Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
C. Petrescu
APARIȚIE: Opera a aparut in 1930, după ce autorul a modificat titlul inițial, „Proces
verbal de dragoste și război” si se înscrie în categoria scrierilor moderniste interbelice, prin
intermediul sau trecandu-se de la romanul rural la cel citadin, din necesitatea literaturii de a se
sincroniza cu ,,spiritul veacului”, asa cum sustinea prin principiul sincronismului initiatorul
modernismului romanesc, Eugen Lovinescu. De altfel, Camil Petrescu este cel care teoretizează
noul roman, în studiul eseistic „Noua structură și opera lui Marcel Proust” (1935), el susținând
perspectiva proustiană asupra literaturii, cu accent pe autenticitatea trăirilor, anticalofilismul,
memorie involuntară și durata concretă a acțiunilor (timpul perceput subiectiv, care se poate
contracta sau dilata).
ALTĂ TIPOLOGIE: De asemenea, este roman psihologic:
● prin tema (mai intai problematica intelectualului, a omului superior sau de exceptie
care se afla, la fel ca in poezia simbolista, intr-un conflict cu societatea incapabila sa-l inteleaga,
iar apoi dramele existentiale care marcheaza fiinta umana, iubirea si razboiul);
●prin conflict (de factura interioara: situarea meditatiei filozofice a eroului intr-un spatiu
al inadecvarii, asa cum se intampla si in ,,Jocul ielelor” sau ,,Patul lui Procust”; în această
ordine de idei, trebuie spus că în roman sunt dezbătute, respinse sau anticipate idei filosofice din
Kant, Hegel, Bergson, Husserl sau Proust); conflictul interior este completat de cele exterioare
(între Ștefan și Ela, între Ștefan și rudele sale, între Gheorghidiu și camarazii de la popotă);
●prin protagonist (o constiinta problematizanta, un inadaptat superior, dominat de setea
de certitudine, un personaj care nu poate depasi stadiul teoriilor si al iluziilor, crezand, in mod
aproape schopenhauerian, ca lumea se modeleaza dupa vointa si modalitatea sa de reprezentare);
●prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice (procedeul memoriei involuntare,
autoanaliza, introspectia, memoria afectiva, perspectiva narativa relativizata, ,,faramitata”,
anticalofilismul sau stilul impotriva scrisului frumos, dar si autenticitatea, monologul interior si
fluxul constiintei; majoritatea acestor tehnici si procedee sunt preluate de la James Joyce, autorul
romanului „Ulise” si Marcel Proust, cunoscut mai ales pentru „In cautarea timpului pierdut”).
Este roman subiectiv, naratiunea facandu-se la persoana I, naratorul-personaj avand o
perspectiva unica asupra evenimentelor narate, naratiunea realizandu-se sub forma unei
confesiuni a personajului principal, iar viziunea fiind ,,impreuna cu”, homodiegetica, cu
focalizare interna sau actoriala. În acest sens, se justifică intenția autorului expusă în lucrarea
teoretică mai sus amintită: „să nu descriu decât ceea ce văd, ce aud, ce înregistrează simțurile
mele. Aceasta este singura realitate pe care o pot povesti, realitatea conștiinței mele, a
conținutului meu sufletesc. Din mine însumi nu pot ieși, nu pot vorbi onest decât la persoana I”.
Astfel, romanul devine un lung monolog, realizat pe baza relatării și a reprezentării, folosind
digresiuni, analepse, acronie, dislocări temporale sau ordonări ale evenimentelor în funcție de
memoria afectivă a naratorului.
Desi este marcat de acronie si multe analepse care fac referire la trecut, astfel
conturand si caracterul retrospectiv al discursului epic, in roman se intrepatrund doua tipuri de
timp: timpul obiectiv (al realitatii, al razboiului) si timpul subiectiv (al rememorarii, al iubirii),
trairea evenimentelor reale, specifice frontului, estompandu-se in favoarea trairii retrospective a
iubirii, declansata prin memorie involuntara. Tocmai de aceea scrierea poate fi considerata un
„roman în roman”, asa cum spune Nicolae Manolescu, pentru ca romanul iubirii este inserat in
cel al razboiului, de aici artificiul compozitional al intreruperii firului epic pentru a se relata ceva
din trecut, intrerupere ce duce la senzatia inceperii romanului chiar cu sfarsitul sau.
STRUCTURA: Opera este structurata in doua parti (ce corespund celor doua
„Cărți”) precizate inca din titlu: „Ultima noapte de dragoste” și „Întâia noapte de război” și 13
capitole. Cu exceptia primului capitol, prima parte este fictionala in intregime si reprezinta
rememorarea iubirii matrimoniale esuate, ea fiind corespunzatoare timpului narat si planului
trairilor interioare ale personajului, iar partea a II-a este construita sub forma jurnalului de
campanie al lui Gheorghidiu, pe baza jurnalului real de campanie al autorului, ea corespunzand
timpului nararii si planului exterior, al intamplarilor frontului. Cele doua parti sunt simetrice
din punct de vedere compozitional, fiecare avand cate 6 capitole cu titluri sugestive, cartea
prezentand insa si un epilog sub titlul ,,Comunicat apocrif”.
SEMNIFICAȚIA TITLULUI: Cele doua carti, ,,Cartea intaia” si ,,Cartea a doua”
prezinta cele doua experiente dramatice ale personajului, ele fiind sugerate prin metafora
,,noptii”, metaforă a timpului psihologic care apare de doua ori in titlu, in timp ce antiteza
„ultima”-„intaia” indica oscilarea personajului intre certitudine si incertitudine, reprezentand si
frontierele temporale ale analizei careia ii sunt supuse cele doua trairi. Astfel, titlul indica mai
intai tematica scrierii, iubirea si razboiul, insa se constituie, prin abordarea vizibila a antitezei, si
intr-o atitudine polemica vizavi de literatura de senzatie, cea apartinand romantismului.
INCIPITUL: Ne prezinta cu precizie realista cronotopul si ne introduce personajul:
„În primavara anului 1916”, când Ștefan Gheorghidiu, proaspat sublocotenent rezervist, este
concentrat pe Valea Prahovei, el participând la fortificarea acesteia „între Bușteni si Predeal”,
cu putin timp înainte de începerea Primului Război Mondial. Incipitul aduce in prim plan, asa
cum am prezentat mai sus, un artificiu compozitional, pentru ca actiunea primului capitol este
posterioara intamplarilor relatate in restul „Cartii întâi”.
FINALUL: În finalul romanului este readus in prim plan Stefan, care se intoarce
ranit de pe front pentru a fi spitalizat la Bucuresti, acolo unde va primi o atentie deosebita din
partea Elei, care se arata extrem de grijulie. Atitudinea sa este una indiferenta, nimic nu-l mai
supara, pentru ca o privea ,,cu indiferenta cu care privesti un tablou”. Scrisoarea anonima
primita acasa, in care era instiintat ca Ela il insala cu Gregoriade, nu-i mai produce framantari
interioare, el fiind constient ca oricand ar fi putut ,,gasi alta la fel”.
Desi candva era capabil sa devina criminal pentru ,,femeia asta”, sub influenta crunta a
razboiului, Stefan devine extrem de indolent, semn ca relatia lor trebuia sfarsita. De aceea ii scrie
Elei un mesaj de despartire, anuntand-o ca-i va lasa si ,,tot trecutul”, adica amintirile, casele,
banii, cartile, obiectele de pret, lucrurile personale, tot ce e in casa. Sfarsitul operei este unul
deschis, pentru ca cititorul ramane sa raspunda la urmatoarea intrebare: A fost sau nu a fost
inselat Gheorghidiu? Aceasta se intampla cu atat mai mult ca cat Gheorghidiu, desi nu a
capitulat in fata razboiului, este pe pozitia de a capitula in fata iubirii, el afirmând: „sunt obosit,
mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”.
SURSE DE INSPIRATIE: Romanul este construit pornind de la o sursă
autobiografică: jurnalul de campanie al autorului din timpul Primului Război Mondial. În vara
anului 1916, conform autobiografiei scriitorului, tânărul Camil Petrescu, în vârstă de 22 de ani,
este chemat la oaste, atunci când România a intrat în război alături de Antanta.
Mai întâi figurează la Regimentul 4 de marş şi trece prin cele mai grele experinţe. În
această încercare, scriitorul, care îmbrăcase hainele sublocotenentului de rezervă, fraterniza cu
ostaşul de rând. Trăia simultan o dublă dramă, a sa şi a tuturor. Singura compensare era de a
cunoaşte totul până la capăt, oricât de mare ar fi riscul. În 1917, în timpul unui bombardament
german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă. Cade prizonier în
mâna nemţilor şi ajunge într-un lagăr unguresc, iar un an mai târziu este eliberat, şi, fiind socotit
mort, întâmpină mari dificultăţi, la Bucureşti, în anularea actului de deces.
În aceasta ordine de idei, personajul Ștefan Gheorghidiu este vazut drept un
„alter ego” al autorului, însă, spre deosebire de Camil Petrescu, a carui esentiala calitate este
doar dorinta de a cunoaste, de a trai, de a experimenta, personajul sau este si un adevarat
orgolios: iubirea lui, care devine un proces de autosugestie, se nascuse atat din admiratie si
duiosie, cat, mai ales, din orgoliu care, dupa propria marturisire, ,,a constituit baza viitoarei mele
iubiri”; tot din orgoliu, tanarul idealist incearca sa o modeleze pe Ela dupa propriul tipar de
idealitate, ceea ce favorizeaza esecul.
Asemeni creatorului sau, care traia in realitate drama razboiului, protagonistul romanului,
Stefan Gheorghidiu, este intelectualul angrenat in puternice drame existentiale si de constiinta. El
se incadreaza perfect intr-o societate ,,in care problemele de constiinta sunt posibile”, asa cum
insusi autorul afirma. Trecerea de la romanul rural la cel citadin a fost facuta, asadar, printr-un
personaj reflexiv, lucid, autoanalitic si hipersensibil, „printr-o fire excesiv de șovăitoare”, asa
cum el insusi se prezintă, care nu este altceva decât transpunerea ficțională a lui Camil Petrescu.
Autorul ajunge astfel sa descrie realitatea propriei constiinte, cel putin in privinta razboiului
(iubirea este pura fictiune).
ACȚIUNEA: Întreaga actiune a romanului se concentreaza pe evolutia personajului
de tip filosof, idealist si insetat de absolut, care parcurge doua experiente ,,definitive”
pentru formarea sa ca om, experiente anuntate inca din titlu: iubirea si razboiul. Legatura
dintre cele doua teme ale romanului este facuta prin prezenta aceleiasi constiinte narative, a
aceluiasi erou, existenta sa fiind parcursa in paralel atat in timp obiectiv, in timpul nararii
(prezentul frontului), cat si in timp subiectiv, adica in timpul narat (istoria relatiei dintre Stefan si
Ela).
Personajul este astfel construit incat sa traiasca doua etape existentiale crunte: criza
matrimoniala care duce la destramarea cuplului si cea a razboiului care-l situeaza intr-o stare de
,,lunga deznadejde”. Prin autenticitatea trairilor si verosimilitatea faptelor, similar lui N.
Manolescu, putem afirma ca ,,naratorul poate fi un personaj in carne si oase, cu biografie si
psihologie proprie”. În plus, acțiunea urmeaza firul dictat de memoria afectiva a eroului.
STILUL: Se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, simplitate, utilizarea unei
fraze scurte și nervoase, adoptarea unei strategii narative analitice și intelectualizate. Pentru ca
autorul are credinta ca intr-o opera literara subiectul trebuie sa se bazeze pe o relatare precisa si
concisa, „ca intr-un proces-verbal”, stilul adoptat este cel modern, specific autenticitatii,
respectiv stilul anticalofil. Autorul respinge „scrisul frumos” pe care il considera „opus artei”
pentru ca acesta este capabil sa creeze artificialitate si un „mod neautentic de a vorbi”, asa cum
remarca si Nicolae Manolescu in „Arca lui Noe”.
SUBIECTUL OPEREI: In primul capitol al romanului, ,,La Piatra Craiului, in
munte”, ne este prezentat protagonistul, potrivit jurnalului de front, ca proaspat sublocotenent
rezervist intr-un regiment de infanterie, in primavara lui 1916, el contribuind la ridicarea
fortificatiilor de pe Valea Prahovei.
In aceste conditii, dupa o prezentare ironica a armatei romane din punct vedere al
pregatirii pentru razboi, ne este prezentata scena de la popota, unde 14 ofiteri discutau asupra
unui eveniment mult mediatizat in presa, si anume achitarea de catre tribunal a unui barbat din
inalta societate care-si ucisese sotia surprinsa in flagrant delict de adulter.
Reprezentand si intriga romanului, aceasta scena aduce in atentia cititorului una dintre
modalitatile specifice romanului modern, si anume relativismul. Dezbaterea aprinsa duce la
aparitia unor polemici, ofiterii avand puncte de vedere diferite care sunt corelate cu trasaturile lor
fizice si morale. Prin acest episod sunt evidentiate cateva opinii (ex: cea a capitanului Dimiu,
Corabu, Floroiu), foarte importanta pentru actiunea ulterioara a romanului fiind cea a lui
Gheorghidiu.
Astfel, spre deosebire de camarazii sai, care discuta cu obiectivitate, fara implicare
afectiva, eroul nostru diseca situatia conform propriilor sale trairi, de aici rabufnirea sa
sufleteasca, al carei rezultat este afirmatia ,,Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte
unul asupra celuilalt”, pentru ca iubirea pentru Gheorghidiu este ,,mai curand un proces de
autosugestie”. Aceasta afirmatie releva nivelul superior la care este conceputa dragostea in
conceptia tanarului ofiter.
La sfarsitul acestui capitol aflam despre dorinta sa de a obtine o permisie pentru a pleca la
Campulung s-o vada pe Ela, permisie neîngaduita de superiorii sai, drept care se gandeste sa
dezerteze, desi, in cele din urma, n-o face.
Incepand cu capitolul al doilea, ,,Diagonalele unui testament”, care reprezinta si
intriga vietii familiale a lui Gheorghidiu, si pana in ultimul capitol al primei parti, capitolul al
saselea, intitulat ,,Ultima noapte de dragoste”, prin intermediul procedeului proustian denumit
memorie involuntara, eroul este prezentat in timp subiectiv, adica in timpul narat, el fiind
actant al unei experiente de cunoastere, iubirea. Concepția aceasta vine din credința autorului
care susține ca arta are scop gnoseologic, ea sta la baza cunoasterii, credinta fiind imprumutata
si eroului sau care are o viziune idealista asupra iubirii, vazuta drept arta a erosului. De aceea
prima parte a romanului poate fi considerata un fel de radiografiere a unui sentiment pornit
din iubire, respectiv gelozia. Incertitudinea in iubire face ca eroul sa fie acaparat de o drama a
constiintei.
Aflam astfel despre evolutia relatiei dintre Stefan si Ela, mai bine zis o involutie, pentru
ca aceasta se va degrada in timp. Era insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate,
de care banuia ca este inselat. Dragostea celor doi se baza pe doua principii diferite: orgoliul lui
Stefan, studentul la filozofie, care era iubit patimas de una dintre ele mai frumoase studente de la
litere, si dragostea pasionala a Elei, care tindea sa-i anihileze tanarului personalitatea, de aceea
il insotea peste tot, inclusiv la cursurile de filozofie, chiar daca n-avea nicio inclinatie pentru
acesta disciplina.
Existenta lor modesta, relatia lor matrimoniala armonioasa si viata linistita pe care o
duceau sunt zdruncinate si supuse unei schimbari vizibile odata cu primirea de catre Stefan a
unei mosteniri venite din partea unuia dintre cei doi frati ai tatalui sau, respectiv Tache
Gheorghidiu, care murise. Acest eveniment neasteptat poate fi considerat momentul declansator
al dramei sale sentimentale, un fel de intriga a evolutiei negative a cuplului, motivul
mostenirii avand specific balzacian.
Stefan Gheorghidiu, un intelectual care traia, datorita formatiei sale filozofice, in lumea
ideilor, a cartilor, care incerca sa se izoleze de realitatea materiala imediata, descopera cu
surprindere ca Ela nu este femeia ,,mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare,
plapanda si avand nevoie sa fie protejata” (este vorba despre discutiile referitoare la averi si la
bani), ci femeia interesata de bani, cea care ,,se instraina, in preocuparile si admiratiile ei, de
mine”, asa cum insusi eroul afirma.
Desi incompatibili (Stefan-omul ideilor absolute, al unei vieti spirituale superioare ≠ Ela-
persoana interesata mai mult de lumea materiala) si fara sansa ca Gheorghidiu sa se poata adapta
unei astfel de vieti (el este un inadaptat superior), eroul nu renunta la Ela pentru ca este constient
ca nu poate trai fara ea. De aceea viata sa se transforma curand intr-o „tortura continua”.
El va intra intr-o criza de identitate declansata de conflictul evident aparut intre
esenta sa de natura psihologica si morala si aparenta sociala, impusa prin conventie. Lucid
si analitic, tanarul erou diseca si observa cu atentie noul comportament al Elei, framantarea
interioara declansata de atitudinea Elei provocandu-i o suferinta chinuitoare.
Odata cu primirea averii lui Tache, Stefan descopera cum Ela este atrasa de viata
mondena, fiind preocupata de moda, de distractii nocturne si diverse escapade. Datorita acestor
preocuari, devine o foarte buna prietena a Anisoarei, verisoara lui Stefan, cea in casa careia
aveau sa-l cunosca si pe Gregoriade, un snob caruia ii placea sa atraga privirile femeilor.
Pentru Stefan devine evidenta atractia Elei pentru acest asa-zis om de lume, domnul G.
avand faima unui bun dansator (invata partenerele dansul la moda al vremii, tangoul), desi in rest
nu era decat ,,un vag avocat”, adus de razboi de prin cabaretele Parisului. Vizibila apropiere
dintre cei doi il face pe eroul lui C. Petrescu sa banuiasca faptul ca este inselat. Pentru ca drama
sa nu este a geloziei, afirmand ,,Nu, n-am fost nicio secunda gelos, desi am suferit atata din
cauza iubirii”, ci a iubirii inselate, a setei de certitudine, el devine un acut observator al fiecarei
vorbe si sufera atat din orgoliu, cat si din deziluzie si neputinta.
Momentul care atinge punctul de maxima suferinta pentru eroul petrescian este cel in
care incearca sa-si ascunda framantarile, dedublandu-se: ,,Ma chinuiam, launtric, ca sa par
vesel(…) Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat
<<coarnelor>>.” Acest moment coincide cu perioada sederii la Odobesti, in timpul unei
excursii facute din initiativa Anisoarei, acesta fiind anticipat de gesturile familiare ale celor doi
din masina, gesturi care declansasera, in ceea ce-l privea pe Stefan, incertitudinea asupra
fidelitatii sotiei.
Personaj hipersensibil si reflexiv, Gheorghidiu amplifica in constiinta sa orice gest fara
importanta, astfel ajungand sa-si exagereze suferinta pe care-o ridica la proportii cosmice. De
fapt, personajul este creat de autor in conformitate cu urmatoarea deviza: ,,Cata luciditate atata
constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”.
Dupa ce o umileste pe Ela curtand o alta femeie, scena prezentata in secventa narativa ce
cuprinde o alta petrecere mondena, iar ea raspunde acestei provocari aruncandu-se in bratele
domnului G., Stefan, fiind refuzat de sotia sa in privinta propunerii de a pleca acasa, incearca sa
se razbune, desi era constient ca va suferi enorm: el paraseste locul petrecerii, gasindu-si si o
insotitoare, o anume ,,cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara” cu care Ela il va
gasi la intoarcerea sa acasa in patul lor conjugal.
Dupa o scurta despartire pe parcursul careia cei doi trec prin clipe insuportabile de
suferinta, ,,o suferinta peste puterile ei” se observa in ochii Elei, in timp ce suferinta tanarului
era generata de gandul ca ,,femeia aceasta era a mea in exemplar unic… si aveam sa pierim la
fel amandoi”, ei se vor impaca si vor petrece o luna de vis in casele de la Constanta.
Drama se va amplifica din nou cand, la doua saptamani de la concentrarea sa pe frontul
de la Azuga, Stefan se intoarce pe neasteptate acasa si n-o gaseste pe Ela, care avea sa vina abia
in dimineata urmatoare. Nedorind sa-i asculte explicatiile, el o goneste si-i propune sa divorteze
pentru a doua oara (prima data s-a intamplat dupa scenele cu Gregoriade de la Odobesti), fiindca
in el se facu ,,un pustiu imens, un nucleu de dureri”.
El actioneaza astfel, desi stie ca ,,toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic.
Mici incidente care se hipertrofiau luau proportii de catastrofe”, crez aparut ca urmare a naturii
sale lucide, hipersensibile. La doua saptamani de la aceasta despartire, timp in care a avut
senzatia unui ,,cutit infipt si ramas in piept”, Gheorghidiu este concentrat pe frontul de la
Dombovicioara si, dorind sa-i acorde Elei inca o sansa, aranjeaza ca aceasta sa petreaca vara la
Campulung pentru a fi mai aproape de el.
Starea de incertitudine se instaleaza din nou in mintea eroului odata cu actul prin care da
curs chemarii urgente a Elei la Campulung. Obtinand o permisie, el vine sa o vada si este
dezamagit si descumpanit inca o data, din cauza ca scopul chemarii sale era de natura materiala,
iar in C-lung il vede si pe domnul G., care ,,venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant”. Simte
cum ,,din tot corpul s-a scurs sangele” si hotareste sa-i omoare pe amandoi, plan nedus totusi la
indeplinire pentru ca este nevoit sa se intoarca la regiment.
In urmatoarea zi, Romania avea sa intre in Primul Razboi Mondial, Gheorghidiu fiind
numit ,,varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
In partea a doua a romanului, Gheorghidiu este agrenat intr-o realitate dramatica: el se
simte permanent amenintat de moartea iminenta si traieste aceasta experienta in direct datorita
orgolilului sau. Desi putea sa evite participarea la razboi, profitand de avere, asa cum facea si
unchiul sau, Nae Gheorghidiu, Stefan nu actioneaza ca un laș pentru ca are urmatorul principiu
de viata: ,,N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva… de la care sa lipsesc, mai exact
sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc”. Astfel, razboiul apare din perspectiva luptătorului
tragic, fara scene eroice și lipsit de glorie. Totuși, avem aici „tot ce s-a scris mai subtil, mai
frumos, despre razboi”, asa cum sustine George Calinescu.
Trecand peste o experienta dura din punct de vedere sentimental, Gheorghidiu isi
demonstreaza ca poate indura o rana sufleteasca profunda, astfel drama razboiului vindecand-o
pe cea a iubirii. Intrebarea pe care si-o pune acum este daca va putea indura si o rana fizica, o
rana ,,care imi va sfasia trupul”. Se observa astfel cum drama razboiului umbreste drama sa
sentimentala, razboiul ocupand definitiv planul constiintei eroului. De aceea timpul obiectiv, cel
exterior, al realitatii, si cel subiectiv, cel interior, al trairilor, coincid acum, iar eroul se
detaseaza de sine si de tot ce fusese intre el si Ela: ,,Acum totul e, parca, din alt taram, iar
intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator”.
Dupa ce indeplineste diverse ordine date anapoda (ordinul de retragere-cand retragerea se
facea catre directia inamicului sau ancheta asupra surorilor Maria si Ana Manciulea, considerate
spioane si care erau, de fapt, ghizii ostasilor romani in zona Olteniei), tanarul sublocotenent
participa la batalia crancena descrisa in capitolul de maxima tensiune dramatica, intitulat ,,Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu”.
Ranit si spitalizat, Stefan se intoarce la Bucuresti, acolo unde va primi o atentie deosebita
din partea Elei, care se arata extrem de grijulie. Atitudinea sa este una indiferenta, nimic nu-l mai
supara, pentru ca o privea ,,cu indiferenta cu care privesti un tablou”. Scrisoarea anonima
primita acasa, in care era instiintat ca Ela il insala cu Gregoriade, nu-i mai produce framantari
interioare, el fiind constient ca oricand ar fi putut ,,gasi alta la fel”.
Desi candva era capabil sa devina criminal pentru ,,femeia asta”, sub influenta crunta a
razboiului, Stefan devine extrem de indolent, semn ca relatia lor trebuia sfarsita. De aceea ii scrie
Elei un mesaj de despartire, anuntand-o ca-i va lasa si ,,tot trecutul”, adica amintirile, casele,
banii, cartile, obiectele de pret, lucrurile personale, tot ce e in casa.
Gheorghidiu este conturat ca personaj modern prin luciditatea, reflexivitatea, firea sa
analitica, introspectiva, el fiind intelectualul compatibil lumii superioare, celei a ideilor absolute,
nu a lumii materiale, bazate pe fiziologia banului. El nu se poate adapta acestei lumi pentru ca
astfel ar trebui sa se transforme intr-un om cu ,,un obraz mai gros si un stomac in stare sa digere
si oua clocite”, un om care s-ar uni cu o femeie slută doar pentru avere. El nu se poate
dezumaniza, nu se poate depersonaliza asa cum fac personajele din jurul sau, de aceea traieste
intr-o lume straina de care incearca sa se detaseze.
Personajul creat de C. Petrescu este unul dintre intelectualii ratati ai epocii interbelice,
incapabili sa-si realizeze propriile iluzii, traind in fantasmele propriului „turn de fildes”. Desi
indragostit de ideal, iubirea sa o arata unei femei ca toate celelalte, de aici esecul in dragoste si
cel in depasirea limitelor existentiale pentru care putea apela la avere. Referitor la propria iluzie
asupra iubirii, criticul contemporan Nicolae Manolescu spune ca: „Nu Ela se schimba, ci felul in
care o vede Stefan”.
ȘTEFAN GHEORGHIDIU-caracterizare
În opinia mea, ... (aici se poate vorbi si despre faptul ca poate fi considerat un roman al
experientei, asemanator scrierilor lui Anton Holban sau Mircea Eliade)