Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Eseu. Caracterizare de personaj
I. Introducere

Scriitor reprezentativ al peisajului literar românesc, comparabil cu marii povestitori ai lumii, Ion Creangă
a sintetizat în universul operelor sale o serie de teme și motive realizate într-o manieră artistică deosebită. Acesta
este fără îndoială, cel mai important întemeietor al basmului cult românesc. ,,Homer al nostru’’, cum îl numește
Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă face trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult.
Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, cu numeroase personaje purtătoare
ale unor valori simbolice: binele învinge răul în diversele lor ipostaze. În textele epice, personajele sunt
purtătoarele de semnificație ale mesajului transmis prin discursul narativ, fiind rotițele care pun în mișcare
mecanismul universului ficțional. În basmul popular, personajele devin purtătoarele unor valori simbolice: Binele
și Răul, în diversele lor ipostaze. Spre deosebire de textul popular, în basmul cult personajele reflectă viziunea
despre lume a autorului. De aceea, în operele lui Ion Creangă, autorul recurge la o umanizare a fantasticului,
astfel încât personajele nu numai că devin reprezentative pentru tipologiile umane din spațiul rural humuleștean,
ci sunt construite prin ambiguizarea trăsăturilor.
Reprezentative pentru viziunea despre lume a lui Ion Creangă rămân particularitățile de construcție a
personajului Harap-Alb, protagonistul basmului cult ,,Povestea lui Harap-Alb”, publicat în revista Convorbiri
literare în anul 1877. Protagonistul textului este un erou atipic de basm, deoarece nu are puteri supranaturale și
nici însușiri excepționale, dar dobândește prin trecerea probelor, o serie de calități (mila, generozitatea, prietenia
etc.). Tipologic, este un personaj realist, și nu fabulos, reprezentând îmbinarea a două modele: antieroul și eroul
canonic.
II. Cuprins
-prezentarea statutului social, moral, psihologic etc. al personajului ales;
Caracterul realist al personajului principal din ,,Povestea lui Harap-Alb” se vădește chiar de la statutul său
social, moral și psihologic, de vreme ce ambiguitatea se dovedește a fi principala sa particularitate de construcție.
Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ, când cititorul află că este
mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să dobândească statutul de
moștenitor la tronul împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de inițiat. Din punct de vedere
psihologic, firul narativ al basmului urmărește conturarea personalității fiului de crai, în urma probelor la care e
supus de către Spân. Astfel, la început se dovedește a fi naiv, nu se pricepe la oameni, fiind incapabil să distingă
între aparență și esență. Nu intuiește esența divină a Sfintei Duminici, ce îi apare sub înfățișarea de ,,babă gârbovă
de bătrânețe”, la fel cum nu își dă seama că Spânul este același sub trei înfățișări. Dovedește maturitate în
înțelegerea ființei umane când intuiește în cei cinci năzdrăvani adevărate ajutoare ce-i vor fi de trebuință la curtea
Împăratului Roș. Egoismul reprezintă o altă slăbiciune a protagonistului. Așa se explică faptul că decide să-i
ofere Sfintei Duminici bănuțul doar în momentul în care aceasta îi formulează viitoarea traiectorie inițiatică:
1
,,Fecior de crai, vede-te-aș împărat!”. Se dovedește a fi milos, când în drum spre Împăratul Roș, salvează nunta
de furnici și le creează un adăpost albinelor. Totodată, traseul inițiatic al protagonistului se impune a fi analizat
și din perspectiva moralității. Comportamentul său inițial îl plasează în sfera amoralității, fapt dovedit de
încălcarea sfatului părintesc și acceptarea tovărășiei Spânului. Cu toate acestea, el trebuie absolvit de vină, având
în vedere faptul că este imatur. Dobândirea maturității reflectă, însă, moralitatea personajului. Când se întoarce
cu pielea cu nestemate din Pădurea Cerbului, rezistă tentației de a se îmbogăți, fiind loial jurământului depus în
fața Spânului.
Statutul inițial al protagonistului este cel de neinițiat. El trăiește într-un orizont al inocenței, justificată de
tinerețea sa: e lipsit de experiența vieții. Deși are calități umane deosebite, acestea nu sunt actualizate la început,
ci le descoperă prin intermediul probelor la care este supus.

