevăr ea îl înșală – se zdruncină însă din nou atunci când găsește un bilet de la
Anișoara prin care aceasta o invită pe Ela să doarmă în acea seară la ea.
Când este concentrat din nou, căci războiul era pe punctul de a izbucni, Gheorghidiu hotărăște ca
soția lui să locuiască în Câmpulung, aproape de regimentul lui.
Reușind să primească o permisie, el o întâlnește pe Ela, care este îngrijorată de viitorul ei în cazul
morții lui Gheorghidiu pe front și care îi cere soțului să treacă o sumă de bani pe numele ei. Când Ștefan îl
întâlnește în Câmpulung pe domnul G. (Gregoriade), e convins că acesta este amantul Elei. Hotărăște să se

3
răzbune omorându-i pe amândoi, dar planul lui este zădărnicit de un superior, care îl obligă să se întoarcă la
regiment.
Finalul părții întâi a romanului surprinde drumul parcurs de erou până la regiment, în compania
locotenent-colonelului, un nou prilej pentru Gheorghidiu de a-și tortura conștiința cu neliniști, cu îndoieli
sfâșietoare, cu supoziții pe care nu și le poate argumenta suficient sau despre care crede că sunt dovezi
zdrobitoare.
Partea a doua („Cartea a doua”)