POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă
-RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: HARAP-ALB / SPÂNUL-

Ion Creanga, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasica, find

contemporan cu Mihai Eminescu, loan Slavici si IL. Caragiale, este considerat unul dintre cei
mai valoroși povestitori ai poporului nostru, reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală
românească. Operei sale capitale, scrierea memorialistica „Amintiri din copilărie", i se
adaugă basmele culte, care proiectează in fabulos lumea țărăneascã apropiată de sufletul său
intr-o manieră originală de exprimare.
,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista
“Convorbiri literare’’ în anul 1877 în data de 1 august. Din perspectiva încadrării în specia
literară, avem de-a face cu o creație epică în proză în care personaje neobișnuite participă la
evenimente supranaturale în luptă cu forțe nefaste, pe care le înving in final. Forma cultă a
speciei lit. constă in reorganizarea elementelor pop sau completarea lor de către un prozator
cunoscut și consacrat, care imprima textului stilul personal de relatare.
În contextul acestei confruntări se evidențiază relația dintre protagonistul Harap-Alb
și antagonist - Spânul, relație ce se înscrie în paradigma mentor-învățăcel, reprezentată
simbolic prin tema inițierii. Inițierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma
căruia cel inițiat capătă acces la cunoașterea lumii, la descoperirea sinelui și, implicit, la
dobândirea unui anumit statut. Mentorul este deschizătorul drumului către sine al
discipolului.
Titlul, element paratextual de tip analitic, este alcătuit din substantivul comun
”povestea”,care desemnează întâmplările, aventurile eroului și anticipează caracterul de
bildungsroman al operei, și antroponimul (nume de persoană) ”Harap-Alb”, care este un
oximoron. Acesta simbolizează contrastul dintre aparență și esență, adică dintre statutul de
rob, de slugă și cel de fiu de împărat, naiv și lipsit de experiență. Așadar, pentru a dobândi
statutul de împărat, eroul trebuie să parcurgă mai întâi un traseu de maturizare, de inițiere.
Tema basmului are sursa folclorica, prezentand confruntarea binelui cu raul. De asemenea
motivele narative sunt specifice basmului și pun în valoare etapele evoluției protagonistului:
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, jurământul, probele, demascarea
și pedepsirea răufăcătorului, moartea și învierea, recuperarea prejudiciului, răsplata, căsătoria
etc
 Acțiunea se desfășoară linear, prin înlănțuirea secvențelor narative, folosindu-se
procedeul compozițional al triplicării (seturi de câte trei) în cazul probelor pe care eroul le
are de trecut din ordinul Spânului.
Personajele (oameni, dar și “ființe himerice” având comportament omenesc) îndeplinesc,
prin rapoarte la erou, o serie de funcții: antagonist, ajutoare, donatori, ca în basmul popular,
dar sunt individualizate și fantasticul - umanizat. Dintre acestea, se remarcă relația dintre
Harap-Alb și Spân, ce poate fi interpretată din perspectiva unui bildungsroman, căci eroul
parcurge de-a lungul acțiunii un traseu inițiatic, o cale către maturizare, către statutul de
împarat, iar Spânul este, în acest context, un rău necesar, un fel de maestru spiritual fără
voie.
Ca statut social, moral și psihologic, Harap-Alb este protagonistul basmului,
personajul principal pozitiv, fiul cel mic al craiului și nepotului împăratului Verde.Pe
parcursul traseului sau initiatic, se remarca prin calitatile sale, pe care are ocazia de a le proba
de-a lungul intregii scrieri.În jurul personalitatii sale in formare se incheaga țesătura epică a
basmului. Deși întruchipează binele, el este un erou atipic de basm, deoarece este lipsit de
însușiri supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și
progresează. Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul craiului este naiv, nu știe
să distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie
de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune. Se deosebește de frații săi, deși a fost crescut
in umbra acestora, încă de la început, prin bunătate, calitate răsplătită de sfaturile Sfintei
Duminici, după ce o miluiește cu un ban. Deși are calitățile necesare pentru un viitor împărat,
în viziunea autorului, acestea nu sunt evidențiate de la început, ci și le descoperă prin
intermediul probelor la care este supus, dovedind milostenie, bunătate, generozitate,
capacitatea de a deosebi aparența de esență, prietenie, responsabilitate, loialitate, vitejie,
înțelepciune etc. . Protagonistul dovedeste insa si egoism, pentru ca decide sa-i ofere un banut
Sfintei Duminici, care ii apare drept „o baba gârbovă de batrânete”, doar in momentul in care
aceasta ii formuleaza viitoarea traiectorie initiatica: „Fecior de crai, vedea-te-as imparat!”
Evident că toate acestea ilustrează consecințele benefice ale eredității și ale educației
alese: ”Omul de soi bun se cunoaște sub orice strai.” (George Călinescu). Latura sa profund
umana se dezvaluie prin lamentații, dar dovedește curaj si perseverenta si astfel reușește sa
treaca obstacolele vietii.
Pe de altă parte, Spânul este antagonistul, însă nici el nu e unul tipic, întrucât îi
lipsesc și lui atributele miraculoase, nefiind un zmeu sau un animal fabulos. Simbol malefic
sangvinar, personajul este construit în aceeași manieră realistă ce reflectă concepția populară
despre omul rău care este “însemnat”, ceea ce poate motiva psihologic ticăloșia acestuia de a-
l supune prin vicleșug pe eroul imatur. Portretul său se completează cu șiretenia, ipocrizia,
calitățile actoricești și buna stăpânire a artei disimulării, precum și capacitatea de a intui
slăbiciunile celorlalți și de a le valorifica în favoarea sa. Toate aceste “calități” il vor pune pe
protagonist în situația de a-și dovedi și de a-și dezvolta atributele de viitor împărat, motiv
pentru care Spânul are rolul unui “pedagog rău” în scenariul inițierii lui Harap-Alb.
Modul în care evoluează relația dintre cele două personaje se evidențiază la nivelul
diferitelor episoade sau secvențe narative, dintre care semnificative sunt cele care delimitează
traseul inițiatic al eroului. Astfel, deși tatăl său îl avertizează să se ferească de omul spân (ca
și de omul roș), crăișorul, rătăcindu-se în pădurea-labirint, încalcă interdicția paternă și își ia
drept călăuza un spân, fiind adevarat faptul ca acest lucru s-a intamplat după trei înfățișări
ale acestuia și după naiva concluzie “aiasta-i țara spânilor”.
Episodul coborârii în fântână surprinde lipsa de experiență a tânărului. Fântâna este
un motiv literar cu valoare simbolică, el făcând trecerea, exact ca în opera sadoveniană
„Fântâna dintre plopi”, dinspre viață către moarte, aici fiind vorba de o moarte inițiatică.
Acceptarea Spânului drept calăuză are consecință imediată pierderea propriei identitati si
renasterea sub un nou nume construit pe baza unui oximoron. „Harap" reprezintà noua sa
menire, aceea de slugă, dar epitetul cromatic „Alb" sugerează identitatea nobilã ascunsă prin
legământ a eroului, care trebuie să lupte cu ceilalti si cu sine pentru a o elibera din captivitate.
Jurământul pe ascutisul palosului, la care l-a supus Spanul, constient fiind de lolalitatea fiului
de crai, este considerat de persona un act sacru, pentru care are un profund respect si de care
se poate elibera doar prin moarte.
Dacă acest episod marchează începutul parcursului inițiatic, în mod simetric se
situează scena decapitării eroului de către Spân, marcând coborârea în infern sau moartea
inițiatică, urmată de înviere și refacerea echilibrului universal prin pedepsirea răufăcătorului
și răsplata protagonistului, cu alte cuvinte ultima treaptă a inițierii.Astfel, la finalul calatoriei,
Harap-Alb cunoaste un nou sentiment mai puternic si mai profund decât celelalte, iubirea, dar
structura sa sufletească il impiedică să uite devotamentul față de Spân, asa că e pregatit să o
duca pe fata, acestuia. Ea, insa, intuieste adevarata identitate a celui pe care il lubeste si il
ajuta in confruntarea finala, aducandu-l la viață, intr-o nouă existență absolvită de juramânt,
ca tânăr impărat.
Din aceste doua secvențe, ca și din întreaga suita de probe trecute cu succes de erou,
reiese că cei doi - protagonistul și antagonistul - se construiesc pe baza unei serii de opoziții
dintre Bine și Rău: om de onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă, cinstit – necinstit.
 Finalul basmului amplificá si mai mult antiteza dintre frumusetea caracterului celui
care nu incalcă nicio clipă jurãmântul fâcut, farã a-si marturisi adevarata origine, si rautatea
antieroului, care este pedepsit printr-o moarte cumplitã chiar de catre calul fermecat, dupa ce
infaptuise cea mai oribila dintre actiunile sale, tăindu-i capul lui Harap-Alb.
Destinul exemplar si puternic moralizator al personajului principal al basmului cult nu
încetează să încânte publicul-lector peste veacuri.
Ca procedee de caracterizare se remarcă mai ales cele indirecte, prin fapte, replici,
relațiile cu alte personaje. Limbajul personajelor, ca și al naratorului, se definește prin
oralitate și umor, prin valorificarea registrului popular și a celui regional, ceea ce conferă
originalitate și expresivitate.
În opinia mea, eroul este o întruchipare a “omului de soi bun” (G. Călinescu), eroul
“vrednic”, care învață din greșeli și se maturizează pentru a deveni împărat. În relația mentor-
învățăcel, antagonistul este un “ rău necesar”, după spusele calului: “și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Așadar, perechea antagonist - protagonist, specifică basmului, concretizează opoziția
de ordin moral viclenie - naivitate, de ordin social - om de rând / slugă mincinoasă - fiu de
crai / prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice, raportul mentor-învățăcel.