-prezentarea unei trăsături de caracter având ca argumente două secvențe semnificative;

O trăsătură de caracter reprezentativă construcției personajului este naivitatea. În acest sens se pot aduce
ca exemple justificative scene precum: întâlnirea cu Sfânta Duminică, sub chipul unei bătrâne cerșetoare, în
alegerea calului năzdrăvan și, dincolo de spațiul protector al casei părintești, în întâlnirea cu Spânul și în scena
coborârii în fântână. În acest scenariu inițiatic, eroul naiv are de învățat de la mai mulți ,,pedagogi”, pe care îi
întâlnește la începutul drumului său: pedagogul bun- Sfânta Duminică, pedagogul rău- Spânul, pedagogul
rezervat, care intervine doar în cazuri speciale, calul.
O primă secvență ce indică naivitatea acestuia este cea în care trebuie să-și aleagă calul pentru călătorie.
Scena este una a comicului deoarece mezinul refuză să creadă că tocmai calul cel mai ponosit vine spre tava de
jăratic. Astfel că, apare motivul cifrei trei deoarece, calul încercă de trei ori să ajungă la tavă, însă, de fiecare
dată, tânărul îl respinge printr-o lovitură cu frâul în cap. Acesta nu reușește să distingă aparența de esență. Judecă
în funcție de aspect și nu-i oferă nicio șansă calului: Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs.
Decât cu așa cal, mai bine pedestru." În cele din urmă, calul reușește să ia o gură din jăratic, iar în momentul în
care își arată forțele îi oferă tânărului o primă lecție. Îl poartă de trei ori în înaltul cerului, lunii și soarelui ca o
pedeapsă pentru cele trei lovituri aplicate de către tânăr: ,,așa am amețit și eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în
cap, să mă prăpădești, și cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri”.
Odată trecut de proba impusă de tatăl său deghizat în urs, mezinul craiului pornește la drum, rătăcindu-se
în pădure, unde se întâlnește cu Spânul care îi apare sub trei înfățișări. Pentru că este imatur și nu se pricepe la
oameni, crăișorul încalcă sfatul părintesc și acceptă tovărășia Spânului, în momentul în care acesta îl amenință că
îl va lăsa să moară. Caracterul naiv al mezinului este susținut de scena coborârii în fântână. Apelând la o
strategie bine pusă la punct, Spânul folosește ca pretext căldura și apa ,,bâhlită” din ploscă, astfel că, după ce el
însuși coboară în fântână, îl îndeamnă și pe mezin la același lucru. Naiv din fire, tânărul este lăsat de pedagogul
rezervat, calul, să acționeze conform propriei voințe. Secvența narativă a fântânii este încărcată de valențe
simbolice, amintind de taina botezului. Întrat în puț, mezinul craiului traversează o moarte simbolică în raport cu
vechea sa identitate de ființă profană. Aici, va primi o nouă identitate conferită de maestrul său spiritual, Spânul,

2
care îi dă numele de Harap-Alb. Structura oximoronică a onomasticii dezvălui adevărata însemnătate a traseului
pe care va trebui să-l urmeze protagonistul. Acesta trebuie să cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea
dobândi, în cele din urmă, statutul nobiliar de moștenitor, la tronul împăratului Verde. Mai mult, Spânul îl
deposedează de arme, pentru că nu de acestea are nevoie fiul de crai, ci ,,să prindă la minte”. Așadar, protagonistul
va trebui să-și dovedească singur calitățile necesare pentru statutul de împărat, în urma trecerii probelor la care
este supus de către Spân.

Analiza, la alegere, a două elemente de structură și de limba semnificative pentru construcția personajului:

Perspectiva narativă

Metamorfoza personajului, slab reprezentată în basmele populare, este redată verosimil de Creangă, aspect
dovedit de inovațiile formale și compoziționale implicate de ,,Povestea lui Harap-Alb”. Astfel, perspectiva
narativă aparține unui povestitor ce dezvoltă o relație de complicitate cu cititorul pe care îl anunță subtil despre
natura umană- cu toate defectele de rigoare- a eroului. De exemplu, după ce mezinul cade în capcana Spânului și
intră în fântână, în consecință este obligat să-i devină rob, naratorul îi face cu ochiul cititorului, denunțând firea
comună a viitorului Harap-Alb: Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ține
la viață înainte de toate?

Mijloace de caracterizare

De asemenea, însușirile realiste ale personajului ies în evidență prin mijloacele de caracterizare atât
directe, cât și indirecte. Chiar de la începutul basmului, naratorul obiectiv redă nemediat naivitatea
protagonistului: fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aiste… Mai mult aproape de structura adevărată este
Sfânta Duminică, atunci când îl prezintă milostiv și generos- ,,fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și
inima ta cea bună te ajută”, dar totodată îl dezvăluie ca fiind ,,slab de înger și mai fricos decât o femeie”. Tot
Sfânta Duminică e cea care justifică și necesitatea parcurgerii de către protagonist a unui ritual de inițiere,
anticipând și statutul său ulterior: Când îi ajunge și tu mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și
vei crede celor asupriți și necăjiți că știi acum ce-i năcazul.
Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins
a asculta de tata”. Fetele împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfățoșare mult mai
plăcută și seamănă a fi mult mai omenos”, în opoziție cu Spânul: ”Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
Acțiunea contribuie la caracterizarea indirectă a personajului prin fapte, comportament și relația cu
celelalte personaje. Reacțiile neexperimentatului Harap-Alb sunt comice dacă le comparăm cu vitejia și curajul
de care dă dovadă Făt-Frumos din basmele populare, însă, dintr-o perspectivă realistă, temerile sau lașitatea
protagonistului își dezvăluie firescul. Deoarece, pentru un om obișnuit, confruntarea cu pericolul morții produce
invariabil nu doar paloarea feței ori cufundarea în gânduri, ci chiar senzația capătului de drum, dorința de a
renunța definitiv la chinurile unei existențe dezamăgitoare: Și de-aș muri mai degrabă, să scap odată de zbucium;
decât așa viață, mai bine moarte de o mie de ori.

3
 Totuși, probele la care este supus la curtea Împăratului Verde îi prilejuiesc primele semne de maturitate.
Aducerea salatelor din grădina ursului îi dezvăluie răbdarea, perseverența și capacitatea de a urma întocmai
sfaturile celor înțelepți. Proba aducerii nestematelor îi confirmă prezența stării de spirit, inteligența și, mai ales
capacitatea de a rezista tentației: nu cade în capcana lingușelilor cerbului, nici în cea a încălcării cuvântului dat
pentru a obține onoruri și bogății. Generozitate sinceră față de cele mai neînsemnate vietăți, capacitatea de a
discerne aparența de esență în alegerea celor cinci tovarăși, consecință în atingerea scopului propus sunt
principalele trăsături pozitive care reies din proba aducerii fetei de împărat. De fapt, acest ultim obstacol certifică
maturizarea deplină a protagonistului, singurul său rol rămânând acela de a coordona îndeplinirea îndatoririlor,
din moment ce personajele himerice și animaliere dețin acum singurul rol activ. În acest moment al acțiunii,
protagonistul atinge probabil apogeul evoluției sale intelectuale și psihologice, înțelegând că un lider bun nu
trebuie să se închipuie atotștiutor și atotputernic. Desăvârșirea maturizării survine odată cu parcurgerea ultimelor
două experiențe esențiale ale vieții- dragostea și moartea. Sentimentul dragostei apare abia după ce fiul de crai a
epuizat fără excepție, toate etapele inițierii. În plus, relația cu fata farmazoană a Împăratului Roș îl readuce din
moarte la viață. După ce a cunoscut amănunțit condiția de supus, Harap-Alb poate renaște în ipostaza de
conducător legitim.
III. Concluzie
Așadar, Harap-Alb din basmul lui Ion Creangă rămâne doar un personaj complex, care se sustrage
înserierilor tipologice clar delimitate temporal sau spațial, ci și modul esențial a cărui evoluție suscită interesul
cititorului contemporan. Eroul basmului contrazice într-o oarecare măsură așteptările cititorului de basme,
întrucât nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale (vitejie, dârzenie, istețime), asemenea lui Făt-
Frumos din basmele populare. El are calități și defecte, sugerate și de oximoronul din numele său.
Evoluția eroului reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul
este o întruchipare a omului de soi (G. Călinescu), care traversează o serie de probe, învață din greșeli și
progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fi astfel considerat și un
bildungsroman